„O noapte furtunoasă” caragialiană şi o adevărată invazie maghiară

„Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială, clasa de mici burghezi, de mici funcţionari care stă în suburbie şi ale cărei mijloace materiale şi intelectuale sunt restrânse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufletească… este vorba de mahalaua intelectuală…” – Garabet Ibrăileanu („Spiritul critic în cultura românească”)

Caragiale, Bocsardi, Piteşti

Cam puţină atenţie a primit în Piteşti întemeietorul teatrului modern românesc. Cam puţin pentru alogenul Caragiale care a fost un individ cu totul ieşit din comun. Pentru că acest mare intelectual român a fost copist la Tribunalul Prahova şi la Teatrul Naţional, cetăţean al Republicii (de câteva ore) de la Ploieşti, în timpul războiului pentru independenţă a servit în Garda Civică şi a mai fost ctitor de publicaţii (unele umoristice – „Claponul”, „Moftul român”, dar şi o revistă de aleasă ţinută, care rezistă şi azi – „Vatra” – scoasă împreună cu Slavici şi Coşbuc). Şi-ar fi trebuit luat în seamă măcar pentru faptul că prin 1881-1882, după scandalul legăturii amoroase cu Veronica Micle solicită (şi obţine) transferul din funcţia de revizor şcolar pentru zona Neamţ-Suceava pentru aceeaşi funcţie în zona Argeş-Vâlcea…

În spectacolul piteştean, cu toată diversitatea de personaje ale mahalalei bucureştene de după 11 fevruar (fie un negustor serios, fie un biet coate-goale, maţe-fripte), protagonist este bucureşteanul, moftangiul par excellence, frivol, superficial, simpatic, şi îngrijorător de flecar… Mai grav este că moftangiii de-acum mai bine de-un secol seamănă îngrijorător de mult cu contemporanii noştri, Miticii deghizaţi în straiele lansate la începutul mileniului al treilea… Practic avem aceleaşi vete, şi ziţe care tândălesc şi compătimesc sub acelaşi soare, luând pe botine acelaşi praf sau noroi (după anotimp) de mahala bucureşteană. Adresându-ne noi unor cititori inteligenţi şi cultivaţi vom trece peste subiectul piesei considerându-l arhicunoscut şi ne vom opri asupra personajelor şi actorilor care le încarnează în spectacol…

Mahalagiii piteşteni ai lui Bocsardi

Constantin Cotimanis, un Jupân Dumitrache cum nu cred că-i altul în mahala, atâta grijă are de făptura-i proprie, de manichiură şi de epilare (în zone de interes). Că igiena corporală şi facială se execută cu instrumente nu tocmai adecvate şi de către personal (bănuiesc!) nu tocmai calificat, nu contează, tăierea unghiilor şi smulgerea părului de prisos este doar o resursă de FUN (cum zicem noi, tinerii) în plus. Şi chiar funcţionează recoltând râsete şi aplauze… Jupânul Dumitrache este un mahalagiu tipic cu mare ambâţ şi multe daraveri, apropitar şi negustor serios – cherestegiu (titular de IMM cu 2 angajaţi, am spune în limbajul de azi) aparent – decidentul asupra oricărei situaţii de la adresa Catilina nr 6, dar de fapt păcălit de tejghetarul Chiriac şi de cumnată, încornorat de nevastă, ba chiar şi abuzat intelectual de interpretările sui-generis ale amicului (şi camaradului de lecturi politice din Vocea Patriotului Naţionale) Ipingescu. Cu figura de bonz în timpul oficierii unui ritual (în jacuzzi!), drastic în comportament şi ilar în relaţia matrimonială jupânul duce un război dinainte pierdut pentru “onoarea sa de familist”.

Constantin Tache Florescu este un Chiriac pe cale de a-şi depăşi condiţia iniţială de “slugă cu simbrie” şi de a deveni “tovarăş la parte” cu proprietarul; interesantă “parte” care – contabiliceşte vorbind – conţine nu doar mărfuri şi bunuri imobiliare, ci chiar şi pe onor nevasta apropitarului, amorezată de tejghetar. Un Chiriac muncit de posibila infidelitate a iubitei sale Veta, gata să pună mâna pe obiecte periculoase, foarte tăioase (de la spangă la Drujbă mă rog, o drujbă STIHL-ată) şi să le şi folosească. Că dooar ce-i o viaţă de om (a sa sau a altuia) când la mijloc e o pasiune arzătoare? Mai nimic…

Petrişor Stan un Nae Ipingescu – Rezon cu comportament (cam) cazon care pare că trăieşte ca să-l admire pe amicul Dumitrache şi să-i ţină hangul, dar este mai profund decât ni-l oferă prima lectură. O profunzime manifestată nu doar în interpretările lecturilor politice, ci şi în aluziile făcute cu perdea foarte subţire asupra situaţiei de fapt a triunghiului amoros Titircă-Veta-Chiriac. Ipingescu este un (faux-)raisonneur care nu trădează textul caragialian prin viu grai, dar îi conferă ceva nuanţe picante prin intonaţia folosită şi prin mimica aferentă textului… poate uneori excesivă, dar cum avem de-a face cu o comedie a excesului…  Şi mai are o treabă importantă Ipingescu-Rezon – să conexeze mahalaua profundă cu înălţimile politichiei şi jurnalisticii momentului.  

Emanuel Bighe – un Rică Venturiano care are febrilitatea unui “june tânăr” amorezat, robit de o mistuitoare pasiune faţă de angelul radios, dar persecutat implacabil de destinul nemilos. Spre norocul lui (şi al angelului!) salvat la timp de Dumnezeul amorezilor. La el debitul verbal şi ornamentarea declarativă merg mână în mână cu sterilitatea discursivă pe care le etalează cu dezinvoltură fie în picioare în poză avântată, fie în genunchi pe întuneric, la picioarele unei doamne… greşite.

Prin aspiraţii, comportament (şi echipament!) cele două surori, ruşinoasa Veta şi delicata Ziţa, alcătuiesc un cuplu feminin spre feminist, coregrafia momentelor în care acţionează ca un duet feminin fiind de mare efect întregit de machiaj şi costume. Când ingenue, când lascive cele două surori au personalitate (mai ales, când formează duetul), atrag atenţia, sunt adevărate puncte de exclamare pe scenă. Aşa că n-ar mai fi fost nevoie să-şi suprasolicite coardele vocale şi (în unele secvenţe) să ne timoreze pe noi, spectatorii…

Visătoare şi fatalistă, Veta propusă de Oana Marcu joacă foarte ingenios pe două fronturi, îmbinând utilul cu plăcutul. În public, la Iunion sau în mahala este o doamnă care nu iese din spusa soţului, dar în particular, în intimitate, discursul se schimbă odată cu personajul care – trecând dincolo de uşa glisantă a budoarului – i se alătură pentru activităţi mai interesante… Dar viermele geloziei lucrează… şi dacă Veta o fi început jocul erotic cu angajatul Chiriac (“nu trebuia să-mi pun mintea cu un copil ca dumneata” este o constatarea tardivă…) “aşa, de un pamplezir”, vorba Ziţei, acest joc s-a transformat în patimă, în amor visceral-pasional imposibil de strunit, cu potenţiale pericole (“te duci la Iunion să te curtezi cu amploiatul? Vreau mai bine să mor!” este strigătul de revoltă a lui Chiriac)… Sigur că Veta cea ruşinoasă (mai e vorbă?) şi prăpăstioasă (“Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă” spune cu subînţeles Veta amintindu-şi de Chiriac pe care-l lăsase frecând-o…) este o fiinţă a extremelor, trecând de la deznădejdea cea mai neagră la plăcerea cea intensă.

Ada Dumitru este o Ziţă romanţioasă, zvăpăiată şi gata oricând să urnescă munţi şi văi pentru o seară la IUNION, nu atât ca să vadă comediile, ci mai mult ca să vadă lumea. Sau – şi mai mult – ca să fie văzută de lume… De ce? Păi pentru că e o văduvă veselă şi foarte dispusă să renunţe la văduvie, “frumoasă, modistă şi învăţată trei ani la pasion”, dar, din păcate – până de curând – “tratată cu insulte şi bătaie” de mitocanul consort – pastramagiul ţârcădău. Sigur că Ziţa, acest “crin plin de candoare, fragedă zambilă” cum o percepe imaginaţia înfierbântată a studentelui în drept şi publicist Rică, este de la divorţ o jună liberă care de nimeni nu depande… Păi chiar, cu atâtea calităţi, persoană delicată, nu merita ea o soartă mai bună?

Alex Macavei pare să se simtă foarte bine în straiele lui Spiridon, un tânăr aflat în dubla ucenicie a prăvăliei şi a vieţii. E adevărat că în ucenicie a învăţat să tragă chiulul, să tragă tutun şi să-şi taxeze micile servicii prestate (şi poate să perceapă şi sporul de confidenţialitate!) în afara celor prevăzute de fişa postului. Se vede că a crescut cam în fugă, iar educaţia sa e cam precară, aşa că Sfântul Nicolae pândeşte ameninţător…

Şi după ce s-a terminat textul caragialian, onor regizorul a oferit spectatorilor amuzaţi (şi timoraţi!) un bonus de bună purtare: un moment coregrafic (în afara personajelor indicate de autor, cu Tatiana Serghi, Ruxandra Tomescu, Gogu Preda, Andrei Nedelea şi Alexandru Nuţă) pe care şi-acum, la vreo 24 de ore de la spectacol, mă străduiesc să-l leg cumva de piesă. Până acum fără succes, da’ nu mă las, mai încerc, vina-i doar a mea, precis n-am priceput ceva… oricum bine că nu m-am nimerit pe direcţiile de sprint ale unor tineri care (poate!) reprezentau tineretul foarte grăbit al epocii aceleia (sau acesteia?)…

În titlu (parcă) spuneam ceva despre o invazie maghiară. Desigur, ne confruntăm cu o invazie culturală masivă (ei nu chiar ca aceea a lui Carol Robert de Anjou), nu precum acelea vestite de cercuri rău-intenţionate. O invazie bine-venită care m-a pus totuşi pe nişte gânduri… pozitive. Păi mă gândesc că dacă şi regia – László Bocsárdi, şi decorul – József Bartha, şi costumele – Zsuzsanna Kiss, şi coregrafia – Noémi Bezsán, şi muzica – Magor Bocsárdi, şi light design-ul – Tamás Bányai, video Csaba Csiki, ba chiar şi asistentul de regie şi text – Roxana Marian, au trecut munţii, teatrul DAVILA fie nu mai are personal (s-or fi făcut disponibilizări masive şi eu n-am aflat!), fie Consiliul Judeţean Argeş are excedent de monetar (asta ar fi de bine!) şi-şi permite să (mai) externalizeze niscaiva servicii artistice (complete! – precum anunţurile despre serviciile funerare) ale teatrului şi să lucreze cu (muuuulţi) colaboratori. Poate ne mai documentăm, poate mai aflăm…

Cert este că de la inadmisibila montare în termenii epocii în care a fost scrisă, la tălmăcirea pentru contemporani cu tentantele şi periculoasele variante re-tălmăcire şi răs-tălmăcire orice variantă este posibilă. Cu neclarităţile semnalate, recomand spectacolul ca ceva de văzut şi de comentat (că pro sau contra contează mai puţin). Cel puţin pentru că este un Caragiale… Dar nu numai!