Doamna plaiurilor nucşorene

„Era o frumoasă zi de început de Prier, o primăvară timpurie, cu mult soare şi căldură, fapt ce făcuse natura să explodeze dintr-odată, în liniştea mirifică a Nucşoarei şi a împrejurimilor, chiar dacă petele albe ale zăpezii se încăpăţânau să rămână în munţii ce străjuiau satele de la poalele lor. La câteva luni, patru la număr, după bucuria ce ne-a cuprins pe noi, toţi românii, ascultând vorbele însufleţitoare ale lui Vasile Goldiş, la Alba Iulia, „Trăiască România Mare!”, din acel 1 decembrie când Transilvania s-a întors pentru totdeauna ACASĂ, familia noastră a avut bucuria venirii tale pe lume, dragă Elena, pe 12 aprilie 1919”. Aceste vorbe ni le-a spus, cu ochii umezi de emoţie, frumoasa şi înţeleapta doamnă Elena Ion Florea Arnăuţoiu, intelectual cu o vastă cultură, reproducând cele spuse de către mama sa, Lucreţia.

Împreună cu doamna Nuşa Cantemir, în urmă cu două luni, i-am făcut o vizită distinsei doamne Elena, la Câmpulung Muscel, acasă, în locuinţa de pe Strada Matei Basarab, confiscată în negrii ani ai comunismului, când familia a fost forţată să fie chiriaşă în propria casă. Interviul nostru a durat aproape două ore, interviu ce a fost filmat, document pentru cei ce sunt şi cei ce vor veni, necunoscători ai jertfelor familiei sale în lupta împotriva comunismului.

Stând de vorbă, din ochii domniei sale, ageri şi pătrunzători, picurau mărgele de lacrimi. Ne-a spus, cu glasul înecat de suspine: „Mama mea, Lucreţia Arnăuţoiu, este o adevărată eroină a Făgăraşilor. Care mamă şi-a mai pierdut trei fii, fraţii mei Ion, Toma şi Petre, jertfe pe altarul sfânt al Patriei, în lupta împotriva comunismului?! Toma fusese rugat de regele Mihai să plece cu dânsul în exil, dar a refuzat, spunând: „Rămân în ţară, Majestate, să scot ruşii afară şi să distrug comunismul!” Când regele a venit în Nucşoara, acasă la Elisabeta Rizea, i-am arătat fotografia lui Toma, militar. L-a recunoscut, spunând: „Da, a fost la mine în gardă, la Palat!”

Ne-a spus în continuare că suferinţele au întărit-o: „Temniţa grea mi-a oferit mai multă putere, demnitate, înţelepciune, iubire de oameni şi iată-mă azi, la aproape o sută de ani. Aş vrea să şterg amintirea celor şapte ani de detenţie. (…) M-au băgat lângă celula părinţilor mei. Auzeam loviturile, vaietele, strigătele înăbuşite de durere, îi auzeam spunând: „Nu ne mai bateţi, nu ştim nimic!” Din când în când, loviturile de cravaşă încetau, apoi erau reluate cu mai mare furie, totul pentru a-mi provoca durere, frică, pentru a mă face să-mi trădez fraţii. Nu am spus nimic. M-au băgat apoi în celulă cu mama. Era slăbită, nemâncată, plină de vânătăi. Am îndurat foamea ca să pot să-i dau porţia mea. Şi iată-mă la un veac de viaţă!”

După cum am mai amintit, „am avut fericitul prilej şi bucuria fără margini să o întâlnesc, să o cunosc, să fiu aproape de soţia profesorului Florea, doamna Elena (Lenuţa) Florea Arnăuţoiu, când avea mult peste nouăzeci de ani, vârstă la care a ajuns în ciuda necazurilor pe care Securitatea comunistă i le-a pricinuit, aruncând-o în temniţele „roşii” ale groazei. Cu o maşină specială, am adus-o pe Marea Doamnă a Rezistenţei la lansarea cărţii mele „Bordeiele speranţei”, festivitate la care discursul domniei sale a ridicat în picioare sala arhiplină a Casei de Cultură din Domneşti, provocând tristeţe, lacrimi şi ură îndreptată împotriva fiarei comunisto-securiste. Am reîntâlnit-o la Slatinele Nucşoarei, acasă la talentatul meşter popular Ioan Rodoş, unde doamna Lenuţa Florea Arnăuţoiu şi-a lansat cartea de memorii „Povestea familiei Arnăuţoiu”, în ambianţa creată de membrii Clubului Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, patronat de acad. Gheorghe Păun. Discuţiile telefonice pe care le am, de atunci, cu doamna Florea Arnăuţoiu sunt adevărate momente de revelaţie, vorba-i clară, cu substrat intelectual, discursul înţelept şi ager nu trădează deloc vârsta înaintată a domniei sale. Doar atunci când vorbeşte despre satul său, despre familie, vocea îi tremură, nu-şi poate stăpâni emoţia şi ochii i se umezesc. L-am cunoscut şi pe fiul soţilor Florea, inginerul Viorel Davidoiu, fost ministru secretar de stat la Agricultură, şi anume la Bucureşti, cu ocazia lansării cărţii mele „Neosteniţi întru Lumină” (volumul I), la Centrul Cultural UNESCO. Cuvântul domniei sale a răscolit sufletele numeroasei asistenţe, când a pomenit despre jertfele familiei sale pe altarul sfânt al libertăţii şi democraţiei.” (Ion Hiru, „Neosteniţi întru Lumină”, vol. III, Editura Alfa, Iaşi, 2014, pag. 106.)

Iubită şi stimată doamnă Elena, suflet de o sută de carate, cuvintele îmi sunt greu de găsit, cuvinte potrivite pentru a-mi exprima dragostea, preţuirea, respectul şi gratitudinea, mulţumind în acelaşi timp lui Dumnezeu că mi-a prilejuit bucuria apropierii dintre sufletele noastre, pline de speranţe şi împliniri. Veacul pe care îl încheiaţi să fie un nou început al existenţei domniei voastre, în sănătate şi cu aceeaşi demnitate ce vă caracterizează.

La întrebarea mea repetată despre cum staţi cu sănătatea, aş dori ca răspunsul dumneavostră să fie mereu acelaşi: „Stau bine cu „mansarda”, însă „temelia”, m-au cam lăsat picioarele astea degerate în puşcăriile comuniste…” Aşa să fie mulţi ani peste cei o sută, multe primăveri muscelene de-acum încolo, chiar dacă uneori vă veţi întrista şi veţi rosti vorbele: „Dacă ar vedea fraţii mei ce se petrece în ţara asta, cred că şi-ar da seama că au murit degeaba”.

LA MULŢI ANI, iubită doamnă, patriot al Muscelului nostru, născută pe plaiurile Nucşoarei la 12 aprilie 1919, acolo, la poalele munţilor prin pădurile cărora fraţii dumneavoastră au luptat, clădindu-şi adevărate „bordeie ale speranţei”. Ei, întreaga dumneavoastră familie, sunt adevăraţii EROI ce s-au jertfit pentru patrie, pentru România, pentru pământul dacilor liberi, sfinţit cu agheasma Zeului Zamolxe.

Şi nu fiţi supărată, stimată doamnă, pe cei care astăzi huzuresc pe ogorul scăldat cu sângele luptătorilor pentru libertate şi democraţie, brăzdat cu eroismul oamenilor conduşi, în acei ani grei, de către fraţii dumneavoastră, oameni ce făceau parte din gruparea anticomunistă „Haiducii Muscelului” din Munţii Nucşoarei, să sperăm că Dreptatea şi Adevărul vor triumfa, totuşi.