DAD

Dacă aţi şti ce vreau să scriu, cei care cunoaşteţi subiectul nu aţi continua lectura. Aţi închide ochii şi aţi deschide sufletul, cu el aţi observa mai bine farmecul de nedescris al unui om de scris, fără să vă pierdeţi timpul cu parcurgerea acestui text.

Dar nu ştiţi… Motiv pentru care voi încerca să încropesc un mănunchi de fraze capcană, să vă păcălesc pur şi simplu, aşa cum face acest om născut să scrie şi să ne bulucească cu scrisul lui spre limpeziri necesare, spre înţelesuri care, deşi ne stau la îndemână, fără metafora lui ar rămâne departe. Sunt invidios în adâncul fiinţei mele, dar mă eliberez de partea împovărătoare a acestui sentiment recunoscând, aşadar sunt invidios pe felul în care izbuteşte să-i bucure pe numeroşii săi cititori cu umorul său fin, cu zvâcul său înalt spiritual şi voit disimulant, cu aerul aparent dezinteresat faţă de cele înconjurătoare. Dar nu este deloc indiferent la ceea ce se petrece cu noi, în noi şi printre noi. Deşi este un jovial nevindecabil de optimismul lui contagios, structura sa interioară este a unui depozitar de tristeţi fundamentale. Tristeţi care se nasc şi cresc din incapacitatea-i de a fi indiferent, de a trece nepăsător prin lumea care ne înfăşoară în iureşul ei, de a nu putea să tacă atunci când are ceva de spus. Sunt tristeţi de aproape şi de departe, sunt tristeţi legate de oamenii de lângă el, de oamenii acestei ţări, de toţi oamenii. Sunt tristeţi ale neputinţei de a vindeca răul întâlnit în cale. Iar tristeţile sale, fie de aproape ori de departe, sunt tratabile prin scris. Aşa a procedat recent când, iritat de un atac la statutul creatorului din domeniul literar, dar şi al creaţiei în general, şi-a pus condeiul din nou în slujba celorlalţi. Mai întâi şi l-a înmuiat în cerneala specială a propriei uimiri în faţa aberaţiilor de orice culoare, apoi din seninul ei a croit frazele care m-au mişcat. Un cineva ajuns în Parlamentul României în virtutea faptului că oricare dintre noi, măcar o dată în viaţă, poate nimeri unde nu-i este locul, se trezi că indemnizaţiile membrilor uniunilor de creaţie afectează bunăstarea poporului. Dar nu i-a trecut prin cap că vreo câteva sute de lei sunt nimic faţă de efortul cuiva care, de mulţi ani, contribuie la bunăstarea noastră spirituală, de peste un deceniu punându-şi amprenta distinctă asupra uneia dintre cele mai bune reviste literare din ţară, ARGEŞ. Pe acest fond, prietenul nostru nu s-a gândit la el în primul rând, ci la creatorii care lasă dâre de lumină în urma trecerii lor printre noi, salvaţi prin indemnizaţia în discuţie, măcar părelnic şi măcar uneori, de la nemeritate umilinţe.

I-am fost oaspete în câteva rânduri, nu am văzut prea mulţi oameni să se bucure la fel de mult de musafiri.

Îi sunt oaspete onorat al scrisului său exemplar.

Îl cunosc pe Dumitru Augustin Doman, al cărui text de acum câteva zile pe tema la care m-am referit m-a înfiorat.

Îl cunosc într-atât încât pot spune că nu pierderea celor 573 de lei, pe care îi primeşte ca sprijin financiar de la stat, după pensionare, i-a semănat această tristeţe, ci amărăciunea că, în timp ce unii construiesc, alţii se grăbesc să demoleze.