Florian Neacșa: „Mă las de pictura bizantină!”

Cel mai talentat tânăr pictor originar din Argeş şi-a creat, fără să-şi fi propus, o faimă proporţională cu harul său. Cotat foarte bine şi la nivel naţional, cel care a împodobit atâtea lăcaşuri de cult se bucură de aprecierea specialiştilor în artă bizantină. Recent însă, tânărul a luat o decizie care i-a bulversat pe toţi cei apropiaţi…

Pe urmele maestrului

Exceptându-l pe Grigore Popescu, considerat un „vârf” de neatins al picturii bizantine de pe plai românesc, al doilea artist ca valoare, născut în judeţul nostru, ar fi, într-un top neoficial, Florian Neacşa. Dacă primul are o notorietate europeană, cel de-al doilea, mult mai tânăr, este într-atât de smerit încât apariţiile sale în presă sunt extrem de rare. N-a căutat niciodată slava lumească, se fereşte de laude ca necuratul de tămâie, mulţumindu-se cu calificativele primite de comisia de pictură desemnată de Patriarhie, care-i evaluează opera după fiecare biserică pictată. Credincios de mic, Florian a simţit că drumul său este arta bisericească îndată ce a descoperit că Dumnezeu îi dăruise talent la desen. Putea să abordeze alt gen al artei plastice, dar datorită credinţei sale în Hristos, şi-a propus să „îmbrace” cu arta sa murală cât mai multe Case ale Domnului. Şi a reuşit ce şi-a propus, pentru că – tot prin voia Celui de Sus – avea să-şi desăvârşească arta sub îndrumarea celuilalt mare pictor argeşean, inegalabilul Grigore Popescu. Tânărul l-a avut pe maestrul Grigore drept reper şi a încercat, pe cât posibil, să-i calce pe urme.

Se va călugări?

De la ipostaza de ucenic, Florian Neacşa a urcat cu brio treptele profesionale şi a ajuns să picteze de unul singur lăcaşuri de cult. Cele mai importante opere semnate de el sunt chiar în centrul Piteştiului. A împodobit Biserica Copiilor şi pe cea a surdo-muţilor, pe care preotul Constantin Onu le-a ridicat în incinta parohiei Mavrodolu. Toţi cei care văd pictura sa rămân uimiţi. La fel s-a declarat şi arhiepiscopul Calinic Argeşeanul. În prezent, artistul lucrează într-o biserică de la marginea Piteştiului şi se află într-o stare sufletească specială. Le-a mărturisit unor apropiaţi că lăcaşul pe care-l pictează, este… ultimul! Se pare că omul este dezamăgit atât de nivelul de plată, de felul în care a fost remunerat pentru celelalte lucrări şi, mai ales, de întârzierea cu care se fac plăţile. Se ştie, preoţii trebuie să strângă bani de la enoriaşi şi nu se pot estima sumele adunate, iar termenele fixate nu pot fi respectate. Tocmai de aceea pictarea unei biserici poate dura mai mulţi ani. Dar dincolo de aspectul financiar, pictorul pare să fi intrat într-o etapă a existenţei în care este mai mult preocupat de viaţa sa lăuntrică. De fapt, mulţi pictori bisericeşti ajung să îmbrace rasa monahală, asemeni celebrului Pârvu Mutu care a fost canonizat sub numele Cuviosul Pafnutie. Îi va urma Florin Neacşa exemplul?