# Post-scriptum la comemorarea domnului.

Personalitatea şi domnia de 31 de ani a lui Mircea cel Mare ni se prezintă din perspectiva celor şase secole scurse de la aşezarea domnului în mormântul ctitoriei sale de la Cozia drept placa turnantă a întregii noastre istorii, dar şi a istoriei sud-estului european pentru cinci secole, dat fiind rolul românilor în istoria lui, precum şi a unui moment crucial din istoria universală: destinul a ceea ce se numeşte Renaşterea.

Este ceea ce s-a putut stabili de-a lungul a peste trei decenii de către un grup de valoroşi comilitoni ai cauzei restaurării adevărului istoric întors pe dos timp de un secol şi jumătate. Din acest grup astăzi sunt trecuţi dincolo de zare Fănuş Neagu, Nicolae Stoicescu, părintele Nicolae Şerbănescu, turcologul Valeriu Veliman, Virgil Joiţa şi cel de luminoasă amintire stareţ al Bistriţei moldoveneşti, Ciprian Zaharia, căruia împrejurările i l-au alăturat pe strălucitul ministru Ştefan Andrei. Au rămas să dea mărturie personală de acest moment nemuritor din istoria istoriografiei noastre doar Ion Pătroiu, îngrijitorul volumului din 1987 patronat de la cel mai înalt nivel şi publicat de Academia Română, Alexandru V. Diţă, doamna Anca Ghiaţă, domnul Radu Ştefan Vergatti, membru titular al A. O. Ş. R., şi subsemnatul.

Pe lângă volumul închinat aniversării celor 600 de ani de la urcarea pe tron în 1386, volum ieşit de sub tipar în 1987 la Editura Academiei Române, şi pe lângă publicaţiile aferente, inclusiv cele trei scoase în 1995 de Editura Roza Vânturilor la 600 de ani de la victoria din 1395, cu sprijinul moral şi material al domnului George Constantin Păunescu, am reuşit să dau la tipar, în 2009, volumul de studii Mircea cel Mare – scutul Europei, semnat de şase dintre cei amintiţi şi binecuvântat de patru Înalţi Ierarhi, legaţi de pomenirea marelui domn: Înaltpreasfinţia Sa Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscop al Târgoviştei şi exarh Patriarhal, Înaltpreasfinţia Sa Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţia Sa Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, de luminoasă amintire şi Înaltpreasfinţia Sa Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului.

Cu acest volum patronat de data aceasta exclusiv de Biserică, fără implicarea oficialităţii ca în 1986/1987, şi încununat cu premiul Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, precum şi cu toate cele ce i-au precedat, inclusiv teza de doctorat a lui A. V. Diţă, publicată de editura Publiferom în 2000 cu titlul Mircea cel Mare între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă, a fost realizat unul dintre cele mai memorabile succese ale ştiinţei istorice româneşti: restituirea către neamul românesc a locului său în istoria universală. Care nu este al unui „popor de rangul doi”, cum s-a lansat sintagma aberantă de ultimă oră, de la însăşi televiziunea naţională, duminică, 17 februarie a.c.

S-a demonstrat definitiv, mai ales în acest ultim volum de 703 pagini A5, care a reunit şi reeditat şi partea esenţială din cel apărut în 1987, cele două adevăruri de care depinde toată imaginea noastră despre Mircea cel Mare şi locul pe care l-a adjudecat neamului românesc în istoria universală: I. Că data bătăliei cu sultanul Baiazid a fost absolut sigur aceea stabilită de Hasdeu în 1877, adică 17 mai 1395, şi nu 10 octombrie 1394, care a falsificat tot cursul real al evenimentelor. Şi că a fost o victorie zdrobitoare asupra sultanului întemeietor al Imperiului Otoman, aşa cum a consemnat doi ani mai târziu Philippe de Mézières şi o seamă de izvoare ulterioare. II. Că Mircea cel Mare nu şi-a sfârşit domnia ca tributar al urmaşului lui Baiazid, Mehmed I, cu puţin timp înainte de a muri, pierzând şi o parte din teritoriile Ţării Româneşti. La moartea sa, Ţara Românească a rămas neştirbită şi mai mare decât România principelui Carol I înainte de reunirea cu Dobrogea şi proclamarea Regatului.

Aceste două adevăruri istorice rezultate din efortul comun al celor amintiţi la care s-a adăugat contribuţia turcologului Nagy Pienaru, n-au reuşit, din păcate, să devină evidente pentru unii dintre istoricii noştri, chiar de prestigiu şi incontestabilă valoare, şi, cu atât mai puţin, pentru autorii manualelor şcolare pe care sunt obligaţi să le predea profesorii. Astfel încât chiar şi în anul comemorării celor şase secole de la încheierea drumului pământesc al celui ce aşteaptă învierea de apoi în Cozia sa, elevii au citit în manualul de clasa a VIII-a al Editurii Corint: „Bătălia decisivă s-a dat la Rovine, localitate neidentificată, aflată undeva în zona mlăştinoasă din sudul Ţării Româneşti. Data bătăliei este incertă. Unii istorici au susţinut data de 10 octombrie 1394, alţii pe cea din 17 mai 1395. La Rovine turcii au suferit o gravă înfrângere, fiind nevoiţi să se retragă. Deşi victorios, Mircea îşi pierte temporar tronul ca urmare a unui complot boieresc. Pentru a şi-l recupera, el va fi nevoit să ceară sprijinul lui Sigismund, cu care încheiase un nou tratat de la 7 martie, la Braşov (p. 75). Şi tot acolo: Prestigiul său este imens, dar spre sfârşitul domniei, Mircea, sesizând modificarea raportului de forţe pe plan regional, acceptă să încheie o pace cu turcii, plătind acestora tribut (p. 76).”

În felul acesta elevului i se spulberă imaginea reală a domnului Ţării Româneşti, fiind înlocuită cu erorile lichidate de peste o jumătate de secol, dar nu şi din manualele în uz. Fiindcă Rovine nu este o localitate, ci înseamnă în sârbeşte (de unde provine) „la râpi” sau „şanţuri”. Iar data bătăliei este absolut sigur 17 mai 1395. Cea de 10 octombrie a fost dovedită că a fost adăugată pe una din copiile cronicii sârbeşti abia în secolul al XVII-lea. Ea lipseşte din cea mai mare parte şi cea mai veche a copiilor acestei cronici, unde nu există decât anul 6903 (1 septembrie 1394 – 31 august 1395). B.P. Hasdeu este cel care a stabilit că în acest interval se aşază ziua de 17 mai, când s-a dat bătălia şi în ea a murit Constantin Dragaş, cu certitudine în ziua de 17 mai, care a servit astfel ca reper pentru datarea luptei.

În privinţa pierderii temporare a tronului, s-a demonstrat pe baza documentului capital emis de însuşi Vlad, care l-a înlocuit temporar pe Mircea la Curtea de Argeş, că n-a urmat confruntării de la Rovine, ci câteva luni mai târziu, şi că a fost opera regelui Poloniei Vladislav Jagello, care s-a folosit pentru aceasta de vasalul său moldovean Ştefan I şi de oastea acestuia!

Mircea n-a alergat după ajutor la Sigismund la 7 martie 1395, când bătălia nu se dăduse şi n-a avut nevoie de el ca să-şi recupereze tronul după Nicopole.

În ceea ce priveşte tributul care ar fi fost acceptat şi plătit de Mircea la sfârşitul domniei şi anume urmaşului lui Baiazid, Mehmed I, la o dată ce n-a putut fi demonstrată, ca şi faptul însuşi, raţiunea din care se insistă până şi în ultima ediţie a tratatului academic asupra existenţei acestui tribut este evidentă: un Mircea cel Mare încheindu-şi domnia peste o ţară netributară, adică neplecată nimănui, şi având un teritoriu mai mare decât al României lui Carol I înainte de redobândirea Dobrogei, este altceva decât imaginea celui plâns în finalul celebrei poezii a lui Grigore Alexandrescu închinată umbrei de la Cozia! Este cel real, cel care a lăsat moştenire urmaşilor o ţară pe care nimeni n-a putut-o reduce la starea de paşalâc, precum o parte din Ungaria, sau şterge de pe hartă de câteva ori, ca Polonia – marele regat vecin!

S-a dovedit în volumul apărut în 1987, de către Virgil Joiţa, că aşa-zisul tratat dintre Baiazid şi domnul român, cu plata tributului de 3000 de „bani roşii”, de care s-a făcut mare caz deşi toţi istoricii serioşi s-au îndoit de autenticitatea lui, este, în realitate, un fals fabricat de istoricul grec Dionisie Fotino în cartea sa Istoria generală a Daciei…, tipărită în 1818 – 1819 în greceşte la Viena şi tradusă de G. Sion în 1859 (textul pretinsului tratat în vol. III, p. 216).

Şi pentru elevii manualului de clasa a XII-a, coordonat de Zoe Petre, „în toamna lui 1394 sau în primăvara lui 1395 (datele sunt discordante în această privinţă) oastea munteană, care se retrăsese în faţa înaintării otomane, purtând lupte de hărţuire acceptă bătălia decisivă într-un loc numit în istoriografia noastră Rovine. Mircea obţine victoria, dar forţele otomane erau în continuare foarte puternice. Pe de altă parte, fiind înlăturat pericolul transformării ţării în paşalâc, boierimea nu doreşte să mai continue lupta şi acceptă ca domn pe un pretendent, Vlad, sprijinit de Poartă”.

Nu datele sunt discordante, ci diferenţa dintre data reală, stabilită de Hasdeu – 17 mai 1395 – şi cea pusă în circulaţie de Irecek – 10 octombrie 1394 – dovedită a fi o interpolare din secolul al XVII-lea.

Victoria lui Mircea asupra sultanului Baiazid I în lupta de pe Argeş a fost zdrobitoare, lichidându-i aproapte toată armata cu care trecuse Dunărea, aşa cum au consemnat Philippe de Mézières şi celelalte izvoare, inclusiv Letopiseţul Ţării Româneşti. Iar înlăturarea lui temporară n-are nicio legătură cu confruntarea cu Baiazid şi nici cu un complot boieresc, adică teoria lui Barbu Câmpină, preluată ad-litteram. Realitatea este cea recunoscută de Vlad însuşi în chiar actul de închinare către regele Poloniei: că a fost pus pe tron de acesta. Dar se poate deduce că prin mijlocirea oştenilor lui Ştefan I din Moldova, vasalul lui Jagello, care-şi luase angajamentul în propriul act de închinare vasalică să lupte şi împotriva domnului Ţării Româneşti! Ceea ce avea să se petreacă în toamna târzie a lui 1395. Nu este exclusă desigur complicitatea unei părţi a boierimii la cele petrecute atunci, dar nu boierii sunt arătaţi ca autori ai acestei schimbări de domn, ci regele şi regina Poloniei.

Mai citim şi că „Dobrogea este cucerită în 1417 sau poate după moartea lui Mircea, în 1420, iar Ţara Românească acceptă plata tributului, care în acest moment are semnificaţia unei răscumpărări a păcii şi nu de recunoaştere a dependenţei politice faţă de otomani” (p. 112)

Izvoarele istorice strict contemporane dau cu certitudine data de la care Ţara Românească începe să plătească tribut: marea expediţie din 1420 a lui Mehmed I, succesorul victorios al lui Baiazid, cel care l-a învins şi omorât pe Mihail, fiul legitim al lui Mircea şi a primit tributul de la fraţii lui nelegitimi, Radu Praznaglava şi Alexandru Aldea.

Mehmed I n-a cucerit o palmă de pământ de la Mircea şi n-a încercat o expediţie împotriva lui de felul celei a părintelui său (aceasta fiind pură ficţiune). Dar mai ales este de reţinut că nici el şi nici urmaşii săi, până în 1877, n-au avut putere să schimbe statutul adjudecat ţării de Mircea cel Mare. Încercarea lui Mehmed Beg de a o face s-a lovit de rezistenţa lui Radu de la Afumaţi, iar a lui Sinan Paşa s-a încheiat dezastruos, oştenilor săi scăpaţi de la a fi arşi de vii, la Târgovişte, nerămânându-le decât să se arunce în Dunăre.

În sfârşit, într-un alt manual, de data asta de clasa a IV-a, bogat ilustrat, scrie iar că Mircea, „spre sfârşitul domniei, acceptă să plătească tribut turcilor şi cedează Dobrogea, cu condiţia ca sultanul să nu se amestece în treburile ţării”.

Până şi în articolul cu titlul Mircea cel Bătrân, vrednic apărător de neam şi de ţară, apărut în ziarul Lumina, Ediţia Naţională, din 31 ianuarie 2018, p. 5, dăm de un interviu luat părintelui lector dr. Petre Şperlea, în care găsim povestea tratatului dintre Mircea şi Baiazid, „tratat pe care Baiazid îl va respecta până la sfârşitul domniei sale” (1402). Este vorba, evident, despre falsul lui Dionisie Fotino!

Anul 2018 a venit cu o nouă concentrare de contribuţii, închinate de data asta trecerii marelui domn din lumea aceasta în ceata sfinţilor români.

Am asistat la o şedinţă a Academiei Române (vezi acum Academica. Revistă editată de Academia Română, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 2018, p. 49 – 72), care, din păcate, a ocolit problemele centrale şi a reconfirmat titlul de „Mircea cel Bătrân”, dat de cronicarul fanariot Radu Caridi din Popeşti (Radu Popescu), un fel de Simion Dascălul muntean. Dar numai Biserica a tipărit două volume omagiale, unul la Târgovişte şi celălalt la Râmnicu Vâlcea, datorită Înaltpreasfinţiţilor Părinţi Nifon şi Varsanufie. Volume care s-au alăturat celui scos de Academie în 1987. Ele au venit cu un bogat material, adesea de excepţională valoare, iar în cel de la Târgovişte s-au retipărit în mod inspirat, datorită părintelui consilier eparhial preot dr. Marian Robert Puiescu, o serie de texte importante din trecut (inclusiv al subsemnatului din 1987, Mircea cel Mare – factor hotărâtor în configurarea politico-istorică a Sud-estului european), în frunte cu celebrul discurs al lui Dimitre Onciul rostit în Catedrala Mitropoliei la 31 ianuarie/13 februarie 1918, sub ocupaţie germană, şi menit a ţine vie tăria sufletească a neamului. Discurs ce se va dovedi profetic la 1 decembrie! (Vezi pentru întregul moment broşura Mircea cel Bătrân. Cuvântare comemorativă la cinci sute de ani de la moartea lui. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1918).

Întrucât însă anul comemorativ 2018 a lăsat figura şi locul deţinut de Domnul român în aceeaşi stare de incertitudine şi minimalizare atestată de citatele date mai sus din manualele în uz, am decis să public o sinteză de numai 48 de pagini menită să oblige pe toată lumea de acum înainte să ţină seama de ceea ce nu va mai putea fi pus în discuţie decât din rea credinţă sau din ignoranţă deliberată. Am intitulat-o Mircea cel Mare, Domnul Ortodoxiei Biruitoare şi nu-mi ascund intenţia de a da într-un fel perechea cuvântării lui Onciul din 1918, într-un alt moment istoric ce are nevoie de întărire sufletească.

Am făcut apel la absolut toţi Înalţii noştri Ierarhi, atât din ţară, cât şi din eparhiile de peste hotare, să pună în mâinile celor ce mai sunt interesaţi şi iubitori ai trecutului nostru această broşură pe care o consider cea mai preţioasă realizare de care m-a învrednicit Pronia, alături de tot ceea ce am făcut pentru Neagoe Basarab şi Învăţăturile sale, fiind vorba, cum am spus, de însuşi locul nostru în istoria universală.

Într-un moment când se face atâta gălăgie pe seama Bisericii pentru rezultatele aparent slabe ale unui referendum organizat în mod special să eşueze, dar care a demonstrat totuşi existenţa a 5.700.000 de capete limpezi şi de suflete capabile să asigure dăinuirea unui neam supus în prezent unui adevărat program de exterminare, să-mi fie permis să aduc pe această cale smeritul meu omagiu Părinţilor Ierarhi care au achiziţionat şi difuzat în cuprinsul eparhiilor păstorite această broşură într-un număr nesperat de exemplare şi însoţită de recomandarea făcută preacucernicilor părinţi preoţi să le pună şi la dispoziţia profesorilor de istorie, care nu au acces decât la ceea ce am citat:

Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi: Teofan al Moldovei şi Bucovinei, Laurenţiu al Ardealului; Andrei al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Ioan al Timişoarei, Nifon al Târgoviştei.

Înaltpreasfinţiţii Părinţi Arhiepiscopi: Teodosie al Tomisului, Varsanufie al Râmnicului, Ioachim al Romanului şi Bacăului, Casian al Dunării de Jos, şi Timotei al Aradului.

Preasfinţiţii Părinţi Episcopi: Ignatie al Huşilor, Vincenţiu al Sloboziei şi Călăraşilor, Galaction al Alexandriei şi Teleormanului, Sofronie al Oradiei, Visarion al Tulcii,.

Numele tuturor le trec aici cu evlavie, solicitând cititorilor acestor rânduri omagiul cuvenit, azi şi în vecii vecilor, apărătorilor demnităţii noastre, în ceasul în care unii au ajuns să ne declare „popor de rangul doi”.

De asemenea ţin să aşez alături de numele Înaltpreasfinţiţilor şi Preasfinţiţilor Ierarhi numele cuvioasei maici stareţe a mânăstirii Govora, Heruvimia Covaci, al Preacuviosului Părinte Arhimandrit Veniamin, stareţul mânăstirii Cozia şi al părintelui profesor şi prodecan al Facultăţii de Teologie, Vasile Răducă.

Fie ca numele tuturor să strălucească, asemeni unei cununi, în jurul acelui ce ne-a dat locul nostru de cinste între popoarele lumii.