Blog Medium Without Sidebar

Fost coleg de şcoală şi prieten de copilărie al tatei, I.D. Suchianu, căruia amicii îi spuneau „limbă ascuţită”, nu rata nicio ocazie în a-l tachina mereu pe tata, pentru îndemânare şi punctualitate, drept care îi spunea „M.G.S” (milimetru, gram, secundă). Tatăl meu, Constantin (Ţache) Cantacuzino, chiar era foarte îndemânatic şi, cu toate că, după venirea la Piteşti, avusese un accident la daracul de la parterul casei în care locuiam şi în urma căruia rămăsese fără două degete de la mâna stângă, reuşea să facă lucruri de mare migală. Copil fiind, îmi plăcea să mă uit la ce meşterea şi, nu de puţine ori, mă punea şi pe mine să-l ajut, nu de alta, dar, cum îi plăcea să spună, „nu se ştie niciodată când îţi va folosi”, şi multă dreptate a avut! De la...

„Clasa politică îşi va umple buzunarele…” – Stelian Tănase – Ce condiţii ar trebui să aibă un interviu, domnule Tănase? – Să pună întrebările alea clasice: adică cine, când, cum, unde şi de ce. – Întrebările dacă le avem potrivite ar fi foarte bine. Că omul potrivit l-am găsit, la timpul potrivit. Chiar suntem curioşi să vă întrebăm: continuaţi să simţiţi enorm şi să vedeţi monstruos? – Nu! Aşa zicea Carmen Muşat pe vremea când scria despre mine… A fost o vreme când mai făcea critică literară şi a descoperit chestia asta. Eu nu m-am gândit niciodată… Dar eu sunt un caragialean… De fapt sunt un muntean. Sunt bucureştean. Influenţele mele sunt din cronicarii munteni, nu din cei moldoveni. Vin influenţe în mine din...

În dimineaţa aceasta parcă nu mai am trup. Nu mai am mâini, nu mai am picioare, nu mai am ochi, nu mai am aripi, nu mai am gură cu care să rostesc – nici cap cu care să le zămislesc – cuvinte! Sunt, tot, un suflet! Explicaţia? Una singură, ce poate fi sintetizată şi perfect înţeleasă într-o cugetare a lui Cioran: „În tristeţe, totul devine suflet.” Un sentiment al deşertăciunii mă încearcă încă de ieri când – vai! – o mult-aşteptată realizare a unui vis s-a năruit şi a devenit aproape de neatins, de neatins… Nu-mi mai vine să privesc spre cer, ci doar în pământ, nu-mi mai vine să merg înainte, ci doar înapoi, începutul, prin frumuseţea şi puritatea lui, bucurându-mă mai mult decât ceea ce se prefigurează a fi viitorul… Nu mai pot încropi...

Nicolae Stan este unul din prozatorii optzecişti temeinici, „clocind” mult la un roman, dar rezultatul fiind unul remarcabil, de fiecare dată aducând ceva nou, nerepetându-se nici în teme, nici în tehnica narativă. Nu face excepţie nici cu cel mai recent roman: Agonia lui Constantin (Editura Junimea, Iaşi – 2017). Trebuie spus de la început că e vorba de o naraţiune ţesută în jurul unui personaj de excepţie, unic în literatura română, un geniu, am putea spune, al cărui destin e urmărit dinainte de naştere până la sfârşitul său violent în lumea noastră de astăzi, un personaj mitologic, în fond, trimiţând la mai multe mitologii, în special orientale, dar şi la Geneza din Vechiul Testament. Acesta este arhitectul Constantin Constantinescu. Celelalte personaje – deşi individualizate şi...