Nevoia de prietenie
„Nu poţi strânge mâna cu cineva, dacă ţii pumnii încleştaţi.” – Indira Gandhi
Astăzi, în Noul An câştigat pentru viaţă, mă gândesc la prietenii pe care i-am pierdut, la cei care au mai rămas din vechii mei prieteni şi la cei puţini pe care i-am dobândit recent. La prietenie mă gândesc, la iubirea sufletelor, la cei care luptăm în această viaţă. În luptă oamenii se asociază, leagă prietenii care au specificul celor care alcătuiesc acest nucleu al prieteniei. Prietenia trebuie să aibă un caracter de sfinţenie, să fie curată, sinceră şi ideal ar fi să rămână veşnică.
E un lucru minunat să simţi că ai energie pentru a lupta, a persevera în idealul tău, alături de unul sau mai mulţi prieteni din familie sau din afara ei. Unii luptă pentru putere, alţii pentru bogăţie, alţii pentru carieră, unii pentru a înfrumuseţa lumea prin munca lor şi alţii fără de scop luptă doar pentru a le distruge altora ţelurile, a le pune piedici în realizarea lor. Ei sunt acei oameni invidioşi, egoişti, iar defectele caracterului îi determină să stabilească relaţii trecătoare, în folosul interesului propriu, atâta timp cât acest interes există şi are nevoie de ajutor. Aceşti indivizi stânjenesc progresul întregii societăţi.
Oamenii sunt înzestraţi cu sensibilitate, pe care unii o dispreţuiesc şi fac tot posibilul să înlăture idealurile şi visele lor, ajungând nişte umili roboţi distrugători ai binelui. Şi mai mult, oamenii sensibili poartă în gând credinţa în Dumnezeu, conştienţi că, într-adevăr, nimic bun nu se înfăptuieşte fără ajutorul Lui, că Dumnezeu ne este prietenul cel mai bun, căruia îi putem mărturisi orice, fiindcă El ne va înţelege şi ne va acorda ajutorul necesar. Expresia latină „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) a fost instituită ca decoraţie regală, în România, prin ordinul Majestăţii Sale Regelui Mihai I, în anul 2009.
Un alt citat precizează că „poţi sta 40 zile fără mâncare, 3 zile fără apă, 8 minute fără aer, dar nu poţi sta o secundă fără Dumnezeu”.
Orice om sensibil, lipsit de egoism simte nevoia unui prieten, căruia să-şi deschidă sufletul, să-i ceară sfaturi şi ajutor la nevoie şi la rândul său să i le ofere.
Când pornim la o acţiune, luptăm pentru realizarea ei, şi este bine să ne punem mai întâi întrebarea ce urmărim prin respectiva lucrare, asigurându-ne că mergem pe calea binelui.
Prietenia este o virtute iubitoare de alte virtuţi; este legătura dintre suflete asemănătoare. Este o legătură puternică între sufletele care prin firea lor, de multe ori, au tendinţa să fie despărţite. Prietenia îndură orice, te fereşte de multe pericole, prin compasiune şi solidaritate. Platon spunea: „Prietenia este armonia în cuget, cât priveşte cele bune şi drepte, alegerea aceluiaşi mod de viaţă, a aceluiaşi fel de gândire în ceea ce priveşte opţiunile de viaţă şi faptele, unirea în cuget în ceea ce priveşte împreună-vieţuirea în respect, părtăşia atât la bine, cât şi la greu„. Aristotel considera că „prietenia este un suflet care locuieşte în două trupuri…”.
Prietenia impune deprinderi morale precum fidelitatea, bunătatea şi statornicia, sinceritatea şi claritatea în cuvinte, judecată corectă şi sfaturi folositoare.
Referitor la cât de puternic este acest sentiment al prieteniei, Sf. Nectarie spune că este mai puternic decât iubirea născută din înrudire, fiindcă iubirea din înrudire este rodul necesităţii, pe când prietenia aparţine liberei alegeri. Cultul prieteniei este cultul păcii, liniştirii şi înfrăţirii. Fără ea viaţa pare lipsită de bucurie, fiindcă prietenii ştiu să aducă bucurie în sufletele celor de lângă ei.
Fiecare om are nevoie de un punct de sprijin. El nu poate rămâne singur, el este „o trestie”. Şi crengile copacilor, deşi mai puternice, caută şi ele câte o creangă a unui alt copac pentru sprijin… Avem nevoie unii de alţii pentru a ne sprijini. Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii şi boala cea mai gravă a unei societăţi. Acţionăm după cum gândim şi acţiunile ne sunt bune şi drepte numai dacă au la bază gândul bun. Un prieten adevărat este cea mai mare avere pe care am dobândit-o. Sfântul Grigorie spune că „prietenul este o comoară cu suflet care ţi se deschide şi căruia te deschizi”.
Aniversăm prietenii prin scrisori, telefoane, organizăm mese, întruniri, toate fiind sărbători ale iubirii de prieteni. Iar Dumnezeu este şi rămâne supremul şi veşnicul prieten al omului. Simţim că El este iubire şi izvor de iubire; prietenie şi izvor de prietenie. „A avea un prieten, este ca şi cum ai avea alt EU”, spunea Cicero.
Într-o prietenie se instituie adevărata egalitate: înţelegi şi eşti înţeles. Spune Biblia: „Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate”. De ce prietenia nu este totuşi atotcuprinzătoare? Şi de ce exisă trădarea? Dacă prietenul te-a trădat, înseamnă că la alegerea lui, cântarul inimii tale nu a funcţionat. Căci este scris în Biblie: „Alege prieteni dintre cei ce iubesc pe Domnul şi care au inimi curate”.
În concluzie, alegerea unui prieten nu este o treabă uşoară. Greutatea alegerii se extrapolează şi în sfera ţărilor care trebuie să-şi cunoască bine prietenii aleşi, pe bază de antecedente şi încredere, pentru a nu avea surpriza trădării.
Aş asemui prietenia cu un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ţi arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede şi liniştită…