Blog Medium Without Sidebar

Poetul celebrelor „Nopţi” şi al „Poemei rondelurilor”, Alexandru Macedonski, supranumit „poet al rozelor”, a intrat în eterna lume fără rivalităţi, fără invidie, fără ură, fără orgolii, la 24 noiembrie 1920. Fascinat cât a trăit de mirajul florilor, a cerut, ca ultimă dorinţă, parfum de roze (trandafiri), pe care i l-a adus fiul său, Nikita, de la o drogherie. L-a inhalat şi gata! – s-a împlinit premoniţia visului din poemul „Noapte de noiembrie”:                „Sărmanul Macedonski, s-a dus ca o clipire,                 Ca rază, ca schinteie, ca vis – etcaetera. ...

Ce-aş mai cumpăra, îmi ziceam cu ceva timp în urmă, privindu-i pe Dan Toma Dulciu (eminescolog renumit, trăitor la Viena), pe Claudia şi Theodor Damian (nume de care revista „Lumină lină” îşi leagă de ani buni apariţia la New York), ce aş mai cumpăra gândeam admirându-i înalt pe aceşti deosebiţi oaspeţi ai Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România veniţi de peste mări şi ţări, mai exact spus din Austria şi SUA, cu cât drag aş mai cumpăra fie şi câte o fărâmă din fiecare, din felul lor de a fi, la o adică m-aş mulţumi cu firimituri din exuberanţa lor, din patosul cu care transmit lumina românismului însipetată de ei mereu la purtător, cum putem spune, fiindcă această lumină ei o au necontenit în suflet, o poartă pretutindeni, peste tot cu ei, ce-aş mai cumpăra puţin,...

Redactat la începutul anilor ’70, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii…”, jurnalul parizian al lui Eugen Simion, conține opinii despre literatură, despre artă, în general, impresii de lectură, analize critice și cronici minuțioase ale evenimentelor parcurse de diarist în capitala Franței. Adevărat jurnal de creație în care își compune însemnările zilnice, el este realizat întocmai ca o machetă a Parisului, fie atunci când vorbește despre mari nume ale culturii franceze sau când schițează scene și siluete din viața cotidiană a metropolei. Notele pariziene ale criticului sunt destinate, în primul rând, celor deprinși cu voluptățile livrești. Dintre ele, ori de câte ori răsfoim cartea, ne reține atenția cunoscutul pasaj intitulat spiritul lui Moromete față în față...

Ne-a devenit familiară, de o bună bucată de vreme eticheta care a început să le fie pusă, laconic, persoanelor obișnuite să nu pară că sunt stresate sau că s-ar consuma în vreun fel din pricina problemelor curente ale vieții. Pe cât de ciudat le sună celor neobișnuiți să audă vorbindu-se despre cutare ori cutare că e „un tip zen” sau „o tipă zen”, pe atât de cosmopolită li se poate părea catalogarea, odată deprinși cu ea. Adjectivul „zen” a pătruns și în limba română cu un sens preluat din alte idiomuri de largă circulație unde, prin schimbarea valorii gramaticale a termenului și ca efect al mutațiilor lingvistice care se petrec cu viteză în limbajele contemporane de aiurea s-a prefăcut într-o vorbă ce redă plastic impasibilitatea sau nepăsarea unora față de ce se întâmplă în jur....