Traficant
Stăm de vorbă la un pahar de prietenie nedisimulată, pahar ce se sprijină drăgăstos pe aroma unor cafele sincere, de-acum devenite amintire acele cafele care parcă au avut darul să-i stârnească pofta de povestit, şi îi zice şi îi zice, are un har neobişnuit de a povesti, nu mă mai satur să-l ascult, cred că şi atunci, la Tanger, cu vreo douăzeci de ani urmă, când i s-a furat bagajul în care avea şi toate actele din darul de a povesti i-a venit salvarea, aşa am impresia că ni se întâmplă tuturor în momentele de cumpănă, o însuşire repartizată de Cel de Sus încă de la venirea noastră pe lume echilibrează lucrurile întru supravieţuire, aşa îmi trece mie prin cap în timp ce îl ascult vrăjit, altfel nu-mi explic cum ar fi rezistat la toate încercările vieţii, din ele, oricâte şi oricum or fi fost, el construieşte temeinic frumosul, ca un adevărat arhitect îmi zic în gând şi aflu că este chiar arhitect, şi nu unul oarecare, ci ditamai profesorul de arhitectură în Casablanca, e un secret al reuşitei sale, îl întrerup cu o întrebare, e unul la îndemâna oricui, să nu ceri nimănui nimic, dacă eşti nevoit s-o faci atunci să ceri de lucru, altfel doar să oferi, să oferi cât mai mult, mă miră răspunsul, peste mirarea mea se aştern câţiva fulgi de linişte, dar nu ne întroienim în tăcere, paharele noastre se ciocnesc şi dau tonul unei noi istorisiri, acum începe una despre dragostea de ţară şi când pronunţă România glasul îi tremură şi ochii i se umezesc, revin de câte ori pot pe meleagurile natale, la Oradea şi pe unde mai am timp, dar după ce îmi termin treaba aici mă întorc definitiv, care treabă, citeşte el nedumerirea în ochi mei şi îmi explică apăsat că şi-a luat faţă de el însuşi obligaţia de a mai trimite pe şantierele vieţii din Maroc şi de oriunde câteva generaţii de arhitecţi, lucrul cu oamenii este mai gingaş decât cu oricare alt material oferit nouă spre modelare de Divinitate, mă încântă sublima subliniere dar trece peste încântarea mea şi îmi povesteşte cum aduce de peste tot cărţi studenţilor săi, cartea este cel mai preţios cadou pe care îl poţi face cuiva, sute de kilograme, poate tone de cărţi a dăruit până acum, recent, când s-a întors dintr-o vizită la Paris, a adus un geamantan doldora de cărţi, la controlul vamal s-au mirat toţi, cel care i-a cercetat bagajul şi-a cerut chiar scuze, vă rog să mă iertaţi, poftiţi, mergeţi mai departe, povesteşte, iar eu tot îl ascult şi pe măsură ce îl ascult îmi dau seama că am de-a face cu un purtător avizat de frumuseţe a sufletului indescriptibilă, un traficant cu carte, în fond, acest domn Cătălin George Crainic, arhitect şi profesor de arhitectură, cum am mai spus, în Casablanca, de fapt în lume…