Pentru mine scrisul înseamnă libertate…

Posted On 02 mart. 2020

Scriitoarea Silvia Petre Grigore a debutat, în 1995, în Săgetătorul, publicând doi ani mai târziu primul volum de poezii „Imposibilul din suflet”. Au urmat „Fâșii de suflet” (2010), „Suflet în zbor” (2012) și „Pe Facebook și în altă viață” (2019). A fost inclusă în edițiile bilingve ale Antologiei Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume, Starpress (2011, 2012 și 2013) și a fost premiată la concursuri de poezie la Festivalul Internațional „Lucian Blaga” și Concursul Internațional de Poezie Starpress, în Canada. De asemenea, a primit Diploma de Excelență din partea Consiliului Local Pitești pentru contribuția adusă culturii argeșene. Pasionată de spiritualitate, a parcurs, pe jos, ca pelerin, 113 km pe sub Calea Lactee, urmând drumul Sfântului Apostol Iacob până la catedrala Santiago de Compostella, în nordul Spaniei. A lansat la Centrul Cultural Pitești volumul Pe Facebook și în altă viață. Am lăsat timpul să decanteze și am invitat-o să vorbim despre poezie, spiritualitate și viață în rândurile care urmează.

„Pentru mine scrisul înseamnă libertate, iar libertatea și curajul sunt cele două mari valori în care m-am format și în care mă exprim”.

Când te-ai apropiat pentru prima oară de poezie? Care a fost fiorul care te-a impulsionat să scrii?
Nu am amintiri dinainte de poezie și de povești. Am ştiut întotdeauna despre mine că pot face și una și alta. Poate de aceea nici n-am fost foarte perseverentă în ale scrisului, pentru ca n-am avut niciodată nevoie de confirmare. E vorba de o zestre ancestrală de care am fost tot timpul conştientă. Am vorbit în versuri de mic copil și toată lumea se minuna de asta. Mi-au spus că asta însemna poezie și, la început, și eu am crezut. Astăzi, poezia are pentru mine alte valenţe. Ea nu poate exista în afara metaforei și nici în locuri comune. În adolescență am încercat să țin un jurnal, însă aveam o mare teamă că-mi va fi descoperit și-atunci am recurs la acest subterfugiu, îmi scriam memoriile în versuri și atribuiam trăirile mele unor personaje. Le mai am, sunt delicioase! Apoi, pe măsura ce citeam sute de cărți de poezie, am învățat anumite tehnici și pînă la a scrie cu adevărat poezie, n-a mai fost decât un pas.
Ai frecventat vreun cenaclu literar și, dacă da, cum te-a influențat participarea la serile de cenaclu?
Am frecventat Cenaclul Liviu Rebreanu. Regretaţii Marin Ioniţă și Nicolae Badi, precum și poeta Mona Vâlceanu m-au făcut să am încredere în mine. Au fost primii care mi-au spus că ceea ce scriam merita publicat. Am debutat în Săgetătorul, suplimentul literar al ziarului Argeşul. La scurt timp, în 1997, mi-a apărut primul volum. Mai târziu, poetul Virgil Diaconu organiza nişte seri de poezie la Centrul Cultural. Am mers acolo cîțiva ani, în fiecare joi. Pot spune că acolo m-am şlefuit cu adevărat, acolo am fost sfătuită să particip la concursuri, am făcut-o și m-am ales cu nişte premii.
De ce trecerea de la poezie la proză? Simțeai nevoia unei schimbări în viața ta literară?
Nu ştiu dacă a fost chiar o trecere, eu dintotdeauna am vrut să scriu proză. Am scris poezie că n-am avut încotro, că n-am avut timp să scriu proză, sau, pur și simplu, pentru că am avut talent, dar, pentru mine, a fi scriitor înseamnă a fi romancier. Voi iubi poezia până la moarte și cine ştie, poate chiar voi mai scrie, dar marea mea fascinaţie este proza. Mă ajută foarte mult imaginaţia, stilul e treaba criticilor, iar criticii nu sunt treaba mea. Pe mine mă interesează cititorii! În afara lor nu există scriitori.

De unde ideea unei astfel de cărți? Cât de importantă este comunicarea pe rețelele de socializare? Este ea reală?
Părerile sunt împărțite în ceea ce priveşte reţelele de socializare. Eu am acest dar de a vedea mereu partea bună a lucrurilor. E tot un fel de anturaj care te urcă și te coboară în funcţie de cât eşti de naiv sau de pregătit pentru viață. Pe mine, Facebookul m-a ajutat foarte mult. Mi-am format o reţea cu oameni de la care am de învățat, am cunoscut oameni minunaţi, am făcut schimb de cărți. Aşadar, Facebookul seamănă cu cel care îl foloseşte. În legătură cu ideea unei astfel de cărți, trebuie să spun că la început am vrut să scriu o carte motivaţională, să povestesc oamenilor ideile și crezul spiritual la care am ajuns, se ştie că sunt fascinată de spiritualitate. Mi s-a părut, totuşi, că piaţa de carte motivaţională a ajuns la saturaţie și atunci am recurs la acest subterfugiu, acela de a-mi reda interesul motivaţional prin intermediul unor protagonişti seducători. Și pentru că astăzi reţelele de socializare au devenit interfaţa întâlnirilor private, nu le puteam ocoli nici eu. Nici n-aș fi avut cum, o carte motivaţională poate vorbi doar despre paradigma spirituală a zilelor noastre, iar în zilele noastre Facebookul este un drog.
Cât este relitate și cât este ficțiune în cartea ta?
O întrebare frumoasă și obsesivă, toată lumea e curioasă în legătură cu asta și asta din cauză că personajul principal feminin este o scriitoare. Dar putea fi altceva, din moment ce avea de expus un mesaj motivaţional? În legătură cu personajul principal masculin, ei bine, cine n-ar vrea să-i semene? E un bărbat frumos, talentat și deştept, cum numai în cărți găseşti. Povestea este în mod cert rodul imaginaţiei mele.
Te gândești la o continuare, la un nou volum, sau lași cititorul să creeze propriul scenariu?
O continuare ar duce cartea în derizoriu. Repet, cartea are în primul rând un mesaj motivaţional, iar pe mine m-a interesat să-i fac pe cititori să înțeleagă că oamenii nu se întâlnesc întâmplător și că rostul întâlnirilor karmice este evoluţia și nu neapărat aspectul domestic al vieţii.
Ți-ar plăcea să fie ecranizat?
Foarte mulţi cititori m-au întrebat asta, actriţa Luminiţa Borta a fost prima care mi-a spus-o. Sigur că mi-ar plăcea. Și nu am niciun dubiu că ar ieşi un film minunat.
La un moment dat, autoarea, prin vocea personajului principal feminim, dă niște sfaturi de viață omului întâlnit pe rețeaua de socializare. A fost acesta un mod de a te exprima d.p.d.v. spiritual, negăsind o altă cale de comunicare, de exteriorizare?
Pentru omul care căuta întâlnirea cu sine și cu Marea Creaţie, vine o vreme a cunoaşterii și implicit a împărtășirii cunoaşterii. Modurile și căile de exprimare sunt multiple, dar eu am ales scrisul, pentru că mă reprezintă cel mai bine. Pentru mine, scrisul înseamnă libertate, iar libertatea și curajul sunt cele două mari valori în care m-am format și în care mă exprim.
Se regăsește în carte câte ceva din viața piteșteană, din lumea literară? A fost un mod de transpunere a acestei lumi?
Au fost cititori care au făcut asemănări cu anumite personaje din lumea culturală reală a oraşului. Amfitrioni culturali există în fiecare oraş, însă cei din cartea mea sunt speciali în ceea ce priveşte profesionalismul și nobleţea sufletească. Trebuie să recunosc faptul că, în realitate, nu am întâlnit oameni de asemenea calibru, ci că, mai degrabă, am scris despre cum mi-aș fi dorit să fie cei cu care interacţionez.
Ce reprezintă spiritualitatea în viața ta?
Astăzi reprezintă totul. Căutarea spirituală a fost cea mai frumoasă aventură a vieţii mele, iar răspunsul a fost cea mai frumoasă poveste de iubire, în sensul cristic al cuvântului.
Consideri că un om se poate autodepăși indiferent de vârsta pe care ar avea-o?
Vârsta e o noţiune valabilă în plan social și este o iluzie ca și socialul. Vârsta este un atribut al trupului, însă oamenii sunt ființe de lumină, iar lumina este veşnică. Un om se poate autodepăşi ori de câte ori crede că poate face asta. Trebuie doar să-și dorească și să creadă că poate, iar acţiunea să-i fie consecinţa gândului îndrăzneț!
Am văzut că ai parcurs, ca pelerin, pe jos, 113 km. Cum ai aflat de acest drum și ce te-a determinat să-l parcurgi?
A fost o revelaţie aflarea despre drum. Pur și simplu am visat că am un drum de făcut. Am încercat să nu dau importanță visului, dar mă obseda oarecum. Ştiu să deosebesc un vis de premoniţie față de cele fără un mesaj aparte. La scurt timp mă aflam într-o librărie și pur și simplu mă atrăgea o carte, parcă mă striga. Am luat-o de pe raft și i-am citit titlul. Se numea El Camino, pelerinaj către sine. Era clar că era o carte de dezvoltare personală, iar intuiţia îmi spunea că trebuie sa o cumpăr. M-am apucat de citit imediat ce am ajuns acasă și, citind, am înțeles care era drumul pe care trebuia să-l parcurg. Peste două zile aveam biletul de avion cumpărat. Cartea vorbea despre drumul pe sub Calea Lactee, din nordul Spaniei, drum pe care l-a străbătut prietenul lui Iisus Hristos, apostolul Iacob, atunci când a mers să încreștineze poporul spaniol. Apostolul s-a oprit în fiecare localitate, vorbindu-le oamenilor despre Iisus și mesajul său și doar moartea l-a oprit din drum. A picat istovit, iar localitatea în care a fost găsit mort a primit numele de Santiago (în spaniolă, Sfântul Iacob). În cinstea lui a fost ridicată Catedrala Santiago de Compostella (în spaniolă Sfântul Iacob al câmpului cu stele), având în vedere că drumul este pe sub Calea Lactee. Astăzi, drumul este în patrimoniul UNESCO și este străbătut anual de aproape trei mii de pelerini din toate colțurile lumii. A fost drumul vieţii mele! Despre satele medievale din nordul Spaniei, despre ospitalitatea și căldura spaniolilor, despre cultul lor pentru pelerini, despre pelerinii cu care am intrat în contact, de la călugări budişti până la americani exploratori spirituali, despre adăposturile de dormit, despre pădurile de eucalipt, despre fântâni, despre senzaţiile, durerile fizice, dar și fericirea trăite acolo, aș putea să vorbesc ore și zile în șir. Aș putea, desigur, vorbi și despre revelaţiile și dovezile personale primite pe drum, dar mi-ar fi mult mai greu pentru că acestea se produc în alt registru de comunicare. Oricum, m-ar putea crede doar cei care, la rândul lor, au parcurs drumul. Eu am învățat acolo cam cât aș fi citit sute de cărți. Am învățat libertatea nomadului a cărui singură avere este rucsacul din spate, am invățat de la rănile infernale de la picioare, de la toate toate pericolele pe care le-am întâlnit și depăşit. Când am ajuns la catedrală am prezentat credentialul, adică un certificat pe care aveam sute de ştampile puse la bisericile și adăposturile pentru pelerini, dovada că parcursesem drumul pe jos. În baza lui, am primit o diplomă și apoi am participat la slujba religioasă care se face în fiecare seară pentru pelerinii sosiţi în ziua respectivă. Când la microfon s-a anunţat că în ziua aceea sosise Silvia din România, a fost unul din momentele de măreție ale vieţii mele. Aşadar, eu am fost pe Camino, iar Camino va fi cu mine mereu!