Daruri pe portativ

I se datorează Clarei, soţia lui Robert Schumann, existenţa Concertului pentru pian şi orchestră în La minor, op. 54. Compozitorul scrisese o fantezie şi simţul artistic al pianistei l-a îndemnat pe acesta s-o transforme într-un concert. Este, de asemenea, singurul concert pentru pian finalizat, astfel că, în 1846, la 1 ianuarie, la Leipzig, cu Clara la pian, a avut loc premiera. Concertul începe ex-abrupto, cu un singur acord puternic al orchestrei, după care intră pianul. Prima temă, introdusă de oboi şi suflători, este preluată de pian; pe parcursul concertului, tema revine sub diferite linii melodice.

Sânziana Mircea a însufleţit concertul, cu mână sigură pe partitura pianului. Solo sau cu acompaniament, ca în partea a doua, de exemplu, pianul este bine strunit de tânăra pianistă, astfel că nota romantică a concertului, cu sonuri atât de diverse – de la melancolie, la exuberanţă – este bine reliefată.

Cu Simfonia Nr 3 în Mi bemol major, a lui Antonim Dvořák, seara muzicală s-a împlinit armonios. Dirijorul Cristian Câşleanu, născut în Germania, într-o familie de români, şcolit prin Olanda, a mai dirijat în România, dar a fost pentru prima dată la Filarmonica Piteşti. A întruchipat stilul dirijoral nemţesc, fără înflorituri, cu mişcări sigure, cerând orchestrei ca Dvořák, compozitor „greu”, să fie în spiritul armoniei compozitorului. Autorului nu i-a plăcut propria simfonia; a ars-o. Se spune că Simfonia Nr 3 este tipică pentru Dvořák, iar specialiştii identifică în ea influenţe ale lui Wagner – armonii şi orchestraţii.

A doua zi, vineri, întâlnire cu apreciatul pianist Horia Mihail, care nu ocoleşte nici de această dată Piteştiul, cu al său turneu „Pianul călător”.

Prin proiectele  ca „Romanian Piano Trio”, „Stradivarius”, „Duelul viorilor”, „Vioara lui George Enescu la sate”, ” „Flautul de aur” ş.a., împreună cu interpreţi excepţionali – Al. Tomescu, Răzvan Suma, Liviu Prunaru, Gabriel Croitoru – Horia Mihail este un „atlet” al muzicii culte.

Prezenţa sa pe scena piteşteană a fost garanţia respectului faţă de muzică, faţă de spectatori, faţă de cariera sa de pianist.

Vineri, Horia Mihail ne-a înfăţişat ceva din clasicismul vienez, printr-un recital ce a cuprins Sonata în Si minor HOB. XVI 32, de Haydn, Sonata în Re major KV 311, de Mozart, şi Sonata Nr 23 în Fa major op. 57 „Appassionata”, de Beethoven.

Ce a însemnat pentru noi acest periplu artistic? Nu forţăm deloc sensul cuvintelor când afirmăm că artistul şi-a probat măiestru personalitatea, că pianistul a fost inepuizabil în nobleţea efortului său de a da relief cantabilităţii fiecărei sonate, reprezentând universuri atât de diferite ale căror trei mari compozitori. Mai vino, Horia Mihail; te primim, de fiecare dată, cu drag! Meriţi şi – zău aşa – te merităm!