Viitorul sună… zen!
Ne-a devenit familiară, de o bună bucată de vreme eticheta care a început să le fie pusă, laconic, persoanelor obișnuite să nu pară că sunt stresate sau că s-ar consuma în vreun fel din pricina problemelor curente ale vieții. Pe cât de ciudat le sună celor neobișnuiți să audă vorbindu-se despre cutare ori cutare că e „un tip zen” sau „o tipă zen”, pe atât de cosmopolită li se poate părea catalogarea, odată deprinși cu ea. Adjectivul „zen” a pătruns și în limba română cu un sens preluat din alte idiomuri de largă circulație unde, prin schimbarea valorii gramaticale a termenului și ca efect al mutațiilor lingvistice care se petrec cu viteză în limbajele contemporane de aiurea s-a prefăcut într-o vorbă ce redă plastic impasibilitatea sau nepăsarea unora față de ce se întâmplă în jur. Este folosit ca o apreciere directă ce reflectă, mai cu seamă, o stare vecină cu amoralitatea sau cu indiferența afectivă. În fapt, prin intonația cu care este rostită această catalogare făcută unor semeni (sau reclamată chiar de ei înșiși!) ea nu mai trimite decât efemer spre spiritualitatea din care provine, ajungând doar o vocabulă a delăsării în limbajul actual. Ne folosim simplist de valoarea unei religii pentru a-i socoti pe indolenții din jur, într-o limbă română a cărei bogăție ne poate oferi cuvinte mult mai sugestive pentru asta. Numele religiei oficiale a samurailor, una din cele mai de seamă forme ale budismului, a ajuns să facă parte din jargonul apatiei, la noi ca și în alte graiuri!

Dincolo de admirația pe care epitetul le-o trezește celor care apreciază virtuțile discutabile ale altora, el reprezintă însă și o identitate secundară adesea. De câțiva ani e la modă și în România să fii zen, să o recunoști cu mândrie și să arăți că ai preocupări dintre cele mai elevate, de la tehnici de respirație sau interesul pentru hrana sănătoasă și până la exerciții subtile de meditație. Numai că, pentru cei care nu știu ce însemnă cu adevărat acest curent, de când a început și ce presupune punerea lui în practică, inițierea nu pornește direct de la sursele originare ale practicii, din spațiul japonez, de pildă, ci trece printr-o vastă literatură consumistă de extracție vestică. Ca în atâtea alte țări, și la noi librăriile abundă de cărți despre dezvoltarea personală, gata oricând să-ți arate noi metode anti-stres și de bună dispoziție, să te învețe cum să fii și să gândești pozitiv într-o societate ce devine tot mai agitată. Cu titluri dintre cele mai atractive și mai promițătoare, traducerile din acest gen indică preponderent produse editoriale de peste ocean. Cine n-a observat că majoritatea cărților cu scop declarat de a îmbunătăți starea de conștientizare, dezvoltarea talentelor și a abilităților sunt scrise de americani (și pentru societatea în care trăiesc ei, mai ales)?! Ca orice gen de literatură, lucrările cu pricina au segmentul lor favorit de cumpărători, printre care se regăsesc și ființele care caută motive întemeiate ca să devină zen. Și le găsesc ușor în asemenea tipărituri, care încep le ofere cu generozitate iluziile vindecării interioare și ale descoperirii propriului sine.
Răspândirea practicilor orientale poate să aducă beneficii adepților, indiscutabil, dar este totodată și un barometru al stării de alienare în care dă semne că ajunge lumea actuală. Ea dovedește graba cu care începem să ne îndepărtăm de toate panaceele de până acum, apelând tot mai mult, în căutare de soluții la sprijinul uneia din cele mai îndepărtate religii. Față de tendințele egocentrice de liniște și detașare pe care ni le inspiră fascinația credinței venite din Extremul Orient și pe care le reclamă practicile zen, pentru a obține sănătatea trupului și a minții, virtuțile pe care alte credințe le-au propovăduit și ele de mii de ani, precum iubirea de semeni, compasiunea sau mila capătă o importanță din ce în ce mai mică. Avântul noilor deprinderi petrecut în dauna obiceiurilor pământești este și el un semn al crizei spirituale prin care trec umanitatea și civilizația occidentală, în general, și care începe să aibă reverberații și la noi.
În secolul XXI, în care depresia amenință să devină una din bolile dominante de pe planetă, va părea că e tot mai bine să te comporți zen față de toți ceilalți, să nu pari afectat de nimic, să iei orice lucru ca pe un fleac. Vom descoperi din ce în ce mai mulți asemenea indivizi printre noi, autodeclarați sau nu, cu cât ne vom izbi de anodinul chipurilor retrase în sine și nefiresc de meditative. Este lesne de anticipat epoca în care, într-o societate hiperconsumistă, hipertehnologizată, hiperindividualistă, și măcinată deopotrivă de stress, mulți se vor strădui din răsputeri să fie în pas cu moda și să se transforme în ființe zen. Venit pe filieră apuseană, și întreținut de ritmul vieții actuale, pericolul de a ne preface în masă în niște abulici ambulanți nu e de ignorat. Din contră. Viitorul unora va deveni zen sau nu va fi deloc…