CRINA
Era o căţeluşă capabilă de orice sacrificiu dacă datoria i-o cerea. Şi trăia ca o suverană peste întreaga ogradă a vecinului meu de la ţară, Petre al lui Dumitru Parache. Îi plăcea să fie alintată, iar în afară de mâncare şi apă, nimic mai mult nu vroia. Doar câte-un un ou din cuibar mai înhăţa şi vreun pui rătăcind prin grădină, încolo niciun rău nu făcea. O întâmplare nefericită în care ea a căzut victimă, m-a determinat să scriu povestea ei. Desnodământul? Un păcat atrage după sine un blestem, iar blestemul e succedat de o nenorocire.

Parache D. Petre mi-a fost coleg în clasele primare, regăsindu-ne după pensionare – eu mutându-mă la casa părintească după anii petrecuţi prin lume, el rămânând în sat, înjghebând o frumoasă gospodărie împreună cu Tanţa, pe care o iubea din adolescenţă. Cu pensia pe care o primea pentru cât a trudit pe un şantier din Piteşti, făcând naveta, nu se plângea şi nu cerea nimic nimănui, nu se împrumuta, nu vindea, nu cumpăra. Din când în când le mai călca pragul singurul fiu, Laurenţiu, prosper om de afaceri, patronul unui magazin de pompe funebre. E-ntotdeauna îmbrăcat elegant, în nuanţă cu luxosul său autoturism.
Când ajungea la casa părintească, îmbrăţişările mamei nu mai conteneau, alăturându-se bucuriei şi sentimentala Crina. La ultima întâlnire a fiului cu părinţii, din nefericire ultima, atât de extaziată s-a manifestat drăgălaşa fiinţă, că sărindu-i musafirului în braţe, i-a udat impecabilul costum.
– Ce mai ţineţi, mă, javra asta, daţi-o dracului cuiva, omorâţi-o, faceţi ceva cu ea…Şi-aşa e bătrână… Vedeţi ce mi-a făcut? s-a înfuriat cel care, uitând că „javra asta” l-a găsit când se rătăcise, copil fiind, în pădure.
– S-o dai, Petrică, s-o dai, dacă băiatul zice! – încuviinţase şi Tanţa.
Biata căţeluşă s-a retras în cuşcă, înţelegând parcă pericolul care o aştepta. Observând eu întrega scenă peste gardul nu prea înalt care ne despărţea casele, mă gândeam: cum să fie ei, oameni cu frică de Dumnezeu, împinşi spre un aşa mare păcat? Cât de mult se schimbase Laurenţiu! Devenise prea înrăit copilul bun şi drăgălaş odinioară.
La puţină vreme, tocmai trecând un ţigan cu căruţa în căutare de fier vechi, Petre i-a vorbit acestuia la ureche ce plănuise, iar răspunsul a fost prompt:
– Ţi-o iau, mânca-ţi-aş, de ce să n-o iau? Vino cu ea !
– Măi vecine, am strigat eu, înţelegându-i hotărârea, ce dracu-ţi veni, vinzi acest suflet unor străini?
– Lasă-mă, Gheorghe, aşa a zis fi-miu şi nevast-mea, aşa fac…
Parcă turbase Petre. Ce demoni îi înfierbântaseră mintea, nu ştiu. A legat-o pe Crina de căruţă, cu greu lăsându-se biata căţeluşă ademenită. Când căruţaşul a mânat caii, lătrau câinii vecinilor a disperare, iar Crina se rostogolea, din ochi ieşindu-i scântei. Totul părea un vis urât şi interminabil, mie venindu-mi să plâng ca acum, când îmi amintesc calvarul. Să nu-şi fi amintit ei cum Crina zăcea pe mormântul lui nea Dumitru, care numai cu câtva timp în urmă părăsise răutăţile acestei lumi? Ar fi murit acolo, la cimitir, dacă Tanţa nu ar fi forţat-o să plece. Însoţise şi ea lumea la funeralii.
Dintr-o dată smucindu-se, draga de ea a intrat în faţa uneia dintre roţi. Şi roata a strivit-o. A dat fuga Petre şi, târând-o prin ţărână, a dus-o acasă şi a îngropat-o. Zadarnic plângea Tanţa, zadarnic tatăl şi fiul se întristaseră. Păcatul se consumase, iar blestemul Crinei nu a întârziat. A plecat Lixandru în seara aceleiaşi zile, ducând cu el păcatul care avea să-l coste scump. În urma unui stupid accident de circulaţie, medicii au fost nevoiţi să-i amputeze un picior. Petre şi Tanţa nu au pe cine să aştepte. Iar fără Crina, casa e pustie…