Epopeea Transfăgărăşanului

Ce bucurie!  O caut de multă vreme cartea asta: “Oameni pe creste”, de Dan Alexandru Biţică. O găsesc, în sfârşit, chiar cu autograf. Asta, după ce, în repetate rânduri, arhiepiscopul Calinic insistase să adun într-o carte tot ce scrisesem despre epopeea Transfăgărăşanului, de la a cărui finalizare se împlinesc 45 de ani. Iată, colegul meu de altădată, Dan Biţică, şeful secţiei economice a ziarului judeţean, ca martor ocular, scrie cu mult talent despre epopeea Transfăgărăşanului. Sper ca şi cititorii “Săgetătorului” să fie de acord cu publicarea în serial a acelor pagini din carte pline de emoţie, dramatism şi eroism. Sus, pe creste, la cote înalte. Excelsior!

Mihai GOLESCU

(I) Primul ţăruş

În primăvara anului 1970, acolo unde vechiul drum forestier sare peste râul Capra, devenind traseul nou, construit cu temei, căpitanul Constantin Vână a bătut cu ciocanul primul ţăruş. Soldaţii săi îl priveau puţin invidioşi şi gândurile le zburau nu spre fila de istorie ce înghiţea evenimentul, ci spre strămoşi. Pentru că aşa au pomenit. Sub prima lespede de casă nouă, încă de demult, fiecare gospodar aşterne un ban şi închină o dorinţă: casa să-l poarte prin ani fericit, să-i crească prunci frumoşi, să-i dea linişte şi prosperitate, iar nevasta să-i fie mereu credincioasă.

Şi în aceste locuri, obiceiul trebuia respectat. De aceea, Constantin Vână a dorit să dea câteva lovituri simbolice, să amintească de moşi, să dorească tuturor fericire. Apoi, un buldozer a a intrat în lucru, iar soldaţii au salutat, ca la venirea generalului. A fost acesta începutul? Calendaristic, da. Îl menţionează şi respectivele registre ale unităţii militare.

Pentru acest ofiţer tânăr, bine legat, cu părul negru ca-n balade, poate că începutul nu-i chiar acesta. Poate că s-a consumat în ziua aceea când s-a prezentat la comandantul unităţii şi i-a cerut mutarea în alt oraş, pentru a-şi putea termina studiile, moment ce a dat alt curs vieţii sale. Poate fi şi ziua când îşi privea, cu nesaţ, diploma de inginer, o cărţulie cu coperţi tari şi fără file, şi visul unei lucrări monumentale i s-a întipărit în minte. Poate fi şi ziua când autocamioanele au lăsat în urmă poarta cazărmii şi neliniştile necunoscutului a umplut inimile.

La rândul lor, toţi comandanţii de loturi au bătut alţi ţăruşi şi în faţa actului oficial nu poate fi vreun dubiu.

La constructorii civili s-a întâmplat altfel. Ritmul muncii i-a făcut să nu respecte tradiţia, să treacă peste clipa festivă. Sau, poate, o anumită obişnuinţă. Sau altceva. Oricum, la militari a existat un început faptic, înregistrat, la civili, nu, şi se cuvine laudă celor ce nu uită. Aceasta nu înseamnă că civilii nu şi-au săpat în memorie ora demarării.

În ziua de 20 iunie 1972, după ce militarii stăpâneau şi conturau liniile noii şosele, după ce o parte din epopee se scrisese, un autocamion cu prelată, încărcat cu oameni şi materiale, pornise din Corbeni spre Capra. Era prima grupă de şoc. De la Corbeni la Piscul Negru, cale de 60 de kilometri, au mers vreme de un ceas şi jumătate; de aici până sus, pe numai 10 kilometri, trei ore. În autocamion se aflau maistrul Nuţ, Buzoiu, Mureşan, Tarciniu Năstase şi alţi câţiva. Maistrul stătea în cabină, lângă şofer, ceilalţi călăreau scânduri, scule, saci cu ciment. Pe drumul vechi, mai neted, sporovăiseră, dar pe cel nou, în lucru, gândurile tuturor hoinăreau pe aiurea. Ale lui Buzoiu chiar peste meleaguri. Prin ’44, plecase cu Cristea, cu Stoican şi Cristescu să poarte oile prin căldările Caprei. Pânza autocamionului nu-l lăsa să vadă decât în spate. Noroc de curbele drumului că îi mai arătau şi faţa înaltă, scobită a muntelui. Recunoaşte totul. Aici a fost un lac. În el se adunau buştenii şi apoi oamenii îi luau la greblă în jos, până la gaterele de la Valea Rea, de la Valea Lupului, de la Căpăţâneni, până la fabrica din Curtea de Argeş.  Iată şi Stâna Caprei, loc de întâlnire a celor trei ape. Pârâul Berbecilor cade năpraznic, săpând albe adâncă, deşi e un firicel de apă. Pârâul Mioarelor, izvorât tocmai din Iezer, are două cascade, ca două valuri albe prelinse pe umeri de mireasă. Când se îndreptau, prima oară, spre acest loc mirific, ceilalţi, mai purtaţi prin munte, îi spuseseră: „Oprim la Udatul mioarelor să umplem plosca” şi el, neştiutor fiind, socotise că-şi bat joc de dânsul punându-l să bea aşa ceva. Când văzuse cascada, tot batjocură socotise numele dat acestei minuni, dar cum n-o botezase el, numele i-a rămas în minte. Al treilea râu e Capra, ce se zbenguie, după obicei, printre stânci ducându-şi cântul până la întâlnirea cu Buda.

De la această întâlnire a apelor drumul nou nu mai urmează plaiul, ci o ia spre stânga, spre Căldarea Berbecilor. Buzoiu nu pricepe nici acum de ce oamenii au numit astfel cele trei căldări. Cu „a mânzărilor” e dumirit. Ele sunt greoaie, au miei, trebuie să stea lângă iarba grasă de pe Piscul Negru. Mioarele vioaie la mers şi neastâmpărate urcă întotdeauna până în Căldarea Berbecilor şi acolo şi toacă vară, pe când berbecii, mai puturoşi şi îmbuibaţi, rămân în Căldarea Mioarelor. De ce le-au inversat oamenii? Oare la vremea botezului berbecii se dovedeau mai vrednici, ori naşul cel dintâi trecuse pe la crâşmarul cu nevastă frumoasă şi, uitând numărul paharelor, a indus în eroare pe consătenii lui? Cum, necum, numele nu concordă şi nimeni nu l-a lămurit.

Nu i-a plăcut să fie cioban. S-a făcut cizmar. Până în ’61, când a dat şantierul peste el, l-a scos din atelierul de la Aref şi l-a purtat pe nebănuite cărări, cu noua meserie în mână.

Din hurducătură în hurducătură, dintr-o buze de prăpastie în alta, cu opinteli, cu opriri, întâmpinaţi, ici, colo, de explozii, şoferul Nicolae Iana i-a dus până sus. Alegându-şi un loc prielnic de popas, a oprit şi-a strigat celorlalţi:

– Gata! Până aici aţi plătit!

Constructorii au sărit din prelată, şi-au troznit oasele intrate unul în celălalt după patru ore şi jumătate de mers, s-au scuturat oarecum de praf şi, învârtindu-se, au privit muntele. În sus cât mai era, în jos cât au parcurs, apoi cerul. S-au strâns roată şi maistrul Nuţ a dispus:

– Haideţi să descărcăm maşina!

– Stai, meştere, a grăit Mureşan, stai aşa, să ne dezmeticim o clipă. Până atunci hotărăşte-te unde punem materialele, ca să nu facem treaba de două ori.

Maistrul şi-a scos din servietă planurile să le mai privească o dată. Ştia fiecare detaliu pe de rost. Are însă tactica lui: să încerce oamenii.

În loc de saci cu ciment, mai întâi, au dat jos nişte dulapi, au scos fiecare pachetele cu mâncare şi s-au aşezat să-şi astâmpere foamea. După aceea au adăpostit materialele, au trasat liniile primei barăci, înfigând şi ei ţăruşi, fără ceremonial, şi vremea li s-a scurs printre degete. Seara au coborât la Piscul Negru ca să doarmă şi să aibă de unde veni.

A doua zi, solstiţiu de vară. Pământul e la cea mai mare distanţă de Soare şi ziua e lungă, lungă, să umpli un sac cu poveşti. Aşezarea coloniştilor a văzut primul beton. Aşadar, începutul epopeii s-a scris în ziua cu cea mai multă lumină din an.

– Să fie intr-un ceas bun!, a zis maistrul Nuţ când prima lopată cu beton a fost vărsată în şanţ. Valea l-a auzit şi i-a dus vorbele mai departe, aşa că, deşi Nuţ nu a ţinut vreun registru, cei care au trei momentul nu au uita. Nu de alta, dar era o zi frumoasă şi cerul părea luminat de toate speranţele oamenilor.

(II) Mineritul are regulile lui

Timp de o lună şi ceva, zona de la muchea căldărilor până la tunel, lungă de vreo şapte sute de metri, a intrat în zodia civilizaţiei. Primei barăci i-a urmat alta şi încă una; toate au fost populate cu utilaje, în jurul cărora mecanicii se învârteau de dimineaţa până seara rostuindu-le pentru clipa declanşării iureşului adevărat; depozitele au adunat saci cu materiale; dinamitiera a devenit şi o realitate. Trei vile cochete, cu acoperişul ţuguiat şi lemnul aşezat artistic – trei fete frumoase – au zâmbit muntelui aspru, prin ochii îndreptaţi spre cele patru zări. Din tot ce s-a construit aici, vilele, prin culorile lor pastelate, prin fantezia îmbinărilor, dau nota cea mai sensibilă, deoarece celelalte construcţii au o anumită rigiditate, au ieşit parcă din mâini dure de bărbaţi. Vilele par croite de palmă gingaşă de nevastă, ca soţul obosit să găsească un culcuş îmbietor. E un plus de confort nesperat, o rază de soare ce scaldă cu lumină feţele colţuroase ale constructorilor. Nu interesează cine le-a proiectat, nu interesează nici numele dulgherilor ce le-au zămislit. Ceea ce mi se pare lăudabil e faptul că ele, trecând examenul dificil a două ierni, vor rămâne aici, ca un album căruia vizitatorii de mâine îi vor răsfoi filele pentru a citi şi visa la epopeea de la Capra.

La 1 august, maistrul Damaschin a mai adus o „prelată” cu oameni: Hengheruş, Pavel, Călin, Miu, Balaiter, Trufăşilă, Voica şi alţii, mineri care au trecut să răzbească muntele.

Mineritul are regulile sale. Să nu credeţi că aceşti bărbaţi s-au năpustit în stâncă, au dat la o parte ţăruşul înfipt de proiectanţi şi de geologi şi au strigat de trei ori: „Hei-rup!” Nu. Victoriile se obţin nu doar cu umărul, ci cu iscusinţă şi ştiinţă. Minerii s-au căţărat deasupra viitorului tunel, au făţuit atent stânca, aruncând prisoasele bătrâne. Toţi erau dornici să atace şi inginerul Ion Gogu abia îi strunea:

– Mai aveţi răbdare, tovarăşi, spunea el îngrijorat. Roca încă fisurează. Să-i mai dăm jos un strat, să nu ne pice mâine în cap.

Şi alte felii săreau din munte, dezgolindu-i frumuseţi ascunse.

Gică Hengheruş se număra printre cei nerăbdători. Bărbat zdravăn, apropiindu-se de 50 de ani, născut la Corbeni, îl purtase taică-său prin pădure de mic şi doborâse hectare întregi într-o muncă de 20 de ani. Apoi, când şantierul a ajuns pe Argeş a spus adio pădurii şi tainelor sale, devenind miner. A nimerit la Rotunda pe mâini bune. Pe mâinile lui Tudor Moraru, azi Erou al Muncii Socialiste. La început cioplea armăturile din lemn, dar, încetul cu încetul, a pus mâna pe perforator, încercând tăriile pământului. La Rotunda a avut parte de toate toanele adâncurilor. Şi de apă, şi borchişuri, şi presiuni. Odată venise în vizită, în galeria lor, un ministru străin, ca să vadă urgia şi să se convingă. Omul, fiind de meserie, a măsurat cu metrul înălţimea tunelului când a intrat. A măsurat-o şi la ieşire: avea cu şapte centimetri mai puţin decât mai înainte. În timp ce el se plimbase, pământul îşi strânsese chingile. Şocat, ministrul întrebase: „Cum lucrează aici muncitorii?” Oamenii din jur au auzit şi au zâmbit, dându-i să înţeleagă că lor nu le pasă de năstruşnicia rocilor.

Lucrurile acestea le depăna nea Gică Hengheruş seara, în rulota lui, în clipele de răgaz – şi alţi mineri, mai tineri, îl ascultau cu adâncă mirare, ba mai puneau şi întrebări. Serile la Capra cu asemenea amintiri se umpleau pentru că, discutând, fiecare cumpără, pe gratis, un dram de minte. Altfel, ar fi trebuit să vorbească despre drum, despre rulote, ce tremurau în bătaia vânturilor, despre mâncarea cea de toate zilele şi s-ar fi necăjit fără folos.

Când nea Gică aude pe vreunul văitându-se de şale după hurducăielile din maşină ori de pe tractor, le spune sincer:

– Neică, să ziceţi mersi că nu vă rupeţi picioarele. Eu, la anii voştri, băteam 40 de km pe jos, până la Pojarna, şi abia îmbucam ceva că venea vătaful şi striga la noi: „La treabă!” Trebuia să pui mâna pe secure şi să dobori trunchiuri. Voi vă plângeţi că v-a bâţâit o oră „prelata”. Să-l pupaţi pe şeful şantierului că v-a dat o maşină şi nu stâlciţi încălţămintea!

Când taluzul a fost gata – se aruncaseră vreo 300 de vagoane cu stâncă în prăpastie – inginerul Gogu a tras, cu creta, conturul galeriei. Linia aceea curbată nu mai este azi, dar şi ea, într-o zi de septembrie, a luminat oamenii de bucurie intensă. Câteva atacuri în partea superioară, altele în cea inferioară şi gaura cenuşie, înnegrită de explozii, arăta a tunel. Se începuse.

Când se săpaseră şase metri de galerie au venit alţi mineri. Pompei Marcean a sosit cu încă 16 ortaci; Gheorghe Iordache, cu dulgherii lui. Lucrul s-a încins. Iordache a turnat portalul şi a plecat lăsându-i pe mineri să-şi vadă de rosturile lor.

Toamna a pus stăpânire pe munte şi-l spăla cu ploi dese, mărunte şi reci. Muntele plângea, înşiroiat, nu numai prin cele trei văi roase de ani, ci pe oriunde putea. Plângeau şi cele nouă rulote pitulate sub coastă. Minerii nu aveau timp. Ei săpau cerul lor, fără nori, din interior.

(III) Pumnale sub coaste

Dimineaţă de făurar. Înainte de a se lumina, Pavel Mihai se trezi. Fără sonerie de ceasornic. Fiind aproape de şalter, întinse mâna şi-l întoarse.

Aruncă o privire prin cameră. Îi place să-şi surprindă ortacii în clipa deşteptării, dar mai ales să le ghicească visele. Buzoiu doarme ghemuit, covrig. Cum îi e obiceiul. Lui Hengheruş nu-i ajunge patul. A dormit şi el bine. Voica a împins pătura spre picioare. Nelinişte. Paraschiv ţine perna de parcă ar îmbrăţişa un copil. E normal. Azi e abia marţi. Momentul acesta îi dă şefului de echipă Pavel Mihai o anume autoritate asupra oamenilor săi. Lumina împunge în pleoape şi ortacii se agită.

– Hai, descălecarea, băieţi! strigă, nu prea zgomotos, Pavel.

– S-a făcut, nea Mihai, răspunde Voica din colţul lui, frecându-se la ochi. Să dau deşteptarea şi la vecini?

– Mai e vobă?

Voica se întoarce şi bate cu pumnul în perete. Revine şi mărturiseşte celorlalţi:

– I-am stricat vreo şustă lui Grigore. Dar e-n vis, şi-atâta pagubă!

– Numai la prostii ţi-e mintea, îl mustră Hengheruş.

– Astea fac lumea, nea Gică!

– Ce mâncaşi, neică, aseară, de te sculaşi filozof!?

– Nimic deosebit. Mi-a pus muierea-n sac nişte antricoate de porc.

– Aha, de porc, mormăi Buzoiu. Credeam că de peşte.

– Ce peşte, măi?

– Păi, de peşte te faci mai deştept. Ştiţi bancul ăla cu olteanul şi ardeleanul?

Pavel privi ceasul şi încuviinţă:

– Zi, dar să n-o lungeşti pân’ la şapte!

Paraschiv, care auzise snoava şi aseară, se ridică şi ieşi. În cameră nu era niciun oltean şi niciun transilvănean, aşa că nimeni nu se supără.

Voia bună domni şi în clipele când fiecare întinse pe masă ce adusese de acasă.

– La praznicul ăsta mi-aş uda gura cu nişte ceai de prună, nea Mihai, încercă marea cu degetul Voica.

– Mucles, mormăi şeful de echipă. Diseară, că nu-ţi crapă pipota.

Sătui, minerii ce intrau în primul şut părăsiră vila îndreptându-se spre cantină. Undeva, deasupra lor, se spărsese un bunker cu zăpadă şi-i potopea cu fulgi, iar dinspre Paltinul cobora un vânt pieziş înfigând pumnale sub coaste.

În cantină îi aştepta maistrul Gheaţă. Acesta nu renunţase, nici aici, la obiceiul mineresc. Îşi aduna ortacii înainte de şut, făcea apelul şi le trasa sarcini. Timpul se scurse şi afară se lumină. Ieşiră în prag.

Marginea drumului era tivită cu o perdea albă, prin care ochii nu puteau pătrunde: bănuiau doar valea. Şirul de lumini, încă aprinse, de la tunel şi până aici, erau singurele puncte de reper în această mare albă, lăptoasă.

Cei şapte-opt metri, cât puteau străbate cu privirea pe şosea, le arătau că zăpada lucrase, cu sârguinţă, toată noaptea. Stratul depus era înalt, greu de străpuns. Minerii, văzând ce îi aşteaptă, se codiră un pic. Le venea peste mână să se lupte cu natura înainte de a se apuca de lucru, când mai lesnicios ar fi fost să meargă în urma unui harnic buldozer curăţitor. Gheaţă simţi ce-i în inima oamenilor. Zise:

– Nu prea vă îndemnaţi!

– Nu prea, răspunse Voica.

– Cred că ar mai trebui să aşteptăm, inteveni şi Pavel. Să iasă mecanicii să limpezească traseul.

Simion se simţi puţin jignit. Vocea lui avu o notă dură:

– La asta m-am gândit înaintea voastră. Buldozerul e defect. Dacă nu plecăm, întârziem atacul. Şi luna asta e scurtă, bat-o vina!

– Nici viaţa noastră nu-i prea lungă, mormăi Buzoiu.

În momentul acesta apăru, lângă ei, doctorul Munteanu. Îi salută,

aplecându-se:

– Bună dimineaţa, băieţi!

– Să trăiţi, dom’ doctor! răspunseră ei într-un glas.

La sosirea lui, vorbele îngheţară brusc. Medicul, sesizând gestul, ca şi nemulţumirea din priviri, întrebă curios:

– S-a întâmplat ceva?

– Nimic deosebit, spuse Pavel. Ne tocmeam puţin cu maistrul.

Gheaţă, simţindu-se vizat, vru să lămurească lucrurile şi, poate, să primească un ajutor. Zise domol:

– Ortacii mei s-au speriat de drum. Ăştia-s nămeţi? Nişte grămezi prăpădite care nu ne pot ţine în loc.

Apreciaţi şi dumneavoastră!

Munteanu se uită în lungul drumului, spre tunel. Şoseaua croită în stâncă semăna cu o zonă sahariană peste care alergaseră nebune vânturile şi ridicaseră dunele în picioare. Pe coasta muntelui alte adunături albe rânjeau colţuroase. Troienele să fi avut doi metri. Ca să ajungi la tunel trebuia să le iei în piept. Vedea oamenii în salopetele încheiate peste cojoace şi orice efort pe şosea diminua cert randamentul în front. Putea însă să-i îndemne? Ştia că maistrul Gheaţă ascunde tărie de piatră, ca orice om din Ţara de sus a Moldovei. De aceea răspunse evaziv:

– Voi hotărâţi. Pe mine mă interesează dacă sunteţi sănătoşi. Se simte careva rău?

– Sănătoşi suntem, dom’ doctor, rosti Buzoiu, dar vedeţi şi dumneavoastră că postaţa asta ne mănâncă sufletul şi când ajungi sus nu mai ai chef nici să ţii burghiul.

– Eu zic totuşi să mai adăstăm un picuţ, poate se linişteşte ninsoarea asta nebună, adăugă Voica.

– De ce să aşteptăm, fraţilor, se necăji Gheaţă, să crească nămeţii? Să înotăm mai zdravăn prin ei? V-am spus că buldozerul nostru e defect, iar militarii se mişcă după ordin. Ş-apoi ne scuteşte cineva de plan? Iar dacă nu facem planul, ce ducem la neveste? Haideţi să-i dăm drumul!

– Măi, băieţi, interveni şi doctorul, eu zic să mergeţi.

– Haidem, dom’ maistru, hotărâră minerii.

Grupul se puse în mişcare, în frunte cu Gheaţă. Munteanu îi urmări până când atacară primul nămete, clătină din cap şi intră în cantină. Ceru un ceai. Îl sorbi încet. Ajunse în camera sa, numită, cam impropriu, post de primajutor, şi începu să-şi organizeze obişnuita sa zi de muncă.

Avea o inimă grea, gândindu-se la ce era afară.

Nimeni nu bănuia că demara una dintre cele mai dramatice zile.

(IV) Avalanşa

Doctorul nu era doctor în halat alb decât în puţine ore, în rest făcea parte din grupul operativ. Ieri, toată ziua, şocat de aspectul danturii unui miner, îi cercetase grijuliu pe toţi şi seara transmisese o radiogramă la Corbeni cerând să urce, cu prima maşină, doctoriţa Nicoară, stomatologul, deoarece va avea mult de lucru aici.

Răsfoia însemnările în camera sa şi nu observase că afară se dezlănţuise un amarnic de viscol. Să fi trecut un ceas de la plecarea minerilor spre tunel, când atenţia îi fu atrasă de glasuri stridente. Cineva înjura, ţipa, dădea ordine. Ieşi afară. Între vilă şi cantină, adăpostiţi oarecum de vijelie, se aflau mai mulţi militari.

Dincolo, în Căldarea Berbecilor, şi pe deasupra, vântul bătea cu intensitate. Şuierul năpraznic vânzolea valea, se amplifica lovindu-se în tăria crestelor, revenea năuc. Zarea era împânzită de pâlcuri groase de fulgi, aruncate într-o direcţie ori alta – o noapte albă.

Lângă el, la zece paşi, plutonierul Anton îşi aruncase căciula şi se văita de zor. Munteanu, privind grupul, se îngrijoră. Veni aproape şi întrebă:

– Aveţi vreun necaz, tovarăşi?

– Mama ei de viaţă, tovarăşe doctor, ţipă Anton. Mă mănâncă puşcăria! Dracul m-a pus să vin aici şi să răspund de oameni!

– Fii, te rog, mai clar şi lămureşte-mă. Ce s-a întâmplat?

– Oh, măicuţă, că prost m-ai făcut, continuă plutonierul, nesesizând parcă întrebarea.

– Calmează-te, omule, şi zi ce necaz te-a ajuns.

– Dumneata nu vezi prăpădul ăsta? Asta-i vreme? Asta-i zi? Aşa zi să nu aştepţi vreodată în viaţă! Mama ei de zi! Şi eu care sunt azi şef! Răcorindu-se, reveni şi răspunse mai clar: Uitaţi-vă la drum, tovarăşe Munteanu. Lucram cu câţiva ostaşi şi un buldozer ca să-l deszăpezim. De-abia pornisem lucrul când ne pomenim cu o afurisită de avalanşă peste noi. Maşina ne-a fost îngropată în nămete. Eu şi cu ăşti trei băieţi am reuşit să fugim încoace. De ceilalţi trei nu mai ştim nimic. I-a dus în prăpastie, i-a omorât, habar n-am. Dacă pierd oamenii înfund puşcăria. Mai poţi fi calm într-o situaţie ca asta?

În Munteanu se trezi omul munţilor, odată cu medicul în permanentă alertă. Spuse simplu:

– Hai să vedem încă o dată avalanşa.

Porniră cu toţii. Înotau prin zăpadă până la piept. Deodată peretele avalanşei îi opri, alb şi mat. Stâlpul de lumină din buza drumului era complet acoperit şi sârmele ieşeau ca nişte mustăţi dintr-o faţă albă. Linia superioară a avalanşei urca spre coastă până la înălţimea de opt metri, unindu-se cu muntele. Cercetară în jur. De oameni nici urmă. Doctorul cântări câteva momente şi întrebă:

– Unde se aflau plasaţi ostaşii în minutul prăbuşirii?

– Doi mergeau pe lângă botul buldozerului, iar unul era, firesc, în maşină. Noi, în spate.

– S-ar putea ca cei de lângă maşină să nu fi fost luaţi de avalanşă, ci să fi fugit dincolo de ea. Păcat că nu ştim cât e de groasă. Mai rea mi se pare situaţia mecanicului. Propun să ajungem la buldozer.

– Marin e băiat dezgheţat, tovarăşe doctor, interveni un ostaş. Ăla sare ca o pisică. Nu se lasă prins de nămete. A mai trecut prin necazuri d-astea…

– Mi se pare că l-am şi văzut sărind, adăugă un altul.

– Deci nu are rost să ne rupem oasele dislocând zăpada, conchise Munteanu. Atunci să vedem cum îi găsim. Să le dăm nişte semnale.

Toţi începură să strige: „Oameni buni! Oameni buni!”

De undeva, de pe coastă, răzbi, parcă, prin furtună un răspuns slab. Cei cinci îşi încordară auzul. Îşi înteţiră strigătele. Desluşiră clar răspunsul. Munteanu ceru să se aducă imediat o coardă. Când o avu în mână o aruncă în direcţia omului nevăzut. O clătină încet, pe peretele albit. Frânghia se prinse de ceva. Doctorul aşteptă un moment şi trase. De jos nu venea niciun semn. Toţi, prinşi de coardă, traseră zdravăn. Coarda sări ca un arc. Se prinsese în vreun ciot. Totuşi, un ostaş cu vederea mai bună strigă:

– Mai la dreapta puţin, tovarăşe doctor! Lângă umflătura ceea se mişcă ceva… E un om!

Toţi, uitându-se într-acolo, desluşiră umbra albă. Coarda a ajuns la om. A fost scos un ostaş îngheţat. Era mecanicul. Când fu sus zise, clănţănindu-şi dinţii:

– Şi Neghină e tot lângă stânca aia. Noroc cu ea! Când ne-a luat nămetele şi ne purta ca pe fluturaşi, ne-am agăţat de ea, ca înecatul de pai. Altfel ne păpa baubaul! Până la Stâna Caprei ajungeam oameni de zăpadă!

– Gata, băiete, cu vorba. Să-l ducă cineva la cantină şi să i se dea o porţie de rachiu, ordonă doctorul.

– Dac-ar fi porţia dublă, zău că n-ar strica, tovarăşe doctor. Nici Amundsen n-a băgat în el atâta frig ca mine.

– Bine.

A fost scos şi Neghină.

Ostaşii şi Munteanu discută în cantină. Nimeni nu l-a văzut pe Iordănescu. Parcă l-a înghiţit valea. Plutonierul reîncepu tristele descântece. Munteanu, privindu-l, se gândi că va trebui să-l consulte atent, când va trece criza aceasta. Reluând discuţia, se agăţă de singura ipoteză optimistă şi pledă pentru ea:

– Dacă băieţii nu l-au văzut zburând cu avalanşa, înseamnă că poate fi dincolo de ea. Se pricepe cineva la escaladări?

– Eu sunt vânător de munte, tovarăşe doctor, răspunse un ostaş.

– Foarte bine. Ia o coardă, scule şi trecem pe perete, pe deasupra avalanşei. Dacă omul n-a ajuns la tunel, prea bine nu-i este. Hai, repede!

Ostaşul aduse sculele şi se pregătiră de drum. Luară pitoane, ciocane, coarda, se echipară corespunzător. Plutonierului parcă îi mai veni inima la loc.

Când cei doi erau la uşă, Anton se apropie de doctor şi-i spuse:

– Domnule doctor, dacă-mi găsiţi ostaşul, mă faceţi om! Va rog din suflet, daţi de el, că mă mănâncă puşcăria. Şi-i păcat de copilaşii mei!

– Ne vom strădui, drăguţule. Dar e bine să te linişteşti. Ai văzut că nu s-a întâmplat nimic nici cu ceilalţi. Dumneata stai foarte rău cu nervii. Să vii pe seară să te consult niţel.

– Lăsaţi-mă pe mine, aveţi grijă de celălalt. Vă doresc succes!

Alpiniştii au plecat.

(V) A dispărut un ostaş

Urcuşul nu e simplu nici pe un perete uscat, când vezi stânca limpede, cu structura ei clară scoasă la iveală şi te orientezi imediat. Dar pe un perete înclinat şi acoperit cu zăpadă, când rafalele te bat năuce şi-ţi trebuie forţă să te ţii pe picioare! Forţând, cei doi au urcat găsind locuri pentru pitoane. Au traversat prima avalanşă, a cărei lăţime să fi măsurat vreo treizeci de metri. Au coborât pe drum. Au înaintat încă o sută de metri, căutând pe cel dispărut. Nicio urmă de om. În faţă încă un perete opac. Au suit iarăşi pe pitoane. Şi viscolul nu se mai potolea. Au traversat trei avalanşe. S-au apropiat greu de gura tunelului. Erau uzi de atât efort.

Urmele minerilor, lăsate prin zăpadă cu câteva ore mai înainte, nu se mai desluşeau. Au croit altele, înotând până la brâu. Vântul şi fulgii le biciuiau feţele. Au ajuns, după căutări. Munteanu începu să se îngrijoreze. Omul căutat nu se afla pe coastă. Urme pe drum nu lăsase. Parcă îl înghiţise neantul, parcă îl luase năpraznica asta de ninsoare şi pustiul de crivăţ şi-l transformaseră într-un cocoloş alb, purtându-l prin căldările Caprei, depunându-l cine ştie unde, în vreun colţ ascuns. În mintea doctorului, gândurile se amestecau mai amarnic decât în această atmosferă siberiană. Amarul începu a-i cuprinde inima: ah, neputinţa omului în faţa naturii dezlănţuite! I se zbârlea carnea sub cămaşa cadrilată la gândul reîntâlnirii cu plutonierul Anton, responsabilul de vieţi în faţa legilor militare. „Ce am să-i spun dacă nu dăm peste ostaş? se întreba mereu, obsedant, Munteanu. Numai o minune l-o mai fi ţinut în viaţă. Să fi ajuns la tunel? Reuşise să străbată cei şase sute de metri înaintea tuturor avalanşelor?” Încercă să-l descoasă pe ostaş:

– Ce fel de om e cel pe care-l căutăm?

– Marin? Nu-l cunosc de multă vreme. Noi, cei trei vânători de munte, suntem veniţi abia de-o lună. Aşa, e băiat vesel. Oltean de lângă Severin. Guraliv şi descurcăreţ. Vorbeşte toată ziua de fetele din satul său.

– Ştie să fugă, drăguţule?

– În mişcări e ager.

– S-ar putea…

– Ce s-ar putea, tovarăşe doctor?

– Vezi dumneata… Ar mai fi o şansă. Una la mie. Să fi ajuns înaintea potopului alb la tunel. Asta e şansa lui. Dacă nu-i nici aici, înseamnă că trebuie să dăm alarma. Să ne vină ajutoare de la Stâna Caprei şi să pornim pe coaste. Treaba va mai dura câteva ore şi cine ştie în ce stare îl găsim pe om.

– Înţeleg. E greu  al dracului să fi ajuns la tunel. O fi el iute de picior, dar te pui cu vremea asta?

Iată şi Ochiul Caprei. Spectacolul e dezolant. Gura tunelului, astupată de alte avalanşe, se bănuieşte doar. Deci, minerii sunt blocaţi înăuntru. Staţia de compresoare are o cuşmă albă, cât toate zilele. Noroc că mai rezistă acoperişul! Cât va mai rezista însă? Dinăuntru se aude, ca o simfonie plăcută, duduitul maşinilor. Este singurul semn de viaţă în acest pustiu răvăşit de stihie. Alături, păcăne regulat şi grupul electrogen. Minerii au aer şi lumină, gândeşte Munteanu. Probabil nici nu ştiu că sunt blocaţi. Deodată tunelul răbufni.

– Se puşcă, rosti Munteanu. Când au trecut cinci ore de la plecare?

– Ce facem acum, tovarăşe doctor? întrebă neliniştit ostaşul.

– Ce putem face? Să ne căţărăm pe pitoane şi să intrăm în galerie. Asta ar fi soluţie. Mai bine, însă, să încercăm să intrăm în staţie şi să aşteptăm ieşirea lor. Dacă au văzut avalanşa, se vor grăbi, precis, să iasă afară. Dacă nu au văzut-o, tot dau de ea şi tot aşa procedează. De-am şti că ostaşul e înăuntru am trage şi o gură de coniac…

– Ce bun ar fi, tovarăşe docotor.

– Am câteva degetare, şi Munteanu se bătu cu mâna peste buzunarul hanoracului. Le port cu mine, pentru orice eventualitate.

– Daţi-mi un strop, că mă sfârşesc de tot.

După ce au sorbit tacticos licoarea întăritoare, cei doi şi-au făcu drum spre staţie. Şi-au transformat picioarele în lopeţi şi încet, încet ajung. Îşi rotesc privirea prin încăperea micuţă. Dinăuntru, situaţia este mai critică. Numai printr-o minune tavanul nu s-a prăbuşit, sub greutatea enormă. În cădere, zăpada strivise un perete, ce stătea într-o rână, descărnat de rest. Colţul acela era plin cu zăpadă. Mecanicul lipsea. Ce se întâmplase?

(VI) În pântecele pământului

Mecanicul Ungureanu venise dimineaţa cu ceilalţi. Pornise, ca de obicei, „maimuţele” sale, cum glumea el; le dichisise liniştit şi-şi întocmea jurnalul de bord. Trecu toate detaliile. La ce oră a demarat, cât combustibil mai are, atmosferele din cadrane, tensiunea, totul. Era conştiincios. Când totul fu înregistrat şi cabina sa cânta, începu să lucreze la o bucşe, prinsă într-o menghină. Ungureanu îşi încropise aici, după darea în folosinţă a cantinei, un mic atelier, în care repara una-alta, cu nişte scule de se mirau toţi – cum au putut fi concepute din nimic. Pilea atent, când ceva trosni deasupra capului. Urmă un huruit groaznic. Instinctiv, se ghemui. Îşi reveni după câteva minute, holbând ochii în jur. Zâmbi. „Ţine măgăoaia! îşi spuse singur. Cât? Asta-i vorba! Să dau o fugă până la Gheaţă în galerie. Să-mi dea un ortac s-o proptesc un picuţ”.

Verifică maşinile şi porni spre tunel. Atunci, gura tunelului era încă neagră şi deschisă. Îl găsi pe maistru. Îi povesti tărăşenia cu avalanşa. Gheaţă, înţelegând, rupse un ajutor din front. Cei doi o porniră spre ieşire. Aproape de portal, tunelul se înscrie într-o curbă. Trecuseră de ea şi se opriră miraţi. Nu mai aveau pe unde să meargă. Galeria fusese blocată.

– E jale! rosti Ungureanu. Hai să-i spunem lui Simion povestea.

– Hai, mormăi celălalt, fericit că a scăpat de o corvoadă.

Îl găsiră pe maistru. Mecanicul îl trase la o parte  şi-i zise:

– Simioane, neică, am încurcat-o. Mai căzu o avalanşă şi ne-a astupat ieşirea.

– Ce spui, nene Ghiţă? N-a rămas niciun ochi?

– Nimic. Ne-a pus Dumnezeu sticlă la tunel. Şi-a pus-o bine. Eu zic s-o ştergem până nu ne potopeşte aici!

Simion căzu, pentru câteva clipe, pe gânduri. Ceva se zbătea în el. Hotărî scurt:

– Nene Ghiţă, taci din gură. Şi tu, Vasile. Să nu afle ortacii. Să-i lăsăm să termine atacul. După puşcare, vom vedea pe unde ieşim. N-o fi dracul chiar atât de… alb.

De ce a luat maistrul Gheaţă o asemenea hotărâre? Greu de spus. Toată lumea sa, tot cerul lui era aici în galerie. Afară el se simţea deja foarte stingher. Aici simţea puterea pământului, şi el mai puternic decât toate tăriile. Aici, pipăind stânca, îi descoperea slăbiciunile şi, ordonându-şi găurile, după chibzuite calcule, o sfărâma ca un năzdrăvan, împreună cu ortacii săi. Se simţea bine în pântecele pământului. Afară, era un marinar pe uscat. Dezrădăcinat din mediul lui. Asta era una. A doua. Simion trecuse prin multe, deşi număra vreo treizeci şi opt de ani. În minerit, cei mai în vârstă, la anii aceştia, te consideră încă necopt…El se copsese însă, pentru că firea îl făcuse să deschidă ochii la toate şi să cuprindă tainele meseriei, cu un fel de înverşunată încăpăţânare. Mai ales de când se însurase. Acum are băiat mare, merge la şcoală… Nu-şi face probleme cu ieşitul. Vor găsi o soluţie. Zori pe cei care perforau, trimise un ortac să pregătaescă „sarmale” şi porni spre gura tunelului să se convingă. Reîntorcându-se, chibzuia. Vom urca spre boltă pe câteva scânduri şi vom da la o parte toată zăpada, oricât de groasă ar fi. La nevoie, băgăm câteva atmosfere de aer comprimat în nămete şi stârnim o vijelie ca-n filme! Nu-i pericol. Să vedem mai bine cât rupe, ca să facem planul. Şi aşa, sosirea soldatului Iordănescu, scăpat ca prin minune din avalanţă, mai înainte, stârnise multe discuţii printre oameni.

Totul a mers şnur. Pe la orele treisprezece au puşcat.

Adunaţi în refugiu, Gheaţă le vorbea minerilor:

– Băieţi, pentru azi e de ajuns!

– Cum? întrebă Pavel. Nu mai evacuăm nimic?

– Nu.

– De ce, maistre?

– A picat o avalanşă pe gura tunelului şi e bine să ne grăbim.

Cuvintele au căzut grele. Simion îşi urmări ortacii. Pachetele cu mâncare fură strânse imediat. Fumătorii nu şi-au mai aprins obişnuitele ţigări de taină. Se căzneau să pară calmi, dar îngrijorarea se citea pe feţe. Ca să-i potolească, Simion dădu ordin de plecare.

Au înjghebat repede o scară, au năvălit cu câteva lopeţi în nămete şi ziua le-a apărut la fel de rea cum o lăsaseră.

Afară s-au întâlnit cu doctorul şi ostaşul. Gheaţă nu s-a abţinut să-l întrebe pe Munteanu:

– Aţi venit după noi?

– Practic, nu după tine, nici după mineri. Căutăm un ostaş, unu Marin Iordănescu.

– E aici. A apărut în galerie ca o nălucă.

– Dacă e aşa, e bine. Acum să vă conducem spre colonie.

– Să mai aşteptăm un pic, tovarăşe doctor, interveni mecanicul Ungureanu. Numai cinci minute să-mi proptesc prăvălia. C-o mai trebui, sărăcuţa! Hai, măi fraţilor, daţi-mi o mână de ajutor!

Staţia fu consolidată. Cât se putea pe o asemenea vreme. Grupul electrogen continua să depene povestea luminii.

(VII) Întoarcerea

Întoarcerea nu a fost chiar atât de uşoară. Minerii au escaladat avalanşele pe pereţii stâncilor, căţărându-se pe pitoane şi zău că nu se prea pricepeau şi nici nu puteau călca exact cu cizmele lor de cauciuc. Parcă erau nişte elefanţi cărora li s-a dat drumul să meargă pe sârmă. Cum, necum, cu strădanii, cu râsete, cu înjurături, au început să înveţe alpinism.

Doctorul hotărî ca traseul să fie îmbunătăţit, legându-se şi o balustradă din frânghie, ca oamenii să aibă mai multă siguranţă şi să circule mai uşor. Minerii din şutul următor au beneficiat de aceste înlesniri.

Seara s-a ţinut un fel de şedinţă. Spunem „un fel” pentru că participau toţi în sala de mese hotărând programul pentru a doua zi. Lucrul în tunel nu a fost oprit. Oamenii liberi au fost repartizaţi la deszăpezirea drumului. După aceasta, radiotelegrafistul Matei Georgescu comunica la Corbeni, pe calea undelor: „Situaţia la Capra. Ninge în continuare şi viscoleşte puternic. Avalanşele căzute între tunel şi colonie depăşesc înălţimea reţelelor electrice. Nu se poate efectua deszăpezirea. O avalanşă a surprins câţiva militari ce dirijau un buldozer. Au fost scoşi. Să ni se trimită încă un buldozer. Al nostru e blocat în zăpadă”.

Două zile, ploaie albă. Vântul mai încetase. Constructorii au lucrat la drum reuşind să-l cureţe. Acum iar arăta a şosea adevărată. Au mai căzut câteva avalanşe, dar fără importanţă. A apărut şi un soare zgârcit.

Sâmbătă e zi de plecare acasă.

E o zi aşteptată cu drag. Bărbaţii se ferchezuiesc de cu seară ca să fie frumoşi ca ginerii; îşi întocmesc valizele, aşezând de o parte rufele murdare, iar de altă parte cutii de conserve, sticle cu băutură. Mai presus de aceste pregătiri, toţi simt o uşurare în inimi. În ziua aceea, perforatoarele şi lopeţile cu steril li se par mai puţin grele ca de obicei. Ceasurile trec în neastâmpăr. Dacă se nimereşte ca sâmbăta să cadă după o chenzină, atunci bărbaţii îşi mângâie portofelele burduşite cu hârtii şi gândurile le zboară dincolo de Capra, spre bucuriile din casele lor. Şi tot omeneşte e să spunem că în mintea lor se înfiripă viitoarele îmbrăţişări ale soţiei, ale copiilor, ale vreunei fete dorite…

Pe la orele cincisprezece a sosit „prelata” de jos.

Cu ea a venit şi doctoriţa Nicoară, o femeie scundă, grăsuţă, echipată de munte.

Inginerul Gogu şi-a adunat oamenii ce plecau „în liber”. Un ortac i-a anunţat şi, în câteva minute, ei urcau veseli în autocamion. Ceilalţi, cei ce rămâneau, le dădeau tot felul de sarcini: să nu uite ca să predea pachetul soţiei, să-i aducă cele promise, să treacă pe la şantier şi să-i rezolve problema cu alocaţia etc. etc. Aşa era întotdeauna. Porneau la drum o parte dintre constructori, dar toţi beneficiau de „liber”, ajutându-se unii pe alţii.

Mâini de bărbaţi au fluturat un timp în zare, până când prelata a dispărut după colţul şoselei. Nimeni nu se gândea la ceea ce va urma.

Duminică a fost o zi calmă, splendidă. Zăpada strălucea sub razele de soare, orbindu-te. Minerii s-au dus la tunel şi au mai dat două atacuri. Alţii şi-au spălat rufele, alţii au zăbovit în paturi cu o carte în mână, alţii depănau poveşti în cantină, alţii se întreceau la ţintar, cu boabe de fasole. Ceasurile au trecut molcome. Spre seară cerul s-a întunecat. Dinspre sud se vălătuceau nori groşi de vară. Nimeni nu le-a dat prea multă atenţie. Nu se culcaseră, când s-a stârnit o nouă vijelie. Cabanele zbârnâiau, ca viorile în mâinile unor instrumentişti înfierbântaţi. Oamenii, obişnuiţi cu toanele Caprei, au adormit totuşi.

(VIII) Frământări

Luni dimineaţa, doctorul Munteanu se sculă şi vru să se ducă la dispensarul său. Când a deschis uşa vilei, a rămas stupefiat. Practic, nu avea pe unde să iasă. S-au adunat mai mulţi şi au răzbit. Afară, furtuna era în putere. Nu puteai merge nici cinci paşi. Faţa îţi lua foc sub biciuirea acelor de gheaţă. Împreună cu câţiva ostaşi şi-a croit drum până la postul de prim-ajutor. Le-a mulţumit pentru muncă şi a intrat. Şi-a pus instrumentele la foc, văzându-şi de alte treburi. După un timp, avu nevoie de ele. Când să le ia, apa era tot rece, cum o lăsase. Crezu că s-a defectat instalaţia din încăperea lui. Porni spre cantină să caute un electrician.

Aici, oamenii erau adunaţi şi comentau alte întâmplări. Mecanicul Ungureanu era cel mai îndârjit dintre toţi. Vorbea ca la tribună:

– Şi zi, Simioane-neică, pe unde scoatem cămaşa acum?

– Ce te alarmezi atâta, nene Ghiţă, îi răspunse maistrul. Om scoate-o pe undeva.

– Ne umplem de gologani pe luna asta, ca broasca de păr în biserică, mormăi, cu amar, un miner.

– Măi, ortac, numai la bani te gândeşti, ripostă maistrul dur.

– Doar nu la viaţa de apoi, se îndârji celălalt. Pe mine nevasta şi copiii nu mă întreabă că a căzut o avalanşă, că s-a prăvălit casa maşinilor, ori alte drăcovenii d-astea. Pe mine mă întreabă câţi pitaci le-am adus să-şi umple burţile, să se îmbrace…

Simion simţi că omul îşi varsă oful, simplu şi fără ocolişuri. Nu voi să-l mai întărâte. Tot nu ar fi înţeles. Răspunse, fără convingere:

– Dacă nu scoatem metri la-naintare, avem nişte cauze obiective, cunoscute jos, la grupul de şantiere. N-o să ne lase fără simbrie…

– Hai să fim serioşi, tovarăşi, se îndârji şi Gheaţă. Nu ne-am adunat aici ca să ne plângem, ci să chibzuim cum să ieşim din impas.

– Vreţi să-mi spuneţi, tovarăşe Gheaţă, care e situaţia noastră? întrebă curios Munteanu.

– Nu e roză deloc, răspunse mâhnit maistrul. Sala maşinilor a fost avariată. A căzut atâta zăpadă pe ea, încât e îngropată complet. Grupul nu mai funcţionează, compresoarele – la fel. Gura tunelului a fost astupată, iar oamenii din şutul de astă-noapte au ieşit ca şobolanii. Neavând energie, nu avem nici căldură.

– E încurcată atunci, rosti doctorul îngândurat. Şi nu este nicio soluţie, ceva de compromis, ceva care să ne mai scape?

– Soluţii sunt ele mai multe, zise Gheaţă. Prima pe care au propus-o ortacii este să plecăm spre Stâna Caprei.

– Dragii mei, începu Munteanu, rotindu-şi privirea peste oameni. Mă ştiţi că am umblat pe munte, mai mult decât la şes şi nu-s acela să mă sperii de o muscă. Nu vă povăţuiesc să porniţi pe o vreme ca asta. Nici chiar dacă aţi fi feciorii mei. Afară nu se vede omul la doi paşi. Pe vântul ăsta, nările se lipesc imediat şi te sufoci asemeni unui peşte pe uscat. Cine are curajul să pornească? Curaj poate aveţi că nu ştiţi cât de înşelătoare e zăpada, cât de duşman e muntele în furtună. Eu sunt Stan păţitul. E nebunie curată să încerce cineva. Aceasta-i părerea mea de medic, dar şi de muntean, cum mi se zice. Altceva nu putem face?

Dacă pe Gheaţă, care le spusese acelaşi lucru, oamenii nu-l luaseră prea mult în seamă, socotindu-l direct interesat, vorbele doctorului căzură ca un duş rece, aduseră pe mineri la realitate. Munteanu le citea amărăciunea pe feţe, dar şi resemnarea. Vorbi, într-un târziu, Pavel, şeful de echipă.

– Avem un grup electrogen lângă cantină. Nu-i de mărimea celui de la tunel. Dacă îl punem în funcţiune avem, cel puţin aici, lumină şi căldură. Cred că asta ne este de-ajuns pentru un timp. Când se va mai potoli furtuna, vedem ce mai putem face şi pentru munca din galerie. Ca să nu mai pierdem vremea propun ca o echipă să deszăpezească grupul, iar mecanicii să-l revizuiască imediat şi să-i dea viaţă.

(IX) Izolaţi pe munte

– Sunt de acord, hotărî Gheaţă. La lucru, tovarăşi!

Ortacii au pus mâna pe lopeţi şi, într-o jumătate de ceas, grupul electrogen a fost eliberat. Îl luară în primire ceilalţi. Mecanicii lucrau după obiceiuri mai vechi. De regulă, munca se oficiază în tăcere. Te concentrezi, te exprimi mai clar în singurătate, de desfăşori mai în largul tău când nu te cicăleşte nimeni sau te absoarbe cineva de la activitate. Mecanicii au tot felul de obiceiuri când lucrează. Muscalu, Ungureanu, Antonie căutau, mai întotdeauna, datorită condiţiilor de aici, să-şi umple timpul petrecut lângă maşini. Muscalu fluiera încetişor câte o melodie. Mai bine zis, doar câteva măsuri, pe care le repeta obsedant. Lui Ungureanu îi plăcea să vorbească metalului inert. Îl auzeai: „Hai drăguţule, învârte-te un pic, să văd dacă mă iubeşti!” sau: „Puişor-neică, fă un plici, aşa, de sanchi, să râdă valea cu noi!” sau: „Of, dar îndărătnic piston mai eşti!” Antonie era violent. Blestema. Acum, când termometrul urcase la minus 20 de grade, mecanicii uitaseră vechile lor tabieturi. Fluierau toţi, la unison. Când şi când, litania era întreruptă de strigăte: „Dă-mi o cheie de şaisprezece!” sau: „Dă drumul la lampa de benzină!” sau: „Mama lui de ger!”… Toţi se grăbeau. Se grăbeau, vorba latinului, încet. Mai ales că şi mănuşile se lipeau de fier.

Au fost desfăcute câteva piese, curăţate şi puse la loc. S-a apăsat pe butoane. Agregatul se încăpăţâna să nu răspundă la comenzi. Verificarea a continuat. I-au găsit şi buba. L-au încăzit ca pe un purcel la Ignat şi, în sfârşit, grupul a pornit, acompaniat de strigătele vesele ale celor de afară.

Acum colonia avea energie electrică, plus căldură. Surprizele nu se terminaseră. Din cauza unui cablu neizolat, lumina nu a pătruns în toate vilele. Gheaţă hotărî rapid ca toţi oamenii să se mute în vila ce adăpostea cantina. Patruzeci de constructori şi tot atâţia militari au fost avertizaţi că trebuie să-şi  schimbe culcuşul.

Deocamdată stau liniştiţi în cantină.

Undeva la etaj, maistrul Gheaţă, plutonierul Anton, doctorul Munteanu, Marcean şi Pavel, ca şefi de echipe, ţin iarăşi sfat. Vorbeşte Gheaţă:

– Aseară trebuia să urce maşina cu oameni. Trebuia să vină şi gestionarul cu alimente. Nevenind, înseamnă că drumul e blocat, mai jos, cine ştie unde. În galerie nu putem lucra. De coborât, pe o vreme ca asta, nici vorbă. Propun să ne organizăm.

– Mai întâi să cazăm oamenii aici, spuse Marcean.

– Perfect, făcu Gheaţă. De mineri te ocupi tu, de militari tovarăşul Anton.  Să împărţim şi spaţiul. La primul nivel, constructorii, la al doilea, militarii. E bine?

– Este, răspunse Anton.

– Să se aducă imediat saltele, pături, tot ce trebuie, continuă maistrul. Ce facem cu hrana? Gătim ori ne rezumăm la hrană rece?

– Avem puţin combustibil, zise Marcean. E nevoie să economisim fiecare gram.

– Deci tu eşti pentru hrană rece. Tovarăşul Anton? Pavel?

– La fel.

– Se mai ridică o problemă, interveni doctorul. Magazia de alimente, după câte ştim, e încuiată. E ilegal să o spargem…

– Formăm o comisie şi o deschidem, hotărî Gheaţă. Inventariem tot ce găsim şi repartizăm pe oameni. Aşa e cinstit. Oamenii se vor gospodări singuri. Cât despre „infracţiune”, n-o să ne taie nimeni capul. N-o să ne uităm la lacăt şi să răbdăm de foame. Mai sunt probleme?

– Totul e bine până aici, grăi domol Pavel. Să ne gândim niţel şi la oameni. Stau în cantină fără rost. Aşa îi apucă mahmureala. Să le dăm ceva de lucru, să-i antrenăm la discuţii, să le citim ceva sau să citească ei singuri…

– Într-adevăr, interveni Munteanu. Să evităm şocul psihologic.

– Aveţi perfectă dreptate, zise şi Gheaţă. Plictiseala nu e bună. Un  timp vor fi ocupaţi cu aranjatul, cu mâncarea. Tovarăşe Anton, aveţi ceva jocuri? Table, şah, ţintar…

– Sunt câteva perechi.

– Să le dăm ca să se distreze. Pavele, vorbeşte cu comuniştii tăi să-i ţină de vorbă, să le povestească…

– Am şi ceva cărţi, adăugă Anton.

– Am rezolvat-o şi p-asta. Mai e ceva?

– Să comunicăm la Corbeni situaţia exactă, zise Munteanu.

– Să scriem chiar acum radiograma.

În minutele următoare pornea spre Corbeni un mesaj calm.

O comisie, formată din şase membri, a inventariat bunătăţile din magazia cu alimente. Pe bază de tabel s-au repartizat fiecăruia: pâine, conserve, ţigări, brânză, rachiu, zahăr. Magazia a fost apoi încuiată, cu tabele cu tot. O greşeală s-a produs totuşi în această acţiune. Nimeni din conducere nu o bănuia atunci. Va ieşi la iveală mai târziu.

(X) Finlandeza

Înserarea cade încet, anevoie, dureroasă. Mai toţi coloniştii stau adunaţi în sala cantinei. Parcă le e teamă să rămână în camere. Aici, împreună, se simt mai bine. Îi leagă ceva – prezenţa. Se uită unii la alţii, stau ciorchine pe lângă cei ce joacă. Cineva, lângă geam, privind noaptea albă, deapănă cu o voce uniformă o poveste, parcă din altă lume:

– Am auzit-o de la tata. Avea vreo şaisprezece ani când s-a întâmplat. Bunicul îl luase de ţânc la pădure. Într-o iarnă, a dracului ca asta, înainte de Crăciun, tăiaseră la copaci de năduşiseră că era zor mare. Seara s-au retras cu toţii la finlandeză. Ştiţi ce-i aia? O colibă rotundă, cu paturi din lemn, pe care se aşterne cetină, şi cu o vatră la mijloc. Pe vatră se fierbea mâncarea, de regulă fasole. După ce au mâncat, s-au întins cu picioarele spre vatră – şi gata. Să fi fost înainte de miezul nopţii. Pe tata l-a apucat pântecariţa. A aruncat pe umeri cojocul, a călcat cu grijă peste câţiva inşi şi-a ieşit afară. Aveau o privată, cam la treizeci de metri. Tremurând de frig, a ajuns. Nu terminase când a auzit o buşeală puternică. Nu a luat-o în seamă. Când s-a apropiat de colibă a rămas ca trăsnit. Finlandeza lor era îngropată sub un munte de zăpadă. Înnebunit, a rupt uluci din privată şi a încercat să intre în cabană. Două ceasuri a muncit, sleindu-se de putere. Dinăuntru nu se auzea niciun vaiet, nimic. Nemaiştiind ce să facă, a luat-o la fugă spre sat. A parcurs paişpe kilometri până la ziuă. Sătenii s-au speriat, văzându-l. Aveau şi dreptate. Nu mai semăna a om. Semăna cu o arătare îngheţată, fără vlagă, care îngăima vorbe fără şir. Jandarmii nu au vrut să se amestece. Nici primarul. S-a format o echipă din gospodari şi femei îndoliate care au pornit spre munte. I-au dezgropat în bocete prelungi, sfâşietoare. Douăzeci şi şapte de bărbaţi adormiseră pentru totdeauna. Erau senini şi frumoşi. A urmat şi un proces. Pentru că lumea afirmase că finlandeza nu a fost construită în loc bun, ci într-unul neprielnic, pentru a costa mai puţin. A câştigat patronul exploatării forestiere. Tata şi-a revenit greu. S-a făcut cizmar, jurând să nu mai calce în viaţa lui prin pădure. Când a auzit că plec încoace m-a înjurat de mama focului. El nu a uitat nici azi cele douăzeci şi şapte de trupuri întinse pe cetină, pe care le-a dezgropat din zăpadă. Povestea că se moare frumos în omăt. Te apucă un somn, aşa ca o visare plăcută. Nu te zbaţi, nu te chinui. Treci pe lumea ailaltă cum te-ai duce la nea Socaciu să dai o moacă de ţuică pe gât. Asta-i tot…

În cantină e linişte de biserică. Minerii sunt aici şi totuşi sunt plecaţi. Militarii, cu ochii mari, se scutură ca după un vis urât. Cineva se uită strâmb la povestitor. Vasile Ţoiu are poate o scuză. E şofer, a venit aici abia de zece zile. Nu va mai călca pe meleagurile Caprei decât accidental. Unii îl şi boscorodesc, în gând, că le-a amintit de moarte. În casa spânzuratului nu se vorbeşte despre funie. Şi – ce este moartea? Mulţi au văzut-o cu ochii la Rotunda, la baraj, la uzină, la Porţile de Fier… Căci aproape toţi au mai construit centrale electrice, s-au luptat cu muntele, cu apele, cu presiunile şi au învins. Cine a trecut pe la Rotunda nu mai moare, spunea odată Tudor Moraru. Şi, în fond, ce e moartea? Un pântec înnebunit de pământ ce te sugrumă, o apă furioasă ce te ia şi te poartă bezmetică, o zăpadă ce te îngroapă înainte de termen, fără dureri?

Pe toate acestea oamenii le cunosc. De aceea nici nu se gândesc la ele acum. Ei se gândesc la neveste, îşi văd copiii, o logodnică, o mamă… Chipurile acestora le sunt acum oglindă. Ar dori să fie lângă ei şi nu aici unde răsună înfiorător crivăţul năpraznic, crivăţ ce a răsturnat muntele şi valea, şi i-a legat de scaune, i-a scos din ritmul vieţii lor.

O anume incertitudine pluteşte peste ei. Cât va dura e greu de precizat. Aceasta îi nemulţumeşte, îi face nervoşi.

Ghiuri, un tânăr ardelean, masiv şi liniştit, nu mai suportă tăcerea şi explodează:

– N-o, c-aţi bolunzit cu tăţi! Să zică unul ceva de viaţă lungă! Dacă nu vrea nime, mărg sus şi mă-mbăt. Mere careva?

(XI) Alo, alo, Corbenii!…

Militarul se ridică şi păşeşte nehotărât prin încăpere. Noroc că în acest moment intră Gheaţă.

– Fraţilor, s-a defectat pompa de apă de la calorifer, zice el. Cine se pricepe să ne dea o mână de ajutor?

Au plecat mai mulţi să repare defecţiunea, creându-se astfel încă un subiect de discuţie.

Deodată, se auzi încă un trosnet. Ceva se prelingea pe lângă peretele exterior, cu zgomot asurzitor. Stâlpul care le folosea drept antenă pentru legătura radio se prăbuşea, spărgând şi câteva geamuri.

– Acum suntem singuri pe lume, spuse Buzoiu. Se duse dracului şi antena!

– Bine făcu Ghiuri că se topi, rosti încă un militar. Mă duc şi eu, că aici mă apucă ameţeala.

– Mai bine să-i dăm de ştire lui Gheaţă, interveni Pavel.

Maistrul sosi neanunţat şi întrebă:

– Unde-i radiotelegrafistul nostru?

Tânărul Matei Georgescu fu adus imediat din camera lui. Gheaţă îl rugă:

– Băieţaş, drăguţule, încearcă şi restabileşte legătura cu Corbenii. Nu mă pricep la d-astea. Dă-te peste cap, stârneşte şi tu o furtună în cosmos. Spune-le că suntem izolaţi complet şi că nu ne-am pierdut curajul.

Matei porni spre cabina sa. Stătea în faţa cutiilor cu minuni. Răsuci butonul de frecvenţă spre Corbeni. Ţipă în receptor: „Alo! Alo, Corbenii! Corbenii! Corbenii! Alo! Alo!…” Ţipa încordat, dar din cutiuţa fermecată nu venea decât un hârâit prelung şi continuu. Ţipă până când glasul i se dogi. Cu fiecare strigăt îşi dădea seama de neputinţa lui de a străbate eterul pe această frecvenţă. Renunţă. Staţia are patru frecvenţe de unde. E un fel de telefon fără fir, folosit la distanţe scurte. Răsuci butonul pe altă undă şi reluă chemarea: „Alo! Aici, Capra! Aici, Capra!”…

De aici, din vila zgâlţâită de furtună, se auzea în spaţiu strigătul de alarmă. Încă o dată, şi încă o dată, de douăzeci de ori. Schimbă iarăşi frecvenţa. Aceleaşi cuvinte. Mâna apăsa pe claviatură. Mâna a devenit o pârghie metalică, se întoarce automat, în neştire. Cere o altă mână. Cere un suflet şi o minte. Să i se întindă ca o punte. Să-i lege de alţi oameni. Să le dea speranţă. A trecut o oră, două. Matei nu mai ştie. Lumina s-a stins din nou. Altă defecţiune. Mecanicii au de lucru la grupul electrogen. Înjură şi repară. Tânărul cheamă, cheamă. În sfârşit, cineva răspunde. Pe Matei în năpădeşte căldura. Oameni, viaţă!… E o staţie de undeva, din munţii Parâng. Le află necazul. Promite să transmită mai departe. În micuţa încăpere s-au adunat mulţi constructori. Toţi aşteaptă cu sufletul la gură. Necunoscutul revine. A reuşit să prindă o staţie din Râmnicu-Vâlcea, care a promis să anunţe Corbenii.

Mesajul a ajuns la grupul de şantiere. Directorul, inginerul Nicolae Păunescu, este sculat din somn. Află vestea; cere detalii. Pe aceeaşi cale sosesc la Capra calde cuvinte de îmbărbătare. Directorul împreună cu inginerul Rakoşi stabilesc, pentru a doua zi, un program de ajutorare a celor de sus.

În vilă e acum linişte. Somnul a închis genele oamenilor. Nu au lucrat nimic în această zi de început de săptămână, dar au căzut frânţi de oboseală. S-au trezit, după miezul nopţii, cu promoroacă sub nas. Se defectase din nou caloriferul. S-a intervenit încă o dată. Aşteptau zorile ca pe o binefacere. Au venit fără jocul grotesc al fulgilor de zăpadă.  Numai vântul bătea cu aceeaşi furie, stăpânind muntele.

Totul era îngropat sub alb, totul. De aici şi până la Stâna Caprei, şi mai jos, la Piscul Negru, pe coamele muntelui Pisica, pe Muşeteica. Totul era o vată albă, un linţoliu, pe deasupra alergând fără odihnă vântul. Zăpada, acest cuvânt frumos ca o baladă, cântat şi iubit, ce nu se cade să-l murdăreşti cu nimic pentru puritatea sa, transformase întreg peisajul într-un meleag solar, straniu, neodihnit.

(XII) Prin tranşee de omăt

Cantina nu mai avea liniştea de ieri. Devenise un stup de albine. Oamenii, mulţi, prinseseră glas datorită băuturii, consumate fără noimă. Desigur că toţi beau ca să uite, să se încurajeze. Ar fi trebuit să se raţionalizeze rachiul, dar acum era prea târziu. Fusese împărţit şi fiecare găsea în el o alinare.

Mesajele schimbate prin eter erau comentate cu aprindere. Corbenii întrebaseră: „Puteţi să vă retrageţi fără pericol?” Cei izolaţi, după un sfat general, au răspuns: „Nu putem!” De jos sosi vestea: „Organizaţi-vă şi rezistaţi. Buldozerele militarilor au pornit spre voi!”

Priviri încrâncenate scrutau zările din cinci în cinci minute. Aşteptarea era dureroasă. Într-adevăr, comandamentul de la Stâna Caprei făcea eforturi să-i ajute. Câteva maşini intraseră în nămeţi. Înaintau însă extrem de încet. Dacă ar fi fost după dorinţa oamenilor, ar fi zburat. La Piscul Negru a sosit în ziua aceea şi o maşină grea în care se aflau inginerii: Rakoşi, Mitocaru, maistrul Vâlcea, sportivul Feţeanu şi alţi constructori care puteau schia şi interveni.

Comandamentul a hotărât să aştepte străpungerea drumului de către buldozere.

A mai trecut o noapte. Dimineaţa le-a mai adus un mesaj. Se interzicea părăsirea lotului deoarece se concentraseră forţe pe traseu. Nu se poate descrie vacarmul stârnit de această ştire. Paharul răbdării se umpluse. Ar fi greşit să judecăm aspru oamenii. Nu mai puteau suporta. Trei constructori: Nicolae Niţu, Teodor Muscalu şi Aurel Vizitiu au pornit spre Stâna Caprei, pe cont propriu. Doctorul Munteanu, încercând să-i oprească, primi acest răspuns:

– Am cutreierat şi noi munţii, tovarăşe doctor. Decât să stăm aici şi să înnebunim, mai bine ne încercăm norocul. Om răzbi, bine, ne-om prăpădi, e treaba noastră. Să ne vedem sănătoşi!

Plecarea celor trei a mărit panica. Gheaţă, Munteanu, Marcean, Pavel, Anton erau asaltaţi de presiuni. Solicitanţii aduceau ca argument îmbunătăţirea vremii. Nu mai mingea, nici vântul nu mai bătea cu atâta furie.

Hotărârea a fost luată greu. Într-un fel era o încălcare de ordin.

Cei optzeci de constructori, civili şi militari, au fost organizaţi pe trei corzi pentru coborâre. Vilele s-au închis. Au fost aduşi şi doi câini. Şirurile de oameni au pornit la drum, înainte de prânz. De la colonie au mers, un timp, pe drum. Ţineau coama tăiată de buldozere. După pod, au dat de zid şi au început coborârea pe coastă, direct, spre Stâna Caprei. După prima coardă, deschizătoare de pârtie, urmau celelalte. Munteanu se agita printre ele, conducea, înota prin zăpadă, ca un adevărat om al munţilor. Pentru cei din prima coardă era cel mai greu. Ei săpau, cu trupurile lor, largi tranşee în omăt prin care îşi făcea loc şi celelalte corzi.

La Stâna Caprei s-au întâlnit cu cei veniţi în ajutorul lor. La Piscul Negru au dat şi peste cei trei fugari. Erau sănătoşi.

Săptămâna aceasta în alb-negru s-au consumat în luna februarie a anului 1973 şi constructorii – de la director la muncitor – şi-o amintesc mereu, ca pe unul din momentele dure ale întregii lucrări.

(XIII) A venit primăvara la Capra!

Mai întâi cerul a uitat să scuture cojoacele, iar „bălana” nu a mai necăjit pe nimeni. Zăpadă e şi acum, dar au lăsat-o puterile. Pare o turmă de oi jigărite. Omăt mai puţin înseamnă muncă mai spornică. Şi bucurii. Aceste noţiuni nu se pot dezlipi. Am întrebat o dată un constructor: „Ce ţi-a dat şantierul?” Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri, simplu şi mândru: „Nu mi-a dat. Am câştigat eu: muncă şi bucurii!” Şi pe acestea le-a adus primăvara.

La Capra au sosit zile cu soare mult.

Staţia de compresoare, zdrobită de avalanşe, a fost refăcută. În galerie se puşcă de două ori pe zi, cu o frecvenţă neclintită. Săptămânal, prin rotaţie, constructorii îşi iau „liberul” şi fiecare plecare e însoţită de visuri. Un constructor spunea despre aceste evadări: „Plec cu dragoste şi mă întorc cu ambiţie!”

Maistrul Gheaţă şi câţiva ortaci au văzut altfel primăvara. Era într-o duminică, din cele petrecute pe munte. Soare mult, senin cât zarea, aer pur. Era păcat să te pedepseşti în casă. Gheaţă adună câţiva ortaci şi întrebă:

– Măi, fraţilor, suntem aici de aproape un an şi nu ştim ce-i dincolo de munte. Ce-ar fi să ne căţărăm pe coamă şi să aruncăm o privire în „ţara” cealaltă?

– Maistre, ai o idee de milioane, se entuziasmă Aniţei. Mă înscriu şi eu.

În câteva minute s-a format o echipă destul de numeroasă, de amatori. Au pornit domol, în diagonală, chiar de lângă colonie, fixându-şi un punct de reper, ceva mai spre stânga. Până în vârf sunt peste două sute de metri. I-au urcat încet, cu evlavie parcă, miraţi de îndrăzneala lor şi că acest gând nu le venise mai din vreme. Soarele te face mai tânăr şi gluma e mai spontană pe buze, înălţimea îţi dă aripi, ochiul pătrunde departe. Iată-i pe coamă. Versantul celălalt e mai abrupt. Spre dreapta, coboară ca tăiat cu daltă de gigant, prăvălindu-se în oglinda lacului Bâlea. Cabana e o cutie de chibrituri. În faţă ai Valea Bâlei, cuprinsă între Culmea Buteanu şi Culmea Bâlea, cu cascada fremătătoare, iar drumul meşterit de militari e un şarpe sinuos ce-şi înalţă capul până spre tunelul lor. Peisajul, cu frumuseţea lui pură, te înfioară. Ai vrea să întinzi mâinile lateral şi să zbori. Legenda lui Icar nu putea să se nască pe malul mării. Putea să se fi petrecut aici, în faţa lacului. Seninul te lasă să pătrunzi departe în spaţiul mioritic al lui Blaga. Recunoşti sate pitulate în verdeaţă, recunoşti casele cu smalţul roşietic al ţiglelor, recunoşti geometria rurală transilvăneană, fixitatea ei simplă. Şi, fără voie, versurile lui Goga reînviu în memorie: „La noi sunt codri mari de brazi/ Şi fluturi de mătase…” Culorile se îmbină fericit, se distilează una în cealaltă, se pierd la orizont, se confundă cu cerul. Ai impresia chiar că albastrul cald de pe linia îndepărtată se întoarce pe cerul senin, ca un arc. Ochiul nu se satură de frumos. Deodată, privirile acestor bărbaţi, severi şi copilăroşi, sunt atrase de un pâlc de flori plăpânde. Se apleacă în genunchi şi le cercetează. Tulpine firave au spart crusta rece, au topit zăpada cu năzuinţa lor, cu căldura suptă din soare, din trupuri au făcut sfredel şi au ieşit la lumină. Să râdă. Cum s-a petrecut, în fond, minunea? se întreabă mirat Gheaţă. Câtă tărie într-un firicel ca paiul! Noi suntem cei mai puternici mineri de pe munte, sau floricica asta? Au dat zăpada la o parte de lângă fiecare tulpiniţă şi au coborât cu primăvara în mâini.

(XIV) Piscul Dracului

– Unde mergeţi, băieţi?

– Aşa, pe drum.

– Aha! Vasile, vrei să vii niţel cu noi?

– Gata, meştere, răspunse Vasile Neamţu, un flăcău brunet, cu mustăcioara tăiată scurt. Încotro?

– Până colea, la Piscul Dracului.

De la colonie până la Piscul Dracului nu-s nici cincizeci de metri. Simion merge şi tace. Ceilalţi, la fel. Când ajung, maistrul se aşază pe marginea drumului. Face şi celorlalţi semn să-i urmeze exemplul. Scoate un pachet cu ţigări din buzunar. Întinde pachetul lui Vasile, acesta ia una şi o miroase, apoi îşi ia şi el una. Caporalul scapără repede un chibrit şi după ce aprind spune:

– Bună, meştere!

– Bună, măi! Dacă-i să ne otrăvim, s-o facem cu lucruri scumpe.

Trag amândoi câteva fumuri, privind valea de la picioarele lor. Deodată, Simion sparge tăcerea:

– Vasile, ia povesteşte-ne cum a fost cucerit Piscul Dracului?

– Ce-ţi veni, meştere! Eu nici nu eram aici, pe vremea aceea. Povestea am auzit-o de la alţii.

– Spune cum ai auzit-o tu.

– Dacă vrei mata. Unitatea noastră avut şase detaşamente, înşirate pe drum, ca ardeii pe funie toamna, de la Braia la Tunel. La kilometrul 20 se lucra la T4, adică la tronsonul patru. Tabăra era pe undeva între Stâna Caprei şi Piscul Negru, adică unde e şi acum. Cu doi ani în urmă, era tot vara şi, dacă-mi amintesc bine, pe la sfârşitul lunii iulie, cam în zilele astea, când la comandament s-au hotărât să se atace Piscul Dracului. O să mă întrebaţi de ce, ca Sucă pe neica Mărin al nostru. Îţi spun numaidecât. Trebuia să ieşim din încurcătură, să mai deschidem câteva puncte de lucru în apropierea tunelului, ca să veniţi voi, frumoşilor, să vă faceţi datoria după aceea. Cei de la T4 mergeau cam încet, din cauza pietrei, bineînţeles. Exista o soluţie: să se atace drumul şi dinspre tunel spre Căldarea Mioarelor. Forţe erau berechet. De tehnică, nu duceam lipsă. Ia stai că-mi veni una pe limbă. Nu ştiu de ce, meştere, dar de când sunt aici mă gândesc la strămoşii noştri romani. Ăia luptau ce luptau şi când nu mai aveau ce face se apucau să construiască. Ba, construiau şi în vreme de război. Când au intrat în Dacia lui Decebal, iar îmi fuge gândul la nea Mărin, au aruncat un pod la Drobeta. Şi ce pod, muică dragă! P-ormă, pe Valea Oltului, dacă o fi povestea adevărată, i-au făcut împăratului ş-o masă, pe un alt drum de pomină. De când am venit la Capra, mă tot gândesc la asta – că semănăm al dracului cu străbunii.

– Şi-ţi pare rău, Vasile?

– De ce să-mi pare rău, meştere. Când simţi că ai rădăcină adâncă, nu te temi de furtună. Am căscat gura la nişte brazi, pe la Piscul Negru. Au ieşit din piatră, ca la circ, din te miri ce. M-am apropiat de ei şi-am observat cum rădăcinile ţâşniseră din nişte crăpături ascuţite, în care abia puteai vârî cuţitul. Acolo, într-un stei oarecare, dacă ai rădăcină, tot brad rămâi. Dar mă luai cu vorba…

– Nu ne grăbim în seara asta. Spune, te rog, mai departe.

– Aşadar, ca să avansăm mai repede cu construcţia, drumul mai trebuia atacat într-un punct. Unii au zis ca să începem chiar din dreptul tunelului. Ca să ajungi acolo, trebuia să te fi născut pasăre. S-a renunţat repede la idee. S-au oprit la locul ăsta, unde stăm acum. Nu ştiu cum i-o fi zis înainte, dar noi l-am botezat Piscul Dracului, pentru că ne-a mâncat sufletul. Este, după cum se vede, o muchie dintre două căldări. Şefii au hotărât ca tocmai cota asta s-o atingem, ca să pornim şi spre răsărit şi spre apus. Socoteala era bună. Mai bună decât ailaltă. Numai că le trebuia un deschizător de drum, un îndrăzneţ care să se urce aici şi să taie un cap. Cică tovarăşul căpitan Cucuieţeanu a strâns detaşamentul, a ieşit în faţă şi a întrebat:

– Cine are curajul să urce cu buldozerul pe pisc?

Toţi buldozeriştii ştiau ce înseamnă aia. Tăcerea care plutea peste oameni a fost spartă de unul Marin Machedon, oltean de-al meu. A bătut un pas înainte din front şi a raportat milităreşte:

– Soldatul fruntaş Marin Machedon, la ordinele dumneavoastră!

Ce-o fi fost în mintea lui nu ştiu, dar el a ieşit.

(XV) Şenilele scrâşneau pe piatră

După aceasta, maşina a fost verificată, ca la carte. Unsă, reglată, revizuită, pipăită la ştiinţă. Dacă ar fi putut s-o dopeze ca la fotbal, o făceau şi p-asta, dar era fier curat. Marin avea un S-1500. Maşină serioasă. Cei de la uzina din Braşov au făcut-o să urce, normal, până la altitudinea de o mie de metri. Aici, la Piscul Dracului trebuia să se caţere la două mii de metri. Pentru asta ar fi avut nevoie de nişte pregătiri speciale. Nu mă pricep eu, dar aşa se zicea. Marin şi ceilalţi nu au avut timp să cheme specialiştii din Braşov. Au făcut ei ce s-au priceput. Şi a mers vârtos! Când au venit făurarii d-acolo şi-au auzit de ispravă, nu le venea nici lor să creadă. Le ieşise din mâini o minune şi ei habar nu aveau. Ce ţi-e şi cu tehnica!

A doua zi, tot detaşamentul, în păr, căsca ochii la Marin care suia pe firul ăla, de colo. Vasile întinse mâna şi arătă valea. Panta să fi avut vreo patruzeci de grade. Terenul era alunecos. Buldozerul a pornit. Pâr, pâr, fâs, fâs! Urca anevoie. Şenilele muşcau din teren, dar mai pierdeau contactul şi veneau înapoi. Colosul când era sus, când era jos, de ziceai că-i o jucărică. N-avea spor. O zi întreagă a tot urcat şi coborât. Dacă stăteam în cabină, lângă Marin, umpleam o căciulă de blesteme. Nu vă mai spun că cei de jos îşi dădeau toţi cu presupusul: „Ia-o mai încolo!… Acu bagă tare în viteză!… Smuceşte-l, măi!” Câte şi mai câte! Ca la fotbal, unde din tribună se văd cel mai bine toate!

Spre seară, a rămas definitiv jos.

Într-a doua zi de încercare, în maşină a urcat şi un locotenent major. Au fâţâit fierul toată ziua, de l-au înnebunit, dar tot fără spor. Piscul nu se lăsa cucerit cu una, cu două.

În a treia zi, cineva a venit cu ideea ca să-l atace pe versantul cestălalt, răsăritean. Din vreme, câţiva flăcăi au suit spre vârf şi au croit o platformă mică unde maşina şi omul să se poată odihni. Nici pe aici nu a mers uşor. Mai întâi, comandantul nu a voit să-l mai lase pe Marin să încerce asaltul. Socotea, şi pe bună dreptate, că omul e obosit, nervos de insucces şi îşi pune viaţa în primejdie. Marin s-a rugat de el să-i lase tot lui această cinste. El începuse, el se cădea să termine. Oltean inimos! Comandantul a mai ezitat un timp. L-au convins mai mult flăcările din privirile fruntaşului şi dârzenia sa. A aprobat. Buldozerul a pornit pieziş pe coastă, spre stânga. Şenilele scrâşneau pe piatră, alunecau, precum şi dincolo. Fiecare metru se câştiga anevoie. Doi paşi înainte şi unul înapoi. Orele se scurgeau greu. După câţiva metri buni, maşina a trebuit să fie întoarsă. Atunci, celor de jos le-au ticăit inimile să le iasă din piept. Maşina se răsucea încet, încet, când, deodată, îi scapă o şenilă şi rămâne suspendată în aer. Pentru o clipă toţi soldaţii au văzut buldozerul prăvălindu-se. N-a căzut. L-a strunit Marin. Cum? Cine ştie! Apoi, iar a luat-o pieziş, spre platforma săpată cam la trei sferturi din drum. Acolo s-a odihnit un pic şi a cotit-o din nou spre stânga. Pe la orele nouăşpe mai avea de urcat vreo douăzeci şi cinci de metri. Detaşamentul a plecat spre tabără. Marin a rămas pe coastă să se lupte cu pantele. M-am întrebat mereu ce-o fi simţit Marin când a văzut soldaţii pornind. Dacă i s-a rupt inima în două, ori a rămas întreagă. Straşnic flăcău! Avea pe atunci douăzeci de ani. Într-o oră a mai suit cinşpe metri. Încă un zvâcnet şi pe la orele nouă noaptea era călare pe pisc. De bucurie şi-a scos cămaşa, a înmuiat-o în motorină şi i-a dat foc. Ardea ca o torţă, anunţându-i pe cei din tabără că a învins.

Şi străbunii noştri tot aşa făceau. La bucurie, la necazuri, făceau focuri pe dealuri. Şi-o fi adus aminte Marin de dacii noştri? Oricum, a găsit o soluţie frumoasă. A sacrificat o cămaşă ca tovarăşii lui să afle biruinţa şi să adoarmă în visuri plăcute. Mare, Marin al meu din Cernişoara oltenească! Mare, şi unde mai pui că-l cheamă şi Machedon. Ca pe împăratul! Parcă i-a scos numele din psaltirea veche a mănăstirii Hurezu.

L-au citat cu ordin de zi pe regiment, i-au dat şi o decoraţie. Merita!

După isprava lui, flăcăii au turnat motorină în canistre, au luat exploziv, perforatoare şi au venit aici, pentru a lărgi şi croi drum adevărat. Să urci coasta pieptiş, cu atâta greutate în spinare, era cel mai curat act de eroism. Zile întregi au suit aşa, făcând să dispară mamelonul de la Piscul Dracului. Acum e drum larg, de să plimbă maşinile pe el, dar atunci, la început, nu era decât un cuib de vulturi.

(XVI) Minunile promise

…Şeful de echipă Pavel Mihai povesteşte:

– Când s-a atacat tunelul Capra, conducerea întreprinderii, a grupului de şantiere, afirma că vom trece prin munte folosind utilaje moderne. Era vorba să ne sosească din străinătate două maşini ultraspecializate, pentru excavare. Cum se mai întâmplă, noi am dat primele găuri în septembrie 1972 şi ele au ajuns la Capra în vara lui ’73. În documente se preciza că galeria măsoară 882 metri. Noi săpasem 230 de metri cu un excavator şi cu un buldozer transformate de mecanicii noştri în maşini de încărcat. Făcuseră şi ele treabă bună, dar ne întrebam mereu pe unde or fi minunile ce ni se promiseseră.

În sfârşit, prin luna mai au binevoit să vină şi ele, sărăcuţele. Erau ambalate straşnic, deoarece bătuseră drum lung tocmai din Anglia, unde meşterul Vâlcea plecase să le înveţe meşteşugul. După lăzi au sosit şi trei mecanici englezi şi s-au aşezat să le monteze. Meşterul Gheaţă, eu, Marcean eram cu ochii pe ei. Mai ales meşterul. Chiar ne întrebam ce l-a apucat râvna pentru studiu, că doar nu el umbla cu ele, ci noi. Dar aşa-i el. Vrea să le ştie pe toate, de la rădăcină, ca să nu-i închidem gura cu ceva. Era de zi, stătea cu englezii; era de noapte, venea cu primul schimb şi era numai ochi şi urechi. A învăţat repede maşinile. Cred că nu-i şurub pe care să nu-l ştie. O fi fost doar curiozitate? Nu l-am întrebat, dar eu zic că era mai mult ambiţie. Pe urmă s-a dus trei zile la hidrocentrala de pe Someş, unde mai sunt nişte maşini ca astea, dar mai mici.

Când maşinile au fost montate, ţin minte ca acum, maistrul ne-a dus în front şi ne-a zis:

– Pavele, acu e acu. Hai să luăm taurul de coarne!

Asta e vorba lui. Mereu e cu taurul de coarne pe buze. Bătăios. Şi când te uiţi la el, la ochii ăia mari, zici că-i bun de dus la fete.

S-a urcat pe maşină, eu am potrivit burghiile şi i-a dat drumul. Sfârâiau fiarele-n tărie şi Simion al nostru stătea ca Neagoe în jilţul de la mănăstire. E drept, îl trecuseră năduşelile, dar a mers grozav. După câteva zile a picat şi comisia de recepţie. Maistrul i-a lăsat ţuţ pe toţi. Englezii au zis că lucrăm mai bine decât ei. Nu cred că erau vorbe de politeţe. Şi să nu vă-nchipuiţi că-i o maşină oarecare, simplă. E complicată, de-ţi prinzi nasul în butoane dacă nu le iei seama. Mai trebuie şi întreţinută bine, să ştii să te porţi cu ea. Bijuterie, nu alta.

Ortacii, văzând cum merge, se înghesuiau la învăţătură. Voica, Marcean, Crăcan, Boboc, Damian, Zaneiciuc, toţi s-au prins în horă. A venit şi maistrul Vâlcea din Anglia. În luna iunie am săpat cincizeci de metri. În luna iulie am sărit la nouăzeci şi opt de metri. Ne minunam de forţa tehnicii.

Mă prinse dragostea de tehnică şi mă luai cu vorba. În august am intrat într-o zonă cu rocă sfărâmicioasă şi nu am înaintat decât douăzeci şi şase de metri. Ne cuprinsese ruşinea. Nu am auzit vreun reproş. Şefii au venit toţi şi s-au convins. Noroc cu inginerul Gogu! Toată ziulica întorcea piatra, doar, doar o simţi vreo schimbare în structura ei.

Am îndurat multe necazuri în zona numită „de la hectometrul patru”. Piatra parcă era făcută din şiţă. Numai felii. Băteai la găuri de te speteai şi la puşcare săreau doar trei aşchii, de-ţi venea să azvârli cu căciula după câini. După aia ne-am pomenit şi cu nişte ape reci, ca gheaţa. De unde veneau tocmai în vârf de munte? ne întrebam cu toţii. Parcă se răsturnase Capra cu josul în sus şi ne potopea cu torenţi.

Ne-am chinuit rău în vara lui ’73. Mai rău decât iarna cu zăpezile. Munceam scrâşnind din dinţi. Colac peste pupăză, în zona aceea, am avut noroc şi de-o surpare. Se lucra, pe schele, la consolidarea tavanului. Hengheruş, Crăcan şi alţii băteau ancore. Deodată începu să curgă muntele peste ei. Credeau că-i o sfârâială şi s-au dat mai la o parte. Da de unde! De sus – potop de piatră! Maistrul, chemat în grabă, a ţipat la ei să sară jos şi să pună câţiva popi sub schelă. Aşa au făcut, prin ploaia de piatră. Nu a fost niciunul lovit. Ca să oprim prucul am făţuit cintre de brad, am consolidat. O săptămână ne-am chinuit.

Vară, vară la Capra!

Dan Alexandru BIŢICĂ

(preluare text din cartea Oameni pe creste, Editura Eminescu,1976)