Iorga şi femeile

Piața Cărții bibliotecile publice și numeroase biblioteci dintre cele personale s-au pricopsit, cred, de câțiva ani, cu două asemenea tipărituri moștenite de la Nicolae Iorga, scrise și publicate de marele istoric la începutul secolului XX. Aplecat cu statornică și conștientă răspundere intelectuală și pedagogică, îndeosebi asupra însemnătății tinerelor femei în istoria Țării, în viața de societate, de familie și în aceea intelectuală, precum și într-a educației, savantului îi succed în posteritate, printre cele 1500 de cărți scrise și tipărite,  două miniaturale lucrări despre femei: SCRISORI DE FEMEI, apărută în 2011 la editura Vremea, și respectiv FEMEILE ÎN ISTORIA NEAMULUI NOSTRU, la editura Cartex, în anul 2015. Argumentele ilustrului autor sunt tranșante, fără echivoc. Spicuiesc esențe:

          „Învățământul istoriei pentru fete se face și azi pe manuale în care nici nu e vorba de ceia ce au isprăvit în viața țerii, ca muncă, economie, înțelepciune și iubire de familie, devotament față de moșie, înaintașele lor, care nu odată au sprijinit în lupte grele și în mari suferinți pe soții lângă cari au stat. (…) Am pornit de la începutul secolului al XVI-lea și am înaintat până la regina Elisabeta, de la care am căutat ce e mai simplu, mai sincer, mai puțin «literar», pentru a fi în notă” (Din Prefața la „Scrisori de femei”).

          „În 1910 strângeam o parte din articolele și studiile mele privitoare la istoria noastră și la cultura noastră veche, mai ales în legătură cu partea pe care femeile au avut-o în trecut, și le publicam sub titlul «Viața femeilor în trecutul românesc». Adăugam felurite ilustrații menite a face mai bine primită această carte care era să fie întrebuințată și în școli” (Din Prefața la „Femeile în istoria neamului nostru”). 

          Oprindu-mă la ce de a doua carte, observ menționarea orașului Pitești, pe la mijlocul capitolului 8 – „Învățământul public al fetelor în epoca Regulamentului Organic”, formulată de autor la pagina 150: „Legea din 1847 a lui Bibescu prevedea întemeierea Pensionului oficial, pentru 12 bursiere, pe socoteala Eforiei, ca și a bisericii Sf. Spiridon, pomenind și gândul de a se mai face astfel de așezăminte și în alte părți ale Principatului. Anul 1848 apucă însă școli de fete numai în Craiova, Slatina și Ploiești, și nu se pare că s-ar fi întemeiat altele după restabilirea liniștii. Dorința revoluționarilor de a mai face în București câte o școală de fiecare culoare, afară de școala «Doamnei cetățene Știrbei», și de a da câte o școală de fete fiecărui județ, rămase zadarnică. Mai târziu, singură Primăria din Buzău face o școală de fete românească. În Brăila era numai cea grecească, întemeiată de binefăcătorii Peneti și Zurmali, prin anii 1840. Abia în 1859, din fondurile brâncovenești cinci școli de fete în trei orașe oltene (Cerneți, Târgu-Jiului, Râmnicu-Vâlcii), precum și în Pitești și Târgoviște”.

          Finalul Prefeței atinge adâncimea sensibilității semnatarului ei, Nicolae Iorga, asupra căreia m-am oprit tulburat: „Această carte (…) ne îngăduie, mai mult decât și scrisoarea cea mai intimă și mai sinceră, să vedem cel mai desăvârșit adevăr al sufletelor”.