Alfons Popescu – un mare profesor, dirijor, compozitor

„Ţăranul român poartă muzica cu el. Ea este tovarăşa lui în singurătatea munţilor şi a câmpiilor, ea îi linişteşte spaimele, îl ajută să-şi spună dorul, nostalgia inexprimabilă care îi umple sufletul…” (George Enescu)

        Îngreunate de pluşul masiv de diverse culori, se deschid lent cortinele marilor scene ale ţării. Ropote de aplauze vin să răsplătească tabloul impresionant de impunător, oferit de albastrul siniliu al fotelor şi iilor cusute cu fir de borangic, cu fluturi aurii, maramele revărsate pe chipurile angelice ale muntencelor din Domneşti, din sânul cărora străbate parfumul busuiocului, al tuturor florilor câmpului.

Luminile reflectoarelor Sălii Palatului, Operei Române sau Ateneului, focalizate pe această imensă orgă albastră, creează imaginea unui tărâm fantastic cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În acest cadru de culoarea cerului apar mai întâi două buciume mari, un bucium curbat, apoi unsprezece tulnice, alăturându-li-se apariţia din stânga scenei a starostelui dirijorilor, Alfons Popescu, cu mersul său de fost fotbalist, cu capul în pământ; ajuns în mijlocul scenei, se întoarce cu faţa la public pe care-l salută cu respectul cuvenit. Se întoarce către copiii săi, dă tonul, face un semn discret şi orga începe. Marele profesor Alfons Popescu conduce calm, dar sigur. Vorbeşte cifrat cu cei două sute împărţiţi pe patru voci. Numai ei înţeleg limbajul, l-au învăţat de la sutele de repetiţii, de multe ori, în febra concursului, de la opt până spre miezul nopţii. Nu o dată corul cânta singur. Artistul îşi asculta opera din afara sălii de repetiţie. Se întorcea şi exclama: „Orgă, băieţi!”

Dirijorul Alfons Popescu s-a născut la 6 octombrie 1912, în Tânganu – Stoieneşti Ilfov, în casa unui teolog cu puţine posibilităţi materiale, de aici şi copilăria cu mai puţine bucurii. La şase ani cânta prohodul în biserica tatălui său, om cinstit, cu multă demnitate. Clasele primare le face în satul său natal. Profesorul doctor Constantin A. Teodorescu, văzând în micuţul Alfons un talent, sfătuieşte părinţii ca, din clasa a patra primară, să-l înscrie la liceul din Grădiştea, ceea ce s-a şi întâmplat, finalizând cursurile liceale în Bucureşti, unde va demonstra că este un incontestabil talent. În 1934, în ciuda situaţiei materiale precare, se înscrie la Conservatorul din Cernăuţi, unde îi are ca discipoli pe muzicienii George Onciul, Alexandru Zirra, Sava Arbore şi George Georgescu. Concomitent cu Conservatorul urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din Cernăuţi. Aici, la Cernăuţi, depune o bogată activitate, dirijând corul Conservatorului, precum şi diferite coruri bisericeşti. Apar primele prelucrări corale din folclorul românesc. Nu numai că era bun muzician, nu numai muzica l-a aşezat în fruntea generaţiei de la Cernăuţi, dar şi sportul, făcând parte şi organizând echipa de fotbal din Cernăuţi.

În 1939 este numit profesor de muzică la marele liceu bucureştean „Mihai Viteazul“. În acelaşi an este detaşat la Piteşti, la Şcoala Normală de Fete şi la Liceul „I.C. Bratianu”. Aici cunoaşte pe cei care îi vor fi timp îndelungat prieteni adevaraţi: prof.dr. Constantin Rabega, viitor decan al Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti, şi preotul Grigore Venescu, mai târziu preot paroh la biserica din Domneştii de Jos. Urmează sute de concerte în judeţele Argeş şi Muscel, obţinând performanţe cu formaţiile corale şi orchestrale ale liceelor „Comercial” şi „I.C. Brătianu”, precum şi al Şcolii Normale de Fete. Conduce corul Bisericii „Sfânta Vineri”, unde îl are ca deosebit corist pe compozitorul de mai târziu Vasile Veselovschi. După doi ani, revine la Liceul „Mihai Viteazul”, și își continuă activitatea corală, obţinând până în 1947 premiul întâi pe Capitală.

În 1944, prietenia cu Maria Neţ, fiica unuia dintre fruntaşii satului Domnești, Culici Neţ, este pecetluită religios în Mănăstirea Corbii de Piatră, (ctitorită în secolul al XIV-lea şi situată în localitatea Corbi, Argeş). În acelaşi an, maestrul se stabileşte definitiv în Domneşti, unde reorganizează formaţia corală, conferindu-i o mare strălucire. Anul 1947 îl găseşte ca profesor de muzică la gimnaziul din Domneşti, iar peste o perioadă scurtă, ca director. Înfiinţează corala „Râul Doamnei” din care făceau parte ţărani, ciobani, ţapinari, preoţi, profesori, învăţători, medici, ingineri şi alte categorii sociale existente în comună.           

Se reîntoarce, în 1949, în Bucureştiul ce-i oferise atâtea satisfacţii, de data aceasta la Liceul „Sfântul Sava”, unde este profesor până în 1957. Aici are ca elevi mulţi fii ai satului Domneşti: dr. Mihai Mitucă, dr. Leonard Comandaşu, care nu o dată îşi aduc aminte cu multă plăcere de marele dascăl şi om Alfons Popescu.

Marele folclorist elveţian Marcel Cellier, văzând şi ascultând corul din Domneşti, scrie într-o revistă culturală de prestigiu din Iugoslavia: „Felicit curajul şi iscusinţa dirijorului Alfons Popescu de a asambla glasul omului cu buciumul care scoate sunete de o melodiciate unică, cu tulnicul şi cu o formaţie de fluieraşi.” Când se interpreta „Balada haiducească”, „Rapsodia pastorală” sau „Balada hidrocentralei”, corul ridica sălile în picioare.

În 1954, premiul I pe ţară, în 1956 premiul III, premiul I la Festivalul Tineretului şi Studenţilor din 1957, în 1959, premiul I şi laureat, iar în 1961, se repeta succesul. Care dirijor din istoria corală, pe una din marile scene ale ţării, a respins premiul III oferit de ministrul Culturii, Constanţa Crăciun? L-a refuzat în faţa unei săli pline, ca fiind incorect, corul din Domneşti fiind subapreciat de către juriu.

„Balada haiducească”, creaţie a dirijorului, răscolea amintirea anilor grei de bejenie şi luptă, când haiducii luau drumul codrului să se răzbune în numele celor obidiţi. Doinind, vocea caldă a aceluia dus dintre noi, Nelu Nicolae, îţi aducea aminte de haiducul vestit al plaiurilor noastre, cântat în balade, Radu Anghel de la Greci.

Ne întoarcem în 1957 când este numit profesor titular la Liceul „Dinicu Golescu” şi Liceul Pedagogic din Câmpulung Muscel. În 1960, ilustrul dirijor se adună de pe drumuri, mutându-se în oraşul Câmpulung, în primul rând pentru a da posibilitatea copiilor să se instruiască în această cetate a culturii argeşene.

În anii 1959 şi 1961, pe podiumul laureaţilor – Corul Căminului Cultural Domneşti. În 1959 se cântă pentru prima dată Balada haiducească, iar în 1961, Balada hidrocentralei. De multe ori, iscusitul dirijor ridica bagheta fermecată în faţa mai multor formaţii corale la acelaşi concurs: Corul I.M.M. Câmpulung, Corul comunelor Bughea de Sus şi Malul cu Flori. Inima lui de artist a rămas, însă, la primul său „copil”, Corul Domneşti. Datorită talentului, iscusinţei şi puterii de munca, doi ani – între 1963

1965 – îl găsim ca metodist la Casa Regională a Creaţiei. Incredibil. Ce om a fost!? Ce putere de muncă a avut?!

Dirija la un moment dat corurile din Scorniceşti, Vitomireşti, Vişina, Rucăr, Boteni şi Lereşti. Semnificativ este anul 1967, când Corul Domneşti participă la „Dialog la Distanţă”, emisiune televizată, maestrul dirijând „Balada haiducească”. Tot semnificativ este şi anul 1968, 18 mai, când dirijorul Alfons Popescu conduce corurile reunite care interpretează lucrarea maestrului, „Bine aţi venit, dragi oaspeţi”, cu prilejul vizitei făcute în judeţ de către preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, care îl felicită cu căldură, generalul strângându-i mâna. Mult timp, domnul Alfons spunea în glumă: „Nu mă mai spăl pe mână două săptămâni”.

La Corul Domneşti, maestrul a descoperit şi promovat vocea deosebită a celei ce este astăzi Elisabeta Ticuţă – solistă consacrată a muzicii populare, reprezentând zona Argeşului – membră a ansamblului „Ciocârlia”. Tot cu corul Domneşti a avut loc prima ieşire la rampă a actorului Florin Zamfirescu, care a recitat poezia „Meşterul Manole” cu un talent ieşit din comun. Munca i-a adus maestrului, dar şi corului Domneşti, ordine, medalii şi merite culturale deosebite.

Trei decenii de muncă şi succese, de transpiraţii şi ovaţii încep să apună. Cămăşile neschimbate, ude de sudoarea uşor sălcie a muncii de dirijor, oboseala drumurilor, emoţiile concursurilor, neînţelegerile cu autorităţile care nu-l mai ajutau, într-un cuvânt stresul a instalat în inima ilustrului artist o boală nemiloasă care l-a ţintuit la pat, departe de ceea ce i-a plăcut să facă atâtea zeci de ani.

Eram director de Cămin Cultural şi împreună cu primarul de atunci al Domneștiului, Petre Avrămescu, şi cu secretarul Gh. Tecău i-am făcut o vizită la Câmpulung. Se întâmpla în anul 1971. Apartamentul era neîncăpător, dar căldura sufletească a maestrului, a doamnei Popescu încălzeau atmosfera. Câte amintiri s-au depănat! Ce bine s-a simţit acest adevărat „Ceahlău” al muzicii corale, căci, la un moment dat, a spus soţiei: „Marioară dragă, astă-seară nu-mi dai medicamentele. Cele mai bune medicamente sunt aceşti prieteni care au venit să mă vadă în cârje”.

Se întoarce către mine, propunându-mi să organizez o întâlnire cu corul lui drag. Lacrimile au îmbrăţişat dintr-odată obrajii celor de faţă, în timp ce maestrul, parcă complet însănătoşit, spunea: „Mă fac bine, măi băieţi, medicii de la Vatra Dornei aşa mi-au spus. Din nou, vom cânta pe marile scene. Voi sunteţi oamenii naibii!” S-a organizat această întâlnire. Volga finului său, Luca Vasilescu, l-a adus pe maestru până la treptele sălii în care treizeci de ani a învăţat oamenii să cânte şi să câştige.

Starostele dirijorilor îşi vede corul, peste două sute de oameni, unii plângeau, alţii povesteau, îşi aminteau împreună cu dirijorul diverse momente, unele hazlii, altele tulburătoare. Dar la un moment dat, din fotoliul de pluş albastru, se aude vocea stinsă a dirijorului: „Şi acum, băieţi, începem repetiţia!” Găbiţa, fiica sa, dădu tonul la pian „Baladei haiduceşti”. La un semn făcut din mâna sănătoasă, începe corul, ca pe vremuri, o adevărată orgă de neînchipuit, o maşinărie aproape perfectă, chiar şi după atâta pauză…

La un moment dat, marele dirijor opreşte, cu aceeaşi mână sănătoasă, acest mecanism melodios spunând: „Aţi luat un «la» greşit, încolo e bine… Din nou vom fi în vârful piramidei… Mă fac bine, băieţi!” (…) Se întoarce către fiica sa, rugând-o să dea tonul „Cântecului de leagăn” al lui Blander. Încep sopranele, altistele, başii şi tenorii, apoi vocea de nimfă a Gabrielei Popescu. Impresionant. După atâţia ani, corul ştia totul. (Întâlnirea a fost înregistrată pe banda pe care o păstrez ca pe un bulgăr de aur.)

Parcă a ştiut că nu va mai vedea niciodată sala cu miros de transpiraţie şi succese…

Nu peste mult timp, într-o zi călduroasă de cuptor a anului 1978, după o grea suferinţă, clapele melodioase ale inimii marelui om, muzician, dirijor au încetat să mai vibreze. Maestrul a plecat „să moară puţin”. Diapazonul îşi lăcrimase ecoul pentru ultima dată. În ce gamă?… Nu ştie nimeni. Murise cel care o viaţă a cules şi valorificat folclorul nostru, cel care a ştiut să armonizeze buciumul, fluierul, frunza, cu vocea. Balada ciobănească, Balada haiducească, Cântecul hidrocentralei, Suita „De la Domneşti mai la vale”, Suita musceleană, Leagănă-te, frunză crudă, Imnul fotbaliştilor argeşeni, Răsunet pe Argeş sunt câteva lucrări care îl fac pe maestru nemuritor.