Două personalităţi

Joia trecută, două personalităţi au făcut sală plină la Filarmonica Piteşti: dirijorul Theo Wolters şi apreciatul pianist Horia Mihail. Primul şi-a cucerit deja un loc în inima statornicului fan piteştean al muzicii culte, fiind la 11-a prezenţă la Piteşti; al doilea, un ambasador al acestei muzici, cum l-am numit, şi-a câştigat deja o notorietate profesională, bucurându-ne de fiecare dată cu expresivitatea sa în interpretarea partiturilor cărora „pianul său”, călător sau nu, o aduce publicului.

Concertul pentru pian şi orchestră în La minor, de Edvard Grieg, i-a prilejuit lui Horia Mihail etalarea calităţilor sale artistice. „Chopin al Nordului”, cum a mai fost numit Grieg, a activat ca pianist până la sfârşitul vieţii. Concertul acesta, de un lirism aparte, confirmă calitatea ce i s-a acordat, de cel mai de seamă muzician din şcoala muzicală norvegiană şi de strălucit reprezentant al muzicii romantice europene.

Horia Mihail şi-a pus amprenta sa în prezenţa marcantă a pianului în concert. Pe fondul orchestrei sau în solo-uri seducătoare prin tehnica şi dăruirea artistului-interpret, Horia Mihail a cucerit sala. Visul său, un Chopin romantic, cald, învăluitor, a completat de minune o prestaţie apreciată mereu datorită seriozităţii pianistului. Ce mult l-au impresionat pe Felix Mendelssohn-Bartholdy excursiile pe care le-a făcut în Anglia!În deschiderea stagiunii am audiat uvertura la „Hebridele”, iar joia trecută Simfonia a III-a în La minor, op. 53, numită şi „Scoţiana”.

Dacă Grieg a fost supranumit, cum spuneam mai devreme, „Chopin al Nordului”, Mendelssohn a fost socotit, de Schumann, „Mozart al veacului său”. Şi aceasta datorită lirismului şi clarităţii stilistice a muzicii sale. Simfonia debutează, cum s-a mai observat, „întunecat”. Este vorba de evocarea prilejuită de prima vizită, în 1829, în Marea Britanie, unde Palatul Reginei Mary a Scoţiei, ajuns în decrepitudine, îl impresionează; un contrast dureros între o epocă de glorie şi ruinele care arată trecerea neiertătoare a timpului dă evocării muzicale o notă specifică. Să nu trecem şi peste inserţia plăcută a unor motive muzicale dintr-un dans folk scoţian.

Mendelssohn ar fi vrut ca cele patru părţi ale simfoniei „Scoţiana” să fie interpretate legat, fără pauză, ca un tot ce creşte, se dezvoltă tematic până la sfârşitul maiestuos. Temperamentalul Theo Wolters a transmis orchestrei frumuseţea partiturii, dramatismul ei, seducţia ei estetică.