Muzicieni din şcoli diferite

George Gershwin (1898-1937) este arhicunoscut ca autor al „Rapsodiei albastre”. Joia trecută ni s-a propus un alt Gershwin; altul şi nu prea, de vreme ce personalitatea sa este perfect recognoscibilă în Concertul pentru pian în Fa major, adică predilecţia sa pentru muzică de jazz. Compus din 1925, Concertul a fost orchestrat chiar de el.

Începe ex-abrupto, cu lovituri puternice de timpan, după care intră pianul; melodia interpretată va domina prima parte.

În a doua parte intervine ce spuneam mai înainte, personalitatea lui Gershwin, îndrăgostit de jazz; accentele acestuia – genul blues – se resimt puternic. Trompeta, clarinetele, flautul îşi aduc contribuţia. Este reluată melodia principală.

A treia (şi ultima) parte este de un energetism ce-l caracterizează pe Gershwin. Pianul îşi trage partea dominantă a melodiei, evidenţiind contribuţia interpretului.

Pianista Ruxandra Boariu, care a mai fost la Piteşti, profită de oportunitatea de a interpreta un Gershwin, descurcându-se cu siguranţă în pasajele de maximă virtuozitate a partiturii.

Facem o paranteză. Lui Stravinsky i-a plăcut Concertul pentru pian în Fa major; nu acelaşi lucru l-a simţit Prokofiev. De gustibus! Căci se poate şi… adormi la un concert! Este ceea ce i s-a întâmplat lui Brahms, când asculta o Sonată de Liszt!!! Mai târziu, Brahms s-ar fi scuzat, dar fapta fusese comisă…

Seara a continuat cu Johannes Brahms – Simfonia Nr. 2 în Re major, op. 73. Socotit cel mai popular compozitor de simfonii, alături de Beethoven (a cărui moştenire o preţuieşte mult), Brahms (1833-1897) scria această simfonie într-un moment fericit al spiritului: concediu de odihnă într-un sat – Pörtschach, aflat lângă lacul Vörther. Amprenta chietudinii sufleteşti în faţa peisajul încântător se simte din plin: Simfonia Nr. 2 este numită şi „Pastoralul”. Ideea pastorală se impune de la început, prin aerul idilic. Premiera fost la Viena, la 30 decembrie 1877.

În a doua parte se simte un pesimism, pe care criticii muzicali i-l atribuie, în general, lui Brahms. A treia parte, un allegretto grazioso, dar mai ales sfârşitul – optimist – socotit una dintre cele mai fericite piese ale sale, întregesc un concert plăcut; accentul tonic din final mai îndulceşte ceea ce Brahms însuşi şi mulţi au spus – Simfonia „Pastoralul” este melancolică.
Poate cu acest prilej, când vom asculta un nou Brahms sau un Wagner, vom spune câte ceva şi despre conflictul dintre „moda veche” brahmsiană şi „Şcoala Nouă Germană” (Liszt şi Wagner).

Dirijorul Al. Iosub (calitate pe care o are la Filarmonica „Oltenia” din Craiova), numit şi „maestru al baghetei”, a desluşit corect notele particulare – atât de diferite! – ale celor doi compozitori care au ţinut cu succes seara muzicală de joia trecută.