Arta dialogului

Când îl citeşti pe Mihail Diaconescu, ai senzaţia că pătrunzi într-un imperiu al culturii în care fiecare artă îşi etalează valorile.

Complex în gândire, pătrunzător prin spirit, exigent în expresie, Mihail Diaconescu impune interes şi admiraţie. Aşezat în zarea operei devine un important scriitor al spiritualităţii româneşti surprinse în spaţiul şi timpul evoluţiei sale creştine. „Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice” invită pe un traseu în care şi-a focalizat energia spre creaţie, relevând înalte dimensiuni spirituale. Scriitorul pleacă de la premisa că orice interviu este un dialog benefic. Dialogul presupune comunicare şi comunicarea înseamnă deschidere spre semeni. Importanţa dialogului este subliniată din Antichitate, dialogul ajută la exprimarea convingerilor personale şi la descoperirea unor adevăruri pe care subiectul vrea să le caute. Forma dialogului a fost abordată de Sfântul Ioan Casian, „ilustru scriitor dacoromân din Şcoala literară de la Tomis”. Sfântul Grigorie cel Mare, episcop al Romei, este numit „Dialogul”, Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Mihai Dragomirescu, George Călinescu au scris opere în acest mod de expunere. Afirmaţiile apar în capitolul „Contemporanii noştri. Cult şi cultură” (convorbire notată de Rodica Lăzărescu în volumul amintit mai sus).

Astăzi, dialogul politic ajută la „evolutia normală a vieţii democratice”, el trebuie să fie incompatibil cu minciuna, intoleranţa şi agresivitatea. Este important în preocupările psihologice, psihiatrice şi implică o responsabilitate. Întrebat fiind de metoda utilizată în „Istoria literaturii dacoromâne” (dacoromane), Mihail Diaconescu a răspuns că a folosit o „metodă deschisă”, materiale cercetate din istorie, teologie, sociologie, dogmatică, liturgică, pastorală, a preluat sugestii din cronologie, arheologie, epigrafie şi paleografie care atestă orizontul intelectual şi cultural de care dispune actorul. Operele unor personalităţi au fost cunoscute şi înţelese prin anumite criterii sociologice. De aceea sociologia are un important rol în educaţia individului.

Mihail Diaconescu este un scriitor cu o înaltă conştiinţă literară, sfios, în ciuda vastului univers de cunoştinţe deţinute, un scriitor supus unui conflict interior. Admirator fervent al teologului scriitor Dionysius Exiguus, îl evocă în perioada de tinereţe, după un proces de conştiinţă, deoarece personalitatea covârşitoare a acestuia îl strivea: „Un geniu îl poate strivi pe scriitorul care are îndrăzneala nesăbuită să-l evoce epic. […] Ţin mult la «Depărtarea şi timpul». Este, cum se spune, un roman care mă reprezintă” (p.67).

Dintr-o datorie intelectuală şi morală apare în postura unui apologet al Ortodoxiei, sensibil în faţa destinului, suferit de înalţi preoţi, monahi, ieromonahi, prelaţi, în perioada tristă a detenţiei comuniste.

Totodată, cartea devine un omagiu adus acestor oameni care au contribuit „la tezaurul valorilor universale”. Realizările artistice din istoria umanităţii s-au consolidat prin relaţia cult-cultură. Prin revistele „Semănătorul”, „Gândirea” şi „Cuvântul” a pus în lumină relaţia religie-cultură existentă în operele scriitorilor şi teologilor români, fapt care oferă o deschidere largă spre morală şi estetică, dar şi o posibilitate a regăsirii sale în operele acestor personalităţi.

Vorbeşte seducător despre „elanul creaţiei”, „o componentă fundamentală a finanţării noastre personale, a condiţiei umane”. Persoana are în ea o „scânteie divină”; „pornirea de a crea este o manifestare a caracterului nemuritor al sufletului său”. „Elaborarea operei de artă este o manifestare inefabilă a puterii de creaţie”, confirmă autorul într-un dialog realizat cu Lucian Cristian Păduraru.

„Nisus formativus” apare ca o năzuinţă constructivă, dar şi stilistică, afirmă Lucian Blaga, se manifestă la nivelul persoanei – creaţia individuală – dar şi la nivelul culturii.

Elanul creator devine dorinţă care se raportează la obiectul ei. Se manifestă instinctiv, ca „înfăptuire, ca necesitate de a crea forme” inedite. Sunt citate personalităţii: Max Wertheimer, Wolfgang Köhter, Paul Guillaume, Maurice Merleau-Ponty. Năzuinţa formativă este în relaţie cu tendinţa şi voinţa persoanei şi-l amintşte aici pe Schopenhauer: „voinţa se manifestă în raport cu necesitatea”.

Actul creaţiei vine dintr-o orientare mentală şi sufletească a scriitorului, care are capacitatea de a transforma ideea în act (Franz Brentano).

Autorul „evoluează” în raport cu propria creaţie, operele de maturitate devin „mai diferite”, „mai împlinite artistic, mai profunde, mai convingătoare”. O trecere în revistă a personalităţilor John Locke, David Hume, Etienne Condillac, Claude Bernard, Emil Zola, Gustave Flaubert, Ernest Hemingway ne invită la o recitire a creaţiilor şi la o justă apreciere a gândirii sale creatoare. Intrarea în infinitul univers literar, filozofic, psihologic, istoric şi teologic, empatia cu nume celebre îi dau o stare „inefabilă”. Este mai mult decât o împlinire. Este un contact cu monada creaţiei sub semnul catharsisului. „Fiecare poet liric exprimă situarea sa profund subiectivă în raport cu realul”, subliniază Mihail Diaconescu. Propensiunea pentru istorie şi-o dezvăluie amintind de fenomenul spiritual românesc şi evidenţiind rolul avut de Basarab I cel Mare şi de fiul său, Nicolae Alexandru Basarab, în păstrarea statalităţii: „Statul este cea mai importantă realizare istorică a românilor în epoca feudală” (p. 171). Cu aceeaşi admiraţie scrie despre Radu al XI-lea Şerban, „unul dintre urmaşii lui Mihai Viteazul”. Pasaje vibrante acordate istoriei şi eroismului, considerat „componenta fundamentală a sufletului etnic românesc” (p. 174), devin substanţa epică a capitolului „Despre naraţiune ca adăpost al spiritului” (dialog notat de Rodica Lăzărescu). Abordând problema raportului dintre fenomen şi esenţă, aduce în discuţie „esenţa divină”: „Contemplarea esenţei divine nu este posibilă în viaţa noastră, imperfectă, dramatică şi trecătoare” (p. 179).

Platon, Aristotel, Thoma de Aquino, Leibnitz, Hegel, Heidegger sunt nume care invită la o lectură exhaustivă asupra cunoscutului raport fenomen-esenţă. Exemplele continuă cu Lucian Blaga, Constantin Noica, Camil Petrescu.

Sunt multe şi interesante replicile autorului. Viziunea despre artă dezvăluie un scriitor exigent care s-a dedicat unei activităţi anciliare pornite din convingere şi din pasiune. Şi-a distilat sevele scriiturii, trecându-le prin filtrul gândirii şi prin fibra inimii! „A fi scriitor este o artă care se învaţă toată viaţa… De la o carte la alta… Şi de la un eşec la altul… De multe ori este şi un chin. Artistul se naşte şi evoluează odată cu opera sa. În cuprinsul acestei evoluţii esenţa spirituală a artei se fenomenalizează” (p. 201). Aici se intersectează planuri, structuri, se nasc personaje, descrieri, simboluri, variante stilistice.

Aici se produce combustia internă, aici cade şi se ridică scriitorul Mihail Diaconescu din propria cenuşă. Romanul este purtat în minte şi în suflet, poate, ani. Aici se produce dăruirea. De aici creaţia, de aici catharsisul! Arta modifică percepţia, gândirea, trăirile scriitorului care transfigurează realul în estetic prin stilul original.

Capitole precum „Despre naraţiune ca adăpost al spiritului”, „Încercare despre sublim”, „Despre romanul Marele cântec, muzica epocii baroce şi tezaurul psaltic românesc” continuă demonstraţiile sale estetice, expresie a erudiţiei şi a vocaţiei spirituale, a spiritului analitic şi lucid descoperite în opera sa complexă. Capacitatea de cuprindere teoretică, rigoarea demonstraţiilor, eleganţa argumentelor confirmă că Mihail Diaconescu prelungeşte linia iluştrilor oameni de cultură Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, George Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion.