Popor de rangul doi? O aiureală!

Duminică, 17 februarie, în cadrul emisiunii „Ultima ediţie”, interviul luat pe TVR1 de Claudiu Lucaci istoricului Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, s-a încheiat în acest mod: „Foarte scurt răspuns, dacă puteţi să ni-l daţi, şi încheiem: Avem sindromul acesta al poporului de rangul doi în zilele noastre? Da sau nu?”

Răspunsul a fost: „Da cum? Da!” La care interlocutorul a adăugat: „Şi nu vom ieşi din el! Nu ne vom vindeca. N-avem tratament pentru aşa ceva”. Academicianul Ioan-Aurel Pop a tras concluzia: „În acest moment nu-l avem şi n-o să putem ieşi din el. Dar este bine să ne manifestăm cu mândrie, chiar în acest rang inferior pe care-l avem!” (Transcris cu maximă exactitate după imprimarea video, păstrată.)

Nu este pentru prima oară când poporul român primeşte un calificativ de această natură. Dar este pentru prima oară când auzim că „avem acest rang inferior”.

Cândva, în anii disperării ajunse pe culmi, poeta Ana Blandiana a lansat celebra sintagmă „popor vegetal”. Iar atunci când se evoca posibilitatea unei explozii, se dădea replica şi mai dură: „Căcatul – scuzaţi! – (nu mămăliga!) nu explodează”. Noi eram aşa ceva!

Şi totuşi „poporul vegetal” şi cum a mai fost calificat a înscris în istoria universală miracolul Revoluţiei Române, care a inaugurat era postcomunismului în Europa şi a zădărnicit totodată proiectul „distrugerii României” divulgat încă din 1985 la Stuttgart, de un iniţiat, lui Ioan Talpeş. Au rămas să fie distruse Iugoslavia, Cehoslovacia şi – culmea culmilor – Uniunea Sovietică!

În privinţa ieşirii din „sindromul de popor de rangul doi” şi nu din „acest rang inferior, pe care nu-l avem!” nu există decât un singur „tratament”: a ne scrie istoria aşa cum a fost, cu tot ceea ce respinge categoric această categorisire aberantă de ultimă oră, chiar dacă privim cu ochii deschişi la mormanul de trăsături şi manifestări negative pe care l-au identificat în noi de-a lungul timpului o mulţime de minţi lucide. Dintre care însă până acum nu s-a găsit niciuna să ne atribuie un „rang inferior” şi să ne îndemne a ni-l recunoaşte chiar „cu mândrie”.

Din păcate, această istorie n-a fost încă scrisă, chiar dacă avem o întreagă bibliotecă de cărţi – româneşti şi străine – care i-au fost închinate. Iar de la o vreme asistăm la o mobilizare aproape generală împotriva a orice tinde să o realizeze, şi la promovarea fără jenă a tot ceea ce ţine să ne facă a intra fără ieşire în acest „sindrom al poporului de rangul doi”. Începând cu „maeştrii” acestei maniere de a o scrie, defunctul Neagu Djuvara şi domnul Lucian Boia.

Cel mai recent exemplu de această pornire ne-o oferă volumele Istoriei românilor patronate de forul nostru ştiinţific suprem, Academia Română, în care sunt teşite în relieful istoriei universale două dintre cele mai caracteristice momente româneşti de vârf: personalitatea şi faptele lui Mircea cel Mare şi suprema manifestare a capacităţii neamului românesc de a se confrunta cu provocările supreme la care l-a supus existenţa lui istorică: confruntarea cu „imperiul răului” şi finalul ei, Revoluţia Română din decembrie 1989, redusă cu obstinaţie la „rangul” de lovitură de stat.

În acest articol mă ocup doar de primul caz. Sper ca într-un viitor, cât mai apropiat, să mă ocup şi de al doilea. Până atunci trimit pe cititorii interesaţi de punctul meu de vedere la articolul Dumnezeu a râs la Bucureşti, Reflecţii despre Revoluţia Română din 1989, publicat prima oară în volumul Războiul împotriva poporului român din 1993 şi republicat anul trecut în volumul Împotriva distrugerii României, accesibil acum pe internet la Argeşul.Ro.Biblioteca virtuală.

Nu mă interesează cine este autorul paginilor despre Mircea cel Mare (acolo Mircea cel Bătrân) din volumul I al Istoriei românilor, întrucât singurul lucru care contează este locul unde au apărut: una dintre cărţile prin care Academia Română şi-a propus să realizeze o uriaşă anamneză, în 19 secţii, a valorilor cu care poporul nostru se recomandă lumii în multiple domenii.

În urma unui efort de peste trei decenii, inaugurat în 1986 la aniversarea a 600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea I, numit „cel Mare” de Matei Basarab, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu şi în articolele sale de M. Eminescu, un grup animat de subsemnatul şi din care astăzi nu mai sunt printre noi Fănuş Neagu, Nicolae Stoicescu, părintele Nicolae Şerbănescu, turcologul Valeriu Veliman, părintele Ciprian Zaharia, stareţul Bistriţei din Moldova, şi Virgil Joiţa, dar au rămas să dea mărturie şi să continue această strădanie doamna Anca Ghiaţă, Alexandru V. Diţă – autorul monografiei fundamentale despre Mircea cel Mare, apărută în 2000 – Radu Ştefan Vergatti şi subsemnatul, şi-au asumat sarcina să întoarcă pe faţă adevărul istoric întors pe dos de istoricii austrieci Alfons Huber şi Constantin Ireček, iar pe urma şi în vasalitatea lor de Nicolae Iorga şi toţi iluştrii săi urmaşi, Dimitre Onciul, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, G.I Brătianu şi ceilalţi.

Cea mai mare victorie militară şi politică a românilor din epoca medievală şi poate din întreaga noastră istorie, prin consecinţele ei întinse pe şase secole, a fost transformată într-o înfrângere de A. Huber şi Ireček şi semiînfrângere de către N. Iorga şi compania, pe baza unei datări greşite – 10 octombrie 1394 – a confruntării decisive dintre domnul român şi sultanul Baiazid. Data reală, 17 mai 1395, stabilită prima oară de Hasdeu în 1877 şi demonstrată cu argumente peremptorii în 1928, chiar în revista lui N. Iorga, de viitorul academician sârb G. Sp. Radojičić şi în urma căreia întreaga istorie se configurează altfel, n-a fost acceptată niciodată de N. Iorga, ajuns astfel să fure poporului român „locul lui în istoria universală”.

Toată istoria acestei strădanii de peste trei decenii pentru acreditarea unuia dintre cele mai înalte piscuri ale istoriei noastre, de orice altceva decât de „popor de rangul doi”, strădanie cuprinsă într-o seamă de cărţi, începând cu volumul colectiv Marele Mircea Voievod, publicat de Academia Română în 1987, am sintetizat-o recent în broşura Mircea cel Mare – Domnul Ortodoxiei biruitoare, apărută puţin înainte de volumul Academiei. Dar de absolut toată, cu toată agonisita ei culminând cu punerea în lumină a contribuţiei româneşti la stoparea ofensivei otomane spre Occident, care a dat posibilitate Renaşterii, s-a făcut abstracţie în recentul volum al Academiei.

La pagina 370 citim: „În 1394-1395 mai multe expediţii otomane au avut ca ţintă spaţiul Ţării Româneşti. Cea mai importantă pare să fi fost aceea soldată cu bătălia din 10 octombrie 1394, urmată de o altă, la 17 mai 1395. Izvoarele şi tradiţia au contopit aceste lupte sub numele de «lupta de la Rovine». La intervenţii au trebuit să participe şi vasalii creştini ai sultanului (Ştefan Lazarević, regele Serbiei, Marko Kraljević, Constantin Dejanović). S-a adoptat tactica luptelor de hărţuială şi au fost pierderi mari de ambele părţi, dar izvoarele au consemnat victoria lui Mircea la o «rovină» (loc, mlăştinos, râpos) şi apoi retragerea otomanilor, speriaţi de posibila intervenţie a regelui ungar.

Degringolada creată a dat prilej unei facţiuni boiereşti să ridice în scaunul domniei pe pretendentul Vlad, care controla o parte din ţară. Având un tratat cu Sigismund de Luxemburg (încheiat la Braşov, în 1395), Mircea conta pe sprijinul Ungariei, care a venit în vara anului 1396, prin voievodul Transilvaniei. Poziţia lui Mircea cel Bătrân s-a întărit, astfel încât el a putut participa în toamna anului 1396 la marea cruciadă de la Nicopole, pusă la cale de regele Ungariei, deopotrivă cu participanţi apuseni şi răsăriteni.”

Nu există însă niciun temei pentru a vorbi de „mai multe expediţii” întreprinse de Baiazid şi în orice caz niciuna în 1394, cu data de 10 octombrie impusă de Ireček. Data de 10 octombrie s-a dovedit a fi o interpolare a unui copist sârb din secolul al XVII-lea, la trei secole după evenimente.

Nu au existat două lupte, contopite în una, ci una singură, din care C. Litzica, D. Onciul şi C.C. Giurescu au inventat două! Datele izvoarelor şi tot contextul istoric, indiscutabil, sunt categrice în acest sens.

Cei trei principi sârbi n-au participat „la intervenţii” (plural), ci doi au murit în unica „intervenţie”, cea din 1395 atestată categoric de toate izvoarele.

Că otomanii „s-au retras speriaţi de posibila intervenţie a regelui ungar” este o afirmaţie nu doar neconformă cu realitatea, atunci când victoria zdrobitoare a lui Mircea este atestată de Philippe de Mézières (il fu desconfis à plain), doi ani mai târziu şi confirmată de celelalte izvoare, ci este modul cel mai penibil de a încerca să anulezi acest pisc al istoriei românilor, înlocuindu-l cu o afirmaţie de teapa „românii – popor de rangul doi”. Ea pune un mare semn de întrebare deasupra capului celui care a emis-o.

Împrejurările în care Mircea a fost înlocuit la Curtea de Argeş în toamna târzie a lui 1395, de către Vlad, sunt acum lămurite, şi tot ce citim înainte devin aberaţii. Faptul s-a datorat nu unei facţiuni boiereşti, ci regelui Vladislav Jagiello cu ajutorul oştenilor moldoveni ai vasalului său, Ştefan I.

„Sprijinul Ungariei” n-a venit „în vara anului 1396”, ci în iulie 1395, când regele Sigismund a venit la Dunăre în fruntea oştii ungare şi a recuperat Nicopolul mic, rămas în mâna otomanilor după ce Baiazid „a trecut Dunărea fără vad”, cum scrie Letopiseţul Ţării Româneşti. De acest eveniment cu urmări importante nu se aminteşte însă nimic.

În fine, citim: „În aceste condiţii, după o nouă expediţie otomană în Ţara Românească, Mircea a fost nevoit să ceară o înţelegere, să plătească un tribut anual ca simbol al răscumpărării păcii şi să obţină garantarea independenţei ţării.”

Că marele domn şi-a încheiat glorioasa domnie închinându-se şi plătind tribut lui Mehmed I face parte din şirul de invenţii ale unor istorici pe seama tributurilor plătite chipurile de el, începând cu Mihai Cantacuzino, continuând cu Dionisie Fotino (care a plăsmuit şi introdus în Istoria sa celebrul „tratat cu Baiazid”, fals demonstrat de Virgil Joiţa, în 1987) şi cu Hammer (pe acesta l-am desfiinţat subsemnatul, tot în 1987) pentru a se ajunge la Mehmed I, în seama căruia este pusă această victorie de care n-a fost în stare părintele său. Caracterul inventat al informaţiei l-am arătat în studiul meu din 1987, retipărit recent şi în volumul închinat comemorării domnului la Târgovişte, cu binecuvântarea Î.P.S. Nifon.

Alexandru V. Diţă în lucrarea lui fundamentală Mircea cel Mare între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă a demonstrat fără putinţă de replică faptul că Ţara Românească s-a închinat şi a plătit primul tribut în 1420, după ce Mihail a căzut în luptă în marea expediţie sultanală. Iar Anca Ghiaţă şi Radu Ştefan Vergatti, cu concursul lui Nagy Pienaru, au demonstrat inexistenţa unor sau unei campanii întreprinse de Mehmed I în timpul lui Mircea cel Mare, şi au pus în evidenţă faptul că, la moartea lui, Mircea cel Mare a lăsat o ţară întreagă, ale cărei hotare sunt pentru ultima oară consemnate astfel în hrisoavele fiului său.

Anulându-se în felul acesta în volumul I din Istoria românilor statura istorică reală a personalităţii şi domniei lui Mircea I, a fost firesc să se revină la supranumele „cel Bătrân” atribuit prima oară de cronicarul fanariot Radu Caridi din Popeşti (Radu Popescu) şi preluat de la el spre a fi impus istoriografiei moderne de către Dimitre Onciul.

Cei ce au reuşit, prin vocea lui Fănuş Neagu (vezi articolul republicat în volumul Mircea cel Mare – scutul Europei, Editura Roza Vânturilor, 2009), să-l convingă pe Nicolae Ceauşescu să-l preia pe „cel Mare” de la Matei Basarab, Hasdeu şi Xenopol, impunându-l în comunicatul Comitetului executiv din 9 mai 1986, au ţinut să definească astfel tocmai statutul istoric real al celui pe umerii căruia s-au ridicat şase secole de prezenţă românească pe harta politică şi culturală a Europei. Fiindcă, dacă pentru istoria universală domnul Ţării Româneşti contează prin contribuţia sa la zădărnicirea planului lui Baiazid de a extinde asupra Italiei condiţia Bulgariei – ceea ce a făcut posibilă Renaşterea – pentru noi, suprema lui înfăptuire a fost modul cum a salvat statalitatea românească de criza care a înghiţit deplin Bulgaria şi a redus la vasalitate Bizanţul şi Serbia, pregătindu-le spre a fi suprimate de Mehmed al II-lea.

Păstrarea în fiinţă a statalităţii româneşti, asigurată de politica lui Mircea I şi de victoria lui istorică din 17 mai 1395 (care nu este însă trecută în cărţile ce consemnează marile bătălii ale istoriei: vezi şi cartea Mari bătălii, conflicte decivise care au marcat istoria, editura Nomina, 2016), a însemnat posibilitatea ca în faţa Imperiului Otoman devenit stăpân, sub Mehmed II, peste întreaga Peninsula Balcanică, iar sub Soliman Magnificul şi peste partea de răsărit a fostului mare regat ungar, afară de Transilvania devenită principat autonom, să existe prin Ţara Românească şi Moldova, fără întrerupere, până în 1877, o realitate românească în graniţele căreia s-a desfăşurat o viaţă politică, religioasă şi culturală de continuitate bizantină, în care Dumitru Năstase a văzut şi proclamat un veritabil „cripto-imperiu creştin” în faţa Turcocraţiei!

Domnii români, care au continuat să existe şi să determine viaţa şi afirmarea neamului românesc în plan istoric, dar mai ales în planul cultural şi artistic, impunând acest spaţiu pe harta politică şi culturală a secolelor XIV-XIX până la renaşterea modernă culminată prin cele două mari uniri, din 1859 şi 1918, îşi datorează existenţa celui care a împiedicat ceasul istoriei să se oprească şi la nord de Dunăre, aşa cum s-a oprit la sud în 1393 şi 1396 în Bulgaria, în 1453 la Bizanţ şi în Serbia în 1459, odată cu trecerea cetăţii Smederevo în posesiune otomană şi transformarea ultimei rămăşiţe a Imperiului lui Ştefan Duşan în paşalâc.

Românii au reuşit astfel să preia şi să transfere toată moştenirea culturală a sud-estului european şi s-o ducă mai departe, asigurând în mare măsură şi continuitatea vieţii creştine prin Biserică şi în cuprinsul Turcocraţiei.

A existat mai bine de un secol un „sindrom imperial” la domnii noştri, manifestat cel mai puternic la Ştefan cel Mare şi Neagoe Basarab – care s-au socotit neîndoielnic singurii succesori şi continuatori, pe aceste locuri, ai împăraţilor Bizanţului şi ţarilor bulgari şi sârbi şi care au fost numiţi ţari şi basilei de căre contemporani. Ne închipuim cum ar fi reacţionat Ştefan cel Mare dacă i s-ar fi spus că se află domn peste „un popor de rangul doi” ţinând seamă că şi el a procedat în anumite cazuri ca Vlad Ţepeş.

A existat un cărturar, slav, nu grec, Gavriil Protosul Athosului, care a formulat în Viaţa Patriarhului Nifon doctrina românilor ca păstrători şi continuatori ai moştenirii bizantine, după cum susţinea neuitatul Emil Lăzărescu.

Acest statut cvasiimperial al Ţărilor Române s-a manifestat şi prin rolul lor în ocrotirea întregii lumi ortodoxe din Turcocraţia, dar mai ales prin splendida ascensiune a culturii româneşti de pe ambele versante ale Carpaţilor în secolele XIV-XVI. Aceasta şi-a impropriat moştenirea lăsată de culturile bulgară, sârbă şi bizantină şi a reuşit să dea opere originale de talia Învăţăturilor lui Neagoe Basarab. Totodată a existat posibilitatea unei adevărate sinteze între cele două Europe, simbolizată de arhitectura epocii lui Ştefan cel Mare şi de fenomenul cultural din interiorul arcului carpatic.

Secolele al XV-lea şi al XVI-lea au impus cultura română pe primul loc în Răsărit şi au stat la temelia apogeului atins de cultură şi artă în secolul al XVII-lea şi primele decenii ale celui de al XVIII-lea.

Chiar atunci când otomanii şi-au atins suprema hegemonie politică şi militară europeană sub Soliman Magnificul (30 septembrie 1520 – 5 spre 6 septembrie 1566), acest Stalin al Imperiului Otoman, Petru Rareş a reuşit să salveze în 1541 statalitatea Moldovei şi implicit a Ţării Româneşti şi Transilvaniei, atunci când Soliman a transformat Ungaria istorică în paşalâcul de la Buda, împărţind-o cu habsburgii. Rareş a putut continua să creeze astfel Moldovei sale condiţiile de a da minunile de artă admirate mai ales în ultimele decenii şi de străinătate, prin care am fost contemporani Europei renascentiste.

Epopeea lui Mihai Viteazul, deşi scurtă şi încheiată tragic, avea să imprime din nou spaţiului românesc un avânt ce va dura până la instaurarea regimului turco-fanariot şi va fi concretizat politic de marile domnii ale lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu şi de „Secolul de aur” al culturii noastre vechi, contemporan cu „Secolul de aur” spaniol şi „Marele secol” francez, şi care a realizat o sinteză europeană, în care au intrat culturile neogreacă, ucraineană şi rusă şi cultura polonă din epoca de glorie. Dacă Neagoe Basarab simbolizase altitudinea până la care ajunsese cultura noastră de temelie şi moştenire bizantino-slavă, cultura română de autentică sinteză europeană, dar capabilă să anticipeze o deschidere şi mai mare, va da pe Dimitrie Cantemir.

Instaurarea regimului fanariot de strictă obedienţă otomană a suprimat „marea politică” a epocii voievodale, dar o clasă politică românească a continuat să existe pe lângă aluviunile fanariote, neputându-se realiza la nord de Dunăre ce se reuşise în Bulgaria. Biserica a devenit timp de un secol exponenta majoră a ceea ce a fost puterea de viaţă şi de afirmare a neamului. Aceste două realităţi i-au asigurat dăinuirea şi au pregătit, pas cu pas, România modernă. Proiectul unirii celor două Ţări Româneşti era clar formulat încă din 1770, iar peste munţi sub regimul habsburgic a avut loc Renaşterea Ardeleană. Cu ea a fost contemporană marea mişcare de spiritualitate şi cultură creştină în „secolul lui Voltaire”, determinată de ucraineanul Paisie Velicicovschi – primul curent universal generat de spaţiul şi de tradiţia românească, cu prezenţă şi influenţă până azi. Secolul al XVIII-lea a dat şi ultima capodoperă a literaturii noastre vechi: Cronica lui Ion Neculce.

Ceea ce s-a petrecut până la cele două mari uniri, din 1859 şi 1918, face demonstraţia spectaculoasă a virtuţilor acestui neam românesc ce a reuşit, cu sprijinul interesat al Europei apusene, să evite împărţirile Poloniei şi înghiţirea de către imperul rus pravoslavnic, creând România de la 1859 în pofida a trei imperii şi desăvârşind-o în 1918. Iar prin rolul jucat în stoparea de data asta a drumului Rusiei spre Constantinopol, chiar în condiţiile pierderii Basarabiei, a contribuit la renaşterea statelor balcanice şi la păstrarea identităţii lor.

Scurtul respiro de două decenii dintre realizarea României Mari în 1918 şi prăbuşirea ei în 1940 a permis propulsarea culturii române printre culturile de prim-plan ale Europei, capabilă să dea câteva figuri de prezenţă şi glorie universală. Iar modul cum a fost evitată, cu sacrificii, dar instinct politic, lichidarea României în 1940 precum a Poloniei, ca o nucă, de germani şi ruşi, va rămâne încă o demonstraţie a capacităţii acestui neam de a-şi asigura dăinuirea şi de a beneficia mai departe de existenţa unor personalităţi de talia celor ce au ilustrat şase secole. Ion Antonescu, deşi obligat să-şi joace rolul în condiţii tragice şi să sfârşească potrivit lor, a fost neîndoielnic una dintre ele. Iar regele Mihai i-a făcut în mod paradoxal pereche.

Când, la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, România s-a trezit (fără să o ştie) vândută în procente de influenţă imperiului sovietic cu care se confruntase încă din tranşeele lui 1917, a debutat cea mai primejdioasă şi mai grea etapă din existenţa ei. Dar tocmai de aceea poporul acesta a reuşit să transforme aproape jumătatea de secol, din 1944 până în decembrie 1989, într-o adevărată epopee a artei de a dăinui, oricât de scump şi cu oricât de multe jertfe a trebuit să fie plătită. Ea se cere spusă cât mai sunt în viaţă cei care au trăit-o, iar unii chiar au contribuit la ea.

Geniul politic şi energia creatoare a poporului român au repurtat – şi datorită şansei unor figuri cu nimic inferioare celor ce au jalonat drumul său în istorie, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Petru Groza, Patriarhul Justinian şi Nicolae Ceauşescu – cea mai mare victorie din istoria lor.

„Spectacolul” acestei jumătăţi de secol de confruntare cu „imperiul răului” revărsat peste noi în 1944 nu a fost dat în niciun caz de un popor „de rangul doi” şi s-a încheiat prin cele petrecute în zilele Revoluţiei Române în decembrie 1989.

Ce a fost în realitate acest fenomen de istorie universală care ne-a propulsat pentru măcar câteva zile în centrul acestei istorii urmează a fi limpezit în viitor, el fiind deocamdată grevat de o mulţime de abordări potrivnice. Fiindcă de trei decenii ne confruntăm iarăşi cu o istorie vrăjmaşă, prin unele aspecte mai vrăjmaşe decât tot ce ne-a fost dat să înfruntăm de când ne ştim pe lume. Suntem constrânşi să facem faţă unui proiect de distrugere demult pus la punct „dinspre toate azimuturile” şi din care dezarmarea noastră morală face parte în primul rând. De aici şi cretina idee aruncată în luptă contra noastră, că n-am fi decât un popor de „rangul doi”, iar Revoluţia Română, care a schimbat sensul istoriei, o simplă „lovitură de stat”.

Va veni însă ziua – şi ea este pe drum! – când iarăşi ne vom ridica la înălţimea tuturor înaintaşilor noştri şi vom regăsi firul unui destin major, pe care aceşti înaintaşi l-au făurit, generaţie de generaţie, secol de secol, astfel încât să ducă la şirul de adevărate miracole ale istoriei noastre de până acum. Sus inimile!