„STRADA MARE” cea de toate zilele

În ajunul Crăciunului m-am decis să fac o plimbare prin centrul oraşului (vechea noastră Strada Mare), în dorinţa de a mă lăsa fascinată de strălucirea decoraţiunilor marii sărbători a creştinătăţii. Cum era şi firesc, am pornit de la capăt, adică din dreptul teatrului, urmând să parcurg şi să gust pe îndelete, întreaga splendoare a ingeniozităţii omului.
M-am felicitat pentru alegere. Am fost inundată de strălucirea miilor de luminiţe înşirate în dreptul Primăriei, luminiţe ce-şi aruncau scânteile în toate direcţiile, iar bradul frumos împodobit m-a încântat atât prin culoare cât şi prin strălucire. Am străbătut apoi pergola din centru, luminată şi ea de alte mii de luminiţe albe şi reci. Nu-i nimic, mi-am zis, voi fi răsfăţată de toate culorile curcubeului în partea de jos a străzii, în partea cu marile magazine, de fapt, cele mai mari magazine ale urbei, unde, cu siguranţă, patronii îşi vor da frâu liber imaginaţiei şi ingeniozităţii în decorarea vitrinelor.

Dezamăgirea a fost mare. Pergola cu luminiţe albe-reci se termina în dreptul fostului  nostru magazin „Trivale”, atunci mândria urbei, acum un colos – în comparaţie cu celelalte clădiri din jur –  întunecat şi posomorât. Nici măcar o luminiţă nu se întrezărea în toată imensitatea clădirii de câteva eraje. Fireşte, nu mă aşteptam să văd splendidele galerii Lafayette, dar măcar câteva şiruri de beculeţe, fie chiar şi numai la primul etaj. Sau cel puţin la parter. Nu mai spun că această clădire, moştenită „din trecut” ar fi trebuit să fie emblema oraşului, să fie văzută de la mare distanţă, să atragă sute şi sute de admiratori, unde să văd mişunând toată splendoarea adolescentină a oraşului, ţinta privirilor admirative sau „cârcotaşe” ale celor mai puţin tineri. Nici urmă de aşa ceva.
Nu-i nimic, mi-am spus din nou, poate beneficiarii celorlalte spaţii comerciale, la fel de generoase şi ele, se vor gândi la noi şi ne vor oferi bucuria mult aşteptată. M-am înşelat din nou. Strada părea să devină din ce în ce mai întunecată. Am ajuns la Piaţa Milea, unde un singur brad, cel mai mare, era frumos împodobit, deşi spaţiul larg este străjuit de o mulţime de alţi brazi. Mai mititei, ce e drept, dar la fel de frumoşi. În niciunul nu se zărea nici cea mai mică luminiţă. Chiar să nu fi meritat să fie şi ei împodobiţi? Probabil că nu au fost la fel de cuminţi şi au fost pedepsiţi fiind lăsaţi dezgoliţi, spre măhnirea  sau poate chiar spre dezaprobarea trecătorilor.

Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am continuat plimbarea şi pe cartea cealaltă a străzii, de la biserica Sf. Gheorghe înapoi la teatru, în speranţa că poate-poate voi întâlni patroni ceva mai generoşi cu noi. Nici gând. Aceleaşi vitrine îmbâcsite cu fel şi fel de obiecte, ca şi cum patronii ar fi vrut să-şi mute toate mărfurile în vitrină, şi, fireşte, nici urmă de vreun obiect care să-ţi amintească de faptul că suntem în ajunul Crăciunului. Deabia la capătul străzii, la vechiul magazin Romarta, am avut surpriza să văd câteva luminiţe firave coborând pe geamurile înalte.
Acum îmi amintesc de discuţia pe care am avut-o săptămâna trecută cu patronul acestui magazin, domnul Pristavu – unul din prea puţinii profesionişti ai branşei – care mi se plângea că nu mai există meseria de vitrinieri. Normal, când în societatea noastră mişună doar doctori şi doctoranzi! Nimeni nu se mai încumetă să facă o meserie care să ne aducă nouă, celor mulţi, şi bucurie în suflet. Ce-ar fi să ne amintim de inimosul Beni, care îşi orna vitrina în fiecare sâmbătă, ca noi, când mergeam la plimbare pe Strada Mare să ne oprim câteva clipe să-i admirăm măestria, şi mai ales dragostea pentru meserie.
Conversaţia cu urmaşul regretatului Beni, domnul Pristavu, a avut loc chiar în momentul când mă întorceam de la Primărie, unde abordasem şi problema decorării magazinelor în ajunul frumoasei sărbători. „Nu-i putem obliga pe patroni”, mi-a spus vice-primarul, care a avut amabilitatea să mă primească. „Atunci, rugaţi-i frumos!”, i-am sugerat, cu toate că sunt convinsă că rolul lor este foarte mare în acest sens. De ce să nu-i oblige din moment ce lor nu le trece prin minte că datoria lor nu este doar să ne vândă lucruri de mai bună sau mai proastă calitate, ci să ne încânte prin măestria prezentării acelor lucruri. Măcar de câteva ori pe an, la marile sărbători, nu săptămânal aşa cum era obiceiul (atât de frumos) cu ani în urmă. Din moment ce casele lor sunt frumos decorate în aşteptarea Crăciunului, de ce să nu facă acelaşi lucru şi la locul lor de muncă?
Îmi mai amintesc cum în primul an după ’89, am decorat bradul din curtea liceului Bălcescu (atunci) cu zeci de becuri colorate care se vedeau de la mare distanţă, trezind uimirea şi admiraţia nu numai a elevilor noştri dar şi a trecătorilor, care după perioada de restricţie la lumină aveau revelaţia unui brad scânteietor. Adevărat, şi atunci am apelat la bunăvoinţa cuiva – domnul Popescu de la IRA – a cărei fiică Maria, am avut norocul să-mi fie elevă.
Şi acum mă întreb, şi vă întreb şi pe dumneavoastră, de ce să nu apelăm unii la alţii, dacă putem face lucruri frumoase? De ce numai cei „aleşi” au dreptate? Numai vocea lor se face auzită? Chiar nu doresc să ne asculte? Ce rol au ceilalţi? Cei mulţi? Nu au şi ei dreptul la frumos?

Şi, când te gândeşti, câte lucruri minunate am putea face în oraşul nostru! Doar dacă am pune mână de la mână!

Steluţa ISTRĂTESCU