Artă, pură artă

Să nu vă deruteze titlul, nu mă refer la mine, nici măcar la vreun prieten apropiat ca să se creadă că umblu cu laude. De aceea, încă de la început precizez că este vorba despre un viguros scriitor rus al zilelor noastre. Evgheni Vodolazkin, pe care l-am descoperit de puţin timp şi care, dacă nu mă înşel, a fost în România anul trecut dar eu am ratat întâlnirea nefiind în Bucureşti, îmi produce o surpriză magnifică cu romanul său „Aviatorul” (Editura Humanitas, 2017). Creaţie literară exemplară, cartea dezvoltă o temă grea, aceea a raporturilor dintre om şi timp, a temerarei tentative a omului de a învinge timpul. Pe neobservate, peste profilurile tuturor personajelor, centrale ori secundare, se conturează trăsăturile unui medic desăvârşit – Timpul. Singurul capabil, se pare, să vindece totul, mai bine zis aproape totul. Astfel, criogenarea deţinutului Innokenti Petrovici Platonov, arestat pentru o crimă asupra căreia planează mereu o ţesătură de mister, îl salvează pe acesta din iadul unor suferinţe inimaginabile, transbordându-l, cel puţin iluzoriu, în spaţiul unor speranţe, inclusiv pe tărâmul medicinii. Dar congelarea, care înseamnă timp şi ţine decenii la rând, se petrece din prima parte a secolului trecut până aproape de finele acestuia, nu pune capăt suferinţei lui Innokenti. Odată cu dezgheţarea, când memoria începe să reînvie, apare şirul traumelor etico-morale.

Am intrat în subiect contrar obiceiului meu. Nu fac din principiu asta convins fiind că un povestitor prost poate ucide oricând o carte deşteaptă, dar cred că în acest caz şi subiectul contribuie mult la izbânda creatoare. Ce m-a determinat să mă opresc, însă, astăzi asupra acestei cărţi este, în primul rând, felul în care autorul îşi distribuie şi întrebuinţează potenţialul novator. Construcţia uimitoare a frazelor, crearea unei atmosfere cuceritoare prin simplitatea, cel puţin aparentă, a mijloacelor utilizate, dozarea atentă a efectelor şi distribuirea minuţioasă a acestora precum ingredientele de bază într-o mâncare sofisticată, conexiunile cele mai neaşteptate sunt câteva dintre elementele beletristicii care fac diferenţa. De altfel, este relevant, pentru cititorul interesat de a pătrunde în bucătăria creaţiei, sublinierea pe care Vodolazkin o face în finalul tulburătorului său roman. El este convins că „…adevărata artă este exprimarea inexprimabilului, a ceea ce, dacă lipseşte, ştirbeşte plenitudinea vieţii”.

În al doilea rând, am scris acestea din cauza unei coincidenţe cu plenitudinea vieţii. Deznodământul cărţii care are, din punctul meu de vedere, o anume abrupteţe, e rezolvat prin Deus ex machina. Cam aşa e cu realitatea pandemică a zilelor noastre. Conducătorii noştri nu că nu s-ar pricepe, ci vor să facă artă, pură artă.