Un personaj unicat

Nicolae Stan este unul din prozatorii optzecişti temeinici, „clocind” mult la un roman, dar rezultatul fiind unul remarcabil, de fiecare dată aducând ceva nou, nerepetându-se nici în teme, nici în tehnica narativă. Nu face excepţie nici cu cel mai recent roman: Agonia lui Constantin (Editura Junimea, Iaşi – 2017). Trebuie spus de la început că e vorba de o naraţiune ţesută în jurul unui personaj de excepţie, unic în literatura română, un geniu, am putea spune, al cărui destin e urmărit dinainte de naştere până la sfârşitul său violent în lumea noastră de astăzi, un personaj mitologic, în fond, trimiţând la mai multe mitologii, în special orientale, dar şi la Geneza din Vechiul Testament. Acesta este arhitectul Constantin Constantinescu. Celelalte personaje – deşi individualizate şi bine portretizate – au roluri de figuranţi în cadrul misiunii mai deloc mundane a personajului central. Constantin are încă de copil „o forţă magnetică (ce) arde totul în jur”, e un „revoluţionar”, la 10 ani decretând: „Nu eu mă voi învârti după lume, auziţi? Ci lumea se va învârti după mine!” Găsim, în alcătuirea personajului, dimensiunea existenţialistă, ca la Sartre, fără ateism, însă, Constantin fiind totuşi „fiul lui Adam”, dar el nici nu se revoltă, nici nu se resemnează de ceea ce i se întâmplă, asumându-şi libertatea vieţii prin el însuşi. El hotărăşte şi asupra vieţii, dar şi asupra sfârşitului tragic, neluând totul ca pe un dat, ca pe un blestem, contrazicând pe Blaga („Nu trebuie să tindem neapărat şi într-adins spre o existenţă tragică. Natura s-a îngrijit ea însăşi să ne răstignească fiinţa, carnea şi destinul pe-o cruce de oase”).

Dincolo de problematica profundă şi mereu speculativă (autorul este doctor în filosofie), romanul se citeşte fără sincope, vocile narative fiind clare, iar discursul epic cursiv.