La Piteşti, părinţii mei se împrieteniseră cu câteva familii de bucovineni, cei mai apropiaţi fiindu-le Silvia şi Rudolf (Rudi) Minialov şi Elena (Lili) şi Otto Haiduchievici.

Cu Silvia şi Rudi…

Silvia era casnică, dar, bună cunoscătoare de germană şi franceză, dădea lecţii unor copii, iar Rudi, ca şi mama, era medic. Locuiau pe Bulevard, gard în gard cu „Uzina Electrică”. Apariţie aparte, Silvia Minialov avea părul blond-arămiu, „vieil or”, care-i ajungea până mai jos de talie şi îl purta împletit într-o coadă groasă, „cât pe mână”, rulată în jurul capului. Parcă avea o coroană! Doamne, cât o mai chinuiam! Ţineam morţiş să o pieptăn, or, cum nu aveam decât 4-5 ani, numai îndemânatică nu eram, dar… mă lăsa. Rudi, soţul ei, era o persoană impunătoare, cu vocea baritonală şi faţa ciupită de vărsat, care, la început, mă cam speriase. Când i-am cunoscut, băiatul lor, Helgomar (Helgo), absolvent al Colegiului „I.C. Brătianu”, tocmai intrase la facultate. Mari amatori de vânatoare fiind, plecau toţi trei în adevărate expediţii, însoţiţi totdeauna de câte un câine de vânatoare, dar numai din rasa „Brac german”.

Pe primul de care îmi amintesc, cu urechile mari, catifelate, chiar îl chema Brac. Cum era foarte afectuos şi docil, „ne împrietenisem”. Vara, când eram la Piteşti, era ştiut că duminica dimineaţa, când mama era ocupată cu treburile gospodăreşti, tata şi cu mine făceam lungi plimbări prin Zăvoi sau până la intrarea în Turceşti, cu familia Minialov şi cu Brac. După aceste adevărate excursii pentru mine, la întoarcere, picam de oboseală, deşi, mai mereu, ajungeam acasă, pe Craiovei, pe umerii tatei sau, uneori, ai lui Helgo. Culmea obrăzniciei şi spre hazul celor mari, când mă dădeau jos din cârcă, în loc de mulţumesc, nu găseam nimic mai bun de spus decât „Vai, ce obosită sunt”!

Câţiva ani mai târziu, după ce Brac a fost otrăvit de un vecin, şi-au luat alt câine de vânătoare, din aceeaşi rasă, dar, cum se spune, „era departe griva de iepure”; nici nu se puteau compara. În locul blândului Brac, noua achiziţie, Fag, era total nereuşit. Pur şi simplu, era un câine bezmetic. Când îl apuca nebunia, strica totul în jurul lui şi, în plus, total anormal şi nejustificat, ca din senin, îşi muşca stăpânii. Dintr-o excursie în Austria, Helgo îi adusese mamei lui o pereche de papuci de casă, din piele, foarte arătoşi, cum nu mai văzusem. Într-o zi, când am ajuns la ei, am găsit-o pe tanti Silvia, cum îi spuneam eu, plânsă şi cu ochii cât cepele. Fusese plecată la cumpărături şi întârziase cam mult, lăsându-l pe Fag închis în casă. La intoarcere, uşa de la şifonier era deschisă, iar câinele rodea ceva de zor. Cu chiu, cu vai, a reuşit să-i scoată din bot obiectul pe care-l morfolea cu atâta sârg, o bucăţică de lemn: doar atât mai rămăsese din perechea de papuci… Mai mult ca sigur, asta era răzbunarea câinelui, lăsat singur! În cele din urmă, oricât de iubitori de câini erau, ajunşi la disperare de câte rele făcea, l-au dat. Când am aflat, n-am avut nici cel mai mic regret, mai ales că mă trântise de câteva ori şi, oricum, pentru mine doar bracul Brac a fost câinele primei copilării….

Cu Lili şi Otto…

Cealaltă familie de bucovineni, Lili Haiduchievici, profesoară de educaţie fizică la „Zinca Golescu” şi Otto, soţul ei, inginer la ”Drumuri şi Poduri”, nu puteau să nu-ţi atragă atenţia prin ţinuta zveltă, şi asta doar până ajungeai să-i cunoşti cu adevărat şi să le descoperi bunătatea şi altruismul. Veniţi din Cernăuţiul natal, după o şedere la Câmpulung-Muscel, s-au mutat la Piteşti, odată cu întreprinderea de „Drumuri şi Poduri” la care lucra domnul Otto. Împreună cu cele două fete ale lor, Cristina şi Doina, apropiate ca vârstă de mine şi care îmi sunt prietene şi în ziua de azi, locuiau în anexa cu parter înalt şi geamlâc a casei avocatului Ioanid, la „Statuie”. Într-un moment de cumpănă, când părinţii mei au fost obligaţi să plece din casa de pe Craiovei, prieteni fiindu-le, Lili şi Otto Haiduchievici, în tradiţionala ospitalitate bucovineană, i-au găzduit câteva săptămâni, în casa de la „Statuie”, punându-le la dispoziţie una din cele două camere ale lor. Între timp, cu mare greutate, mama a reuşit să obţină o cameră, într-un apartament, în cartierul „Teilor”, cartier în care am locuit până în 1990, când ne-am întors la Bucureşti. 

La Kalman, pe Exerciţiu…

Tot din Piteştiul copilăriei, pe vremea când pe strada Exercitiu nu erau blocuri, casele, în majoritate cu grădini, ofereau, toamna, un spectacol aparte: în faţa multor porţi, gospodarii scoteau la vânzare, din recolta modestă a peticului de grădină, fructele sau zarzavaturile care le prisoseau. De la domnul Kalman ne aprovizionam, ca mulţi alţii, cu varză murată! Grădinar ungur, cu „mustăţi în furculiţă”, avea un aer pitoresc, probabil şi datorită chimirului lat, purtat peste o cămaşă lungă până la genunchi. Stătea, de fiecare dată, la lungi discuţii cu tata, în timp ce, cu voia lui, eu mă duceam în grădină, unde ţinea curcanii, să-i fac să-şi înfoaie penajul şi să ţipe „glu, glu, glu!”. Era şi asta o distracţie! La casa domnului Kalman, o ulucă mai inaltă a gardului avea o cruce din scânduri, pe care, cu creta, era scris „VARZĂ”, cum, tot pe astfel de cruci, „bannere avant la lettre”, gospodarii anunţau ce aveau de vânzare. 

La domnul Poruţiu…

De pe strada Exerciţiu, coborând pe Vasile Lupu, dădeai, pe partea dreaptă, de o casă mai retrasă, cu o grădină îngrijită, cu gazon, plină de flori, de la primii ghiocei, până la ultimele crizanteme. Era casa domnului Emil Poruţiu, locotenent colonel în rezervă, care, în 1944, fusese prefect de Argeş. Casa, numai parter, dacă nu ar fi fost locuită, te-ar fi dus cu gândul la un muzeu, pereţii fiind acoperiţi literalmente de sus până jos cu tablouri, pictate de domnul Poruţiu. Talentul îi fusese recunoscut, dar, „beneficiind” de origine nesănătoasă, nu i se permisese să expună! Părinţii mei se împrieteniseră cu el, cu soţia şi cu cumnata lui, Lenuţa Năstase, care era asistentă medicală la Centrul de Sânge. Mergeam adesea la ei în casă şi nu mă săturam să mă uit la tablouri şi să ascult ce povestea domnul Poruţiu despre fiecare dintre ele. Cu ochii închişi, aş şti şi acum unde era fiecare pânză! Între timp, cei trei au trecut în lumea amintirilor şi nu ştiu cine locuieşte acum în casa lor, sau dacă mai este în picioare.

La săniuş, pe Rahovei

Elevă la „Bălcescu”, ca să ajung de acasă, din Teilor, la şcoală, coboram pe Rahovei, o stradă în pantă destul de abruptă, unde, iarna, ne adunam, cu zecile, la săniuş. În capătul de sus al străzii era un bloc de patru etaje, care semăna cu un vapor; erau câte zece garsoniere pe etaj, cu ieşirea pe balcoane care se întindeau pe toată lungimea blocului. Seara, când erau aprinse luminile, ca într-un tablou, „vaporul” se proiecta pe vineţiul cerului. Cât era iarna de lungă, maşinile nu puteau urca panta, aşa că nu era nevoie să strigăm: „Pârtieeeeee!” decât pentru cei care mergeau, civilizat, pe trotuare, „să nu-i cosim”! Rahovei se termina în strada H.C.C., intens circulată, aşa că trebuia să fim foarte atenţi să nu ajungem cu săniile până pe carosabil. Cum eram cam băieţoasă, nu mă dădeam în lături de la năzdrăvăniile celorlalţi, coborând şi urcând de câteva ori dealul, iar în iureşul săniuşului, ajungeam la şcoală, cu sufletul la gură, chiar când suna de intrat la ore. Se mai întâmpla să ne vadă câte un profesor şi să ne facă observaţie, or, numai plăcut nu putea fi, dar uitam repede şi a doua zi o luam de la capăt! Eram copii….

Armonia – distrusă pe Teilor

După 1990, deşi am ajuns de multe ori la Piteşti, nu am mai trecut prin multe dintre locurile de care mă leagă atâtea amintiri, poate şi după decepţia avută când am revăzut cartierul în care am locuit. În „Teilor”, aşa cum o spune şi numele, aleea principală era străjuită de tei. Copil fiind, am participat la plantarea unor puieţi, chiar în faţa blocului în care stăteam; ajunşi la maturitate, teii, câţi au mai rămas, sunt deosebit de frumoşi. În cartierul proiectat şi construit într-o vreme când nu erau aşa de multe maşini, aleea principală care şerpuia printre blocuri era destul de îngustă, de nu puteau trece simultan două maşini. Acum pot, dar cu preţul tăierii multor pomi. În schimb, de o parte şi de alta a aleilor, betoanele te sufocă şi, probabil, din dorinţa de a sta într-un cartier (cândva) frumos, s-a intervenit arhitectonic, rupând armonia ansamblului. Acum, în plus, te sufocă şi urâţenia blocurilor supraetajate, sau mansardate, sau cum le-or spune! Pentru moment, blocul în care am stat a scăpat de mansardare, dar, din păcate, ansamblul şi-a pierdut mult din farmecul de odinioară!

Pe Hristo l-am cunoscut întâmplător, deşi sunt tot mai convins că orice întâmplare este un dat, nu un rod al hazardului, pur şi simplu. Cred că el a apărut ca să mă bucure pe mine într-un moment când motivele de bucurie ţâşniseră stol din calea mea, iar el a venit să le prindă în plasa omeniei pentru a mi le restitui dezinvolt, cu un firesc de parcă ar fi de datoria lui să caute şi să găsească motivele de bucurie ale altora, zburătăcite şi neînduplecate, şi să le convingă că trebuie să se întoarcă în cuibul lor, docile şi ascultătoare.

Maşina cu care treceam prin Bulgaria spre Grecia, înainte cu puţin de a atinge spaţiul elen, a început să dea semne de neascultare, m-a făcut să înţeleg, în felul ei, că trebuie să-mi întrerup călătoria neapărat. Acum îmi dau seama că a făcut-o numai şi numai să întâlnesc încă un om bun, chiar în emulaţia neasemuită a Sărbătorilor Pascale. Un om pe care, evident, să-l cheme Hristo. Şi care să facă dintr-o noapte a tristeţii o noapte a bucuriei şi tihnei, o noapte a îmbogăţirii cu gândul înalt că sunt oameni mai buni ca noi peste tot. Hristo mi-a reparat maşina pe parcursul câtorva ore aducând, dinspre înserare, către întunericul suspiciunii şi al neîncrederii, luminiţa vindecării mele de necredinţă şi suspiciune.

Atunci, înspre miezul nopţii, m-am despărţit de Hristo înveşmântat în aura celestă a bucuriei de a ne fi întâlnit. Nu ştiu cum îl mai cheamă şi nu ştiu dacă ne vom mai vedea. Mi-a lăsat numărul lui de telefon şi a subliniat că nu am nicio obligaţie faţă de el. Doar dacă trec pe lângă Petrici, oraşul în care locuieşte, să-l sun. Sunt invitatul lui permanent la o cafea, înnobilată cu un curcubeu de zâmbete luminoase.

Hristos a Înviat!

Se ştie, nu doar monahii ori clericii desăvârşiţi în credinţă sunt aleşii lui Dumnezeu ci şi oamenii obişnuiţi care se remarcă printr-o trăire sprituală superioară. Iar unul care-şi petrece peste 12 ore din zi, sus, pe schele, între sfinţi şi îngeri, poate fi „beneficiarul” unor viziuni deosebite. De multe ori, în cariera-i de artist, pictorul bisericesc Florian Neacşa din Ştefăneşti, s-a simţit pătruns de-un fior divin mai ales când a împodobit cupola turlei centrale a locaşurilor, cu figura lui Hristos Pantocrator.

Ca un ortodox convins că nimic pe lume nu-i mai plăcut Domnului decât credinţa noastră strămoşească, toate celelalte culte fiind pierzătoare de suflet, pictorul nu vede cu ochi buni apropiata vizită a Suveranului Pontif în România. Se-nţelege, Florian Neacşa nu este adeptul ecumenismului şi crede că ortodocşii români nu ar trebui să se bucure pe „plimbarea” Papei pe mealeaguri transilvane, pentru Biserica Romano-Catolică fiind doar un exerciţiu de imagine. Mai mult decât atât, talentatul nostru pictor, unul dintre cei mai bine cotaţi la nivel naţional, are o viziune de-a dreptul apocaliptică. Fără să mărturisească sub ce formă i s-a arătat „imaginea”, mesajul „profeţiei” sale e cutremurător: „Cel care ne va vizita ţara cât de curând este penultimul Papă pe care-l mai are planeta. După el va fi cel de pe urmă, apoi…sfârşitul istoriei!!!” Cum nimeni nu este însă profet în ţara lui, sperăm că şi Florian Neacşa va greşi, darul clarviziunii sale nefiind o certitudine.

„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit…” Cu aceste cuvinte ale regelui David se îmbărbăta tânărul slujitor al altarului, George Olteanu, în momentele sale de deznădejde. Şi câte nu va fi avut în răstimpul celor zece ani cât a durat zidirea bisericii sale? Acum el vă invită să atingeţi moaştele Sfântului Apostol Toma, în Duminica lui…

Predici memorabile

Era anul 2005. Sub influenţa Duhului Sfânt, au lucrat întru aceeaşi cauză nobilă cei care conduceau Primăria, Consiliul Judeţean, Inspectoratul Şcolar Argeş. S-a găsit teren în spatele unei unităţi de învăţământ, iar resurse financiare de la instituţiile amintite. Cum ar putea parohul George Olteanu să uite contribuţia binefăcătorilor săi? I-a trecut în pisania lăcaşului şi îi pomeneşte la fiecare slujbă. Cu toate acestea, aproape zece ani au trecut până în momentul sfinţirii noului lăcaş de cult care se află sub ocrotirea Sfântului Apostol Toma. Ziua de duminică, tocmai aşa este cunoscută, „Duminica Tomii” la Sf. Liturghie fiind evocat momentul îndoielii de care a dat dovadă apostolul care avea nevoie de certitudini pentru a crede în Învierea lui Iisus. Din 2015 până acum, în fiecare an, la această sărbătoare, biserica din cartierul Banat este neîncăpătoare. Nu doar enoriaşii din zonă, dar şi credincioşi din alte cartiere sunt prezenţi pentru a primi binecuvântarea parohului, ale cărui predici sunt, de fiecare dată, memorabile.

Credinţa tămăduitoare

Spre uimirea enoriaşilor parohiei, care dau slavă lui Dumnezeu pentru preotul cu care i-a binecuvântat, George Olteanu a adus mici fragmente din moaştele Sf. Apostol Toma, ocrotitorul lăcaşului. A fost comandată o raclă de o rară frumuseţe, iar acum părticelele din trupul sfântului pot fi venerate cum se cuvine. În chiar „Duminica Tomii”, parohul îi îndeamnă pe toţi credincioşii să vină la slujbă, să-l cinstească pe sfânt şi mai ales cei bolnavi să atingă racla cu sfintele moaşte. Atrage însă atenţia tuturor să nu se aştepte la minuni grabnice, amintindu-le că însăşi credinţa lor devine tămăduitoare, faptele bune, postul, rugăciunile, după cum chiar Mântuitorul le spunea multora: „Credinţa ta te-a vindecat!”

Dacă ar fi trăit, pictorul argeşean Constantin Mosoia ar fi împlinit, la 26 aprilie, 76 de ani. Din 2013, artistul plastic pictează pentru îngeri, iar în memoria sa a fost vernisată, ieri, la Galeria „Metopa” din Piteşti, în prezenţa soţiei sale, Elena, şi a fiului, Bogdan, o expoziţie omagială. Pe simeze sunt înfăţişate tablouri cu peisaje, având ca surse de inspiraţie marea, câmpurile cu flori, pădurea etc.

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Piteşti, Constantin Mosoia a avut expoziţii personale sau de grup la Piteşti, Bucureşti, Constanţa, Râmnicu Vâlcea, Reşiţa, Caraş Severin, precum şi Grecia, la Atena. A participat la tabere de creaţie şi simpozioane de gen organizate în localităţi din Argeş. O parte dintre lucrările sale se regăsesc în muzee din Piteşti şi Avrig (Sibiu), precum şi colecţii particulare din mai multe state continentale. 

Pictorul Constantin Mosoia a fost profesor de educaţie fizică şi sport, desfăşurându-şi activitatea didactică la Şcoala Medie „Nicolae Bălcescu”/Colegiul „Ion C. Brătianu” Piteşti, Institutul de Cultură Fizică Bucureşti şi Grupul Şcolar de Construcţii Nr. 2 Piteşti.

Duminică, 17 februarie, în cadrul emisiunii „Ultima ediţie”, interviul luat pe TVR1 de Claudiu Lucaci istoricului Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, s-a încheiat în acest mod: „Foarte scurt răspuns, dacă puteţi să ni-l daţi, şi încheiem: Avem sindromul acesta al poporului de rangul doi în zilele noastre? Da sau nu?”

Răspunsul a fost: „Da cum? Da!” La care interlocutorul a adăugat: „Şi nu vom ieşi din el! Nu ne vom vindeca. N-avem tratament pentru aşa ceva”. Academicianul Ioan-Aurel Pop a tras concluzia: „În acest moment nu-l avem şi n-o să putem ieşi din el. Dar este bine să ne manifestăm cu mândrie, chiar în acest rang inferior pe care-l avem!” (Transcris cu maximă exactitate după imprimarea video, păstrată.)

Nu este pentru prima oară când poporul român primeşte un calificativ de această natură. Dar este pentru prima oară când auzim că „avem acest rang inferior”.

Cândva, în anii disperării ajunse pe culmi, poeta Ana Blandiana a lansat celebra sintagmă „popor vegetal”. Iar atunci când se evoca posibilitatea unei explozii, se dădea replica şi mai dură: „Căcatul – scuzaţi! – (nu mămăliga!) nu explodează”. Noi eram aşa ceva!

Şi totuşi „poporul vegetal” şi cum a mai fost calificat a înscris în istoria universală miracolul Revoluţiei Române, care a inaugurat era postcomunismului în Europa şi a zădărnicit totodată proiectul „distrugerii României” divulgat încă din 1985 la Stuttgart, de un iniţiat, lui Ioan Talpeş. Au rămas să fie distruse Iugoslavia, Cehoslovacia şi – culmea culmilor – Uniunea Sovietică!

În privinţa ieşirii din „sindromul de popor de rangul doi” şi nu din „acest rang inferior, pe care nu-l avem!” nu există decât un singur „tratament”: a ne scrie istoria aşa cum a fost, cu tot ceea ce respinge categoric această categorisire aberantă de ultimă oră, chiar dacă privim cu ochii deschişi la mormanul de trăsături şi manifestări negative pe care l-au identificat în noi de-a lungul timpului o mulţime de minţi lucide. Dintre care însă până acum nu s-a găsit niciuna să ne atribuie un „rang inferior” şi să ne îndemne a ni-l recunoaşte chiar „cu mândrie”.

Din păcate, această istorie n-a fost încă scrisă, chiar dacă avem o întreagă bibliotecă de cărţi – româneşti şi străine – care i-au fost închinate. Iar de la o vreme asistăm la o mobilizare aproape generală împotriva a orice tinde să o realizeze, şi la promovarea fără jenă a tot ceea ce ţine să ne facă a intra fără ieşire în acest „sindrom al poporului de rangul doi”. Începând cu „maeştrii” acestei maniere de a o scrie, defunctul Neagu Djuvara şi domnul Lucian Boia.

Cel mai recent exemplu de această pornire ne-o oferă volumele Istoriei românilor patronate de forul nostru ştiinţific suprem, Academia Română, în care sunt teşite în relieful istoriei universale două dintre cele mai caracteristice momente româneşti de vârf: personalitatea şi faptele lui Mircea cel Mare şi suprema manifestare a capacităţii neamului românesc de a se confrunta cu provocările supreme la care l-a supus existenţa lui istorică: confruntarea cu „imperiul răului” şi finalul ei, Revoluţia Română din decembrie 1989, redusă cu obstinaţie la „rangul” de lovitură de stat.

În acest articol mă ocup doar de primul caz. Sper ca într-un viitor, cât mai apropiat, să mă ocup şi de al doilea. Până atunci trimit pe cititorii interesaţi de punctul meu de vedere la articolul Dumnezeu a râs la Bucureşti, Reflecţii despre Revoluţia Română din 1989, publicat prima oară în volumul Războiul împotriva poporului român din 1993 şi republicat anul trecut în volumul Împotriva distrugerii României, accesibil acum pe internet la Argeşul.Ro.Biblioteca virtuală.

Nu mă interesează cine este autorul paginilor despre Mircea cel Mare (acolo Mircea cel Bătrân) din volumul I al Istoriei românilor, întrucât singurul lucru care contează este locul unde au apărut: una dintre cărţile prin care Academia Română şi-a propus să realizeze o uriaşă anamneză, în 19 secţii, a valorilor cu care poporul nostru se recomandă lumii în multiple domenii.

În urma unui efort de peste trei decenii, inaugurat în 1986 la aniversarea a 600 de ani de la urcarea pe tron a lui Mircea I, numit „cel Mare” de Matei Basarab, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu şi în articolele sale de M. Eminescu, un grup animat de subsemnatul şi din care astăzi nu mai sunt printre noi Fănuş Neagu, Nicolae Stoicescu, părintele Nicolae Şerbănescu, turcologul Valeriu Veliman, părintele Ciprian Zaharia, stareţul Bistriţei din Moldova, şi Virgil Joiţa, dar au rămas să dea mărturie şi să continue această strădanie doamna Anca Ghiaţă, Alexandru V. Diţă – autorul monografiei fundamentale despre Mircea cel Mare, apărută în 2000 – Radu Ştefan Vergatti şi subsemnatul, şi-au asumat sarcina să întoarcă pe faţă adevărul istoric întors pe dos de istoricii austrieci Alfons Huber şi Constantin Ireček, iar pe urma şi în vasalitatea lor de Nicolae Iorga şi toţi iluştrii săi urmaşi, Dimitre Onciul, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, G.I Brătianu şi ceilalţi.

Cea mai mare victorie militară şi politică a românilor din epoca medievală şi poate din întreaga noastră istorie, prin consecinţele ei întinse pe şase secole, a fost transformată într-o înfrângere de A. Huber şi Ireček şi semiînfrângere de către N. Iorga şi compania, pe baza unei datări greşite – 10 octombrie 1394 – a confruntării decisive dintre domnul român şi sultanul Baiazid. Data reală, 17 mai 1395, stabilită prima oară de Hasdeu în 1877 şi demonstrată cu argumente peremptorii în 1928, chiar în revista lui N. Iorga, de viitorul academician sârb G. Sp. Radojičić şi în urma căreia întreaga istorie se configurează altfel, n-a fost acceptată niciodată de N. Iorga, ajuns astfel să fure poporului român „locul lui în istoria universală”.

Toată istoria acestei strădanii de peste trei decenii pentru acreditarea unuia dintre cele mai înalte piscuri ale istoriei noastre, de orice altceva decât de „popor de rangul doi”, strădanie cuprinsă într-o seamă de cărţi, începând cu volumul colectiv Marele Mircea Voievod, publicat de Academia Română în 1987, am sintetizat-o recent în broşura Mircea cel Mare – Domnul Ortodoxiei biruitoare, apărută puţin înainte de volumul Academiei. Dar de absolut toată, cu toată agonisita ei culminând cu punerea în lumină a contribuţiei româneşti la stoparea ofensivei otomane spre Occident, care a dat posibilitate Renaşterii, s-a făcut abstracţie în recentul volum al Academiei.

La pagina 370 citim: „În 1394-1395 mai multe expediţii otomane au avut ca ţintă spaţiul Ţării Româneşti. Cea mai importantă pare să fi fost aceea soldată cu bătălia din 10 octombrie 1394, urmată de o altă, la 17 mai 1395. Izvoarele şi tradiţia au contopit aceste lupte sub numele de «lupta de la Rovine». La intervenţii au trebuit să participe şi vasalii creştini ai sultanului (Ştefan Lazarević, regele Serbiei, Marko Kraljević, Constantin Dejanović). S-a adoptat tactica luptelor de hărţuială şi au fost pierderi mari de ambele părţi, dar izvoarele au consemnat victoria lui Mircea la o «rovină» (loc, mlăştinos, râpos) şi apoi retragerea otomanilor, speriaţi de posibila intervenţie a regelui ungar.

Degringolada creată a dat prilej unei facţiuni boiereşti să ridice în scaunul domniei pe pretendentul Vlad, care controla o parte din ţară. Având un tratat cu Sigismund de Luxemburg (încheiat la Braşov, în 1395), Mircea conta pe sprijinul Ungariei, care a venit în vara anului 1396, prin voievodul Transilvaniei. Poziţia lui Mircea cel Bătrân s-a întărit, astfel încât el a putut participa în toamna anului 1396 la marea cruciadă de la Nicopole, pusă la cale de regele Ungariei, deopotrivă cu participanţi apuseni şi răsăriteni.”

Nu există însă niciun temei pentru a vorbi de „mai multe expediţii” întreprinse de Baiazid şi în orice caz niciuna în 1394, cu data de 10 octombrie impusă de Ireček. Data de 10 octombrie s-a dovedit a fi o interpolare a unui copist sârb din secolul al XVII-lea, la trei secole după evenimente.

Nu au existat două lupte, contopite în una, ci una singură, din care C. Litzica, D. Onciul şi C.C. Giurescu au inventat două! Datele izvoarelor şi tot contextul istoric, indiscutabil, sunt categrice în acest sens.

Cei trei principi sârbi n-au participat „la intervenţii” (plural), ci doi au murit în unica „intervenţie”, cea din 1395 atestată categoric de toate izvoarele.

Că otomanii „s-au retras speriaţi de posibila intervenţie a regelui ungar” este o afirmaţie nu doar neconformă cu realitatea, atunci când victoria zdrobitoare a lui Mircea este atestată de Philippe de Mézières (il fu desconfis à plain), doi ani mai târziu şi confirmată de celelalte izvoare, ci este modul cel mai penibil de a încerca să anulezi acest pisc al istoriei românilor, înlocuindu-l cu o afirmaţie de teapa „românii – popor de rangul doi”. Ea pune un mare semn de întrebare deasupra capului celui care a emis-o.

Împrejurările în care Mircea a fost înlocuit la Curtea de Argeş în toamna târzie a lui 1395, de către Vlad, sunt acum lămurite, şi tot ce citim înainte devin aberaţii. Faptul s-a datorat nu unei facţiuni boiereşti, ci regelui Vladislav Jagiello cu ajutorul oştenilor moldoveni ai vasalului său, Ştefan I.

„Sprijinul Ungariei” n-a venit „în vara anului 1396”, ci în iulie 1395, când regele Sigismund a venit la Dunăre în fruntea oştii ungare şi a recuperat Nicopolul mic, rămas în mâna otomanilor după ce Baiazid „a trecut Dunărea fără vad”, cum scrie Letopiseţul Ţării Româneşti. De acest eveniment cu urmări importante nu se aminteşte însă nimic.

În fine, citim: „În aceste condiţii, după o nouă expediţie otomană în Ţara Românească, Mircea a fost nevoit să ceară o înţelegere, să plătească un tribut anual ca simbol al răscumpărării păcii şi să obţină garantarea independenţei ţării.”

Că marele domn şi-a încheiat glorioasa domnie închinându-se şi plătind tribut lui Mehmed I face parte din şirul de invenţii ale unor istorici pe seama tributurilor plătite chipurile de el, începând cu Mihai Cantacuzino, continuând cu Dionisie Fotino (care a plăsmuit şi introdus în Istoria sa celebrul „tratat cu Baiazid”, fals demonstrat de Virgil Joiţa, în 1987) şi cu Hammer (pe acesta l-am desfiinţat subsemnatul, tot în 1987) pentru a se ajunge la Mehmed I, în seama căruia este pusă această victorie de care n-a fost în stare părintele său. Caracterul inventat al informaţiei l-am arătat în studiul meu din 1987, retipărit recent şi în volumul închinat comemorării domnului la Târgovişte, cu binecuvântarea Î.P.S. Nifon.

Alexandru V. Diţă în lucrarea lui fundamentală Mircea cel Mare între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă a demonstrat fără putinţă de replică faptul că Ţara Românească s-a închinat şi a plătit primul tribut în 1420, după ce Mihail a căzut în luptă în marea expediţie sultanală. Iar Anca Ghiaţă şi Radu Ştefan Vergatti, cu concursul lui Nagy Pienaru, au demonstrat inexistenţa unor sau unei campanii întreprinse de Mehmed I în timpul lui Mircea cel Mare, şi au pus în evidenţă faptul că, la moartea lui, Mircea cel Mare a lăsat o ţară întreagă, ale cărei hotare sunt pentru ultima oară consemnate astfel în hrisoavele fiului său.

Anulându-se în felul acesta în volumul I din Istoria românilor statura istorică reală a personalităţii şi domniei lui Mircea I, a fost firesc să se revină la supranumele „cel Bătrân” atribuit prima oară de cronicarul fanariot Radu Caridi din Popeşti (Radu Popescu) şi preluat de la el spre a fi impus istoriografiei moderne de către Dimitre Onciul.

Cei ce au reuşit, prin vocea lui Fănuş Neagu (vezi articolul republicat în volumul Mircea cel Mare – scutul Europei, Editura Roza Vânturilor, 2009), să-l convingă pe Nicolae Ceauşescu să-l preia pe „cel Mare” de la Matei Basarab, Hasdeu şi Xenopol, impunându-l în comunicatul Comitetului executiv din 9 mai 1986, au ţinut să definească astfel tocmai statutul istoric real al celui pe umerii căruia s-au ridicat şase secole de prezenţă românească pe harta politică şi culturală a Europei. Fiindcă, dacă pentru istoria universală domnul Ţării Româneşti contează prin contribuţia sa la zădărnicirea planului lui Baiazid de a extinde asupra Italiei condiţia Bulgariei – ceea ce a făcut posibilă Renaşterea – pentru noi, suprema lui înfăptuire a fost modul cum a salvat statalitatea românească de criza care a înghiţit deplin Bulgaria şi a redus la vasalitate Bizanţul şi Serbia, pregătindu-le spre a fi suprimate de Mehmed al II-lea.

Păstrarea în fiinţă a statalităţii româneşti, asigurată de politica lui Mircea I şi de victoria lui istorică din 17 mai 1395 (care nu este însă trecută în cărţile ce consemnează marile bătălii ale istoriei: vezi şi cartea Mari bătălii, conflicte decivise care au marcat istoria, editura Nomina, 2016), a însemnat posibilitatea ca în faţa Imperiului Otoman devenit stăpân, sub Mehmed II, peste întreaga Peninsula Balcanică, iar sub Soliman Magnificul şi peste partea de răsărit a fostului mare regat ungar, afară de Transilvania devenită principat autonom, să existe prin Ţara Românească şi Moldova, fără întrerupere, până în 1877, o realitate românească în graniţele căreia s-a desfăşurat o viaţă politică, religioasă şi culturală de continuitate bizantină, în care Dumitru Năstase a văzut şi proclamat un veritabil „cripto-imperiu creştin” în faţa Turcocraţiei!

Domnii români, care au continuat să existe şi să determine viaţa şi afirmarea neamului românesc în plan istoric, dar mai ales în planul cultural şi artistic, impunând acest spaţiu pe harta politică şi culturală a secolelor XIV-XIX până la renaşterea modernă culminată prin cele două mari uniri, din 1859 şi 1918, îşi datorează existenţa celui care a împiedicat ceasul istoriei să se oprească şi la nord de Dunăre, aşa cum s-a oprit la sud în 1393 şi 1396 în Bulgaria, în 1453 la Bizanţ şi în Serbia în 1459, odată cu trecerea cetăţii Smederevo în posesiune otomană şi transformarea ultimei rămăşiţe a Imperiului lui Ştefan Duşan în paşalâc.

Românii au reuşit astfel să preia şi să transfere toată moştenirea culturală a sud-estului european şi s-o ducă mai departe, asigurând în mare măsură şi continuitatea vieţii creştine prin Biserică şi în cuprinsul Turcocraţiei.

A existat mai bine de un secol un „sindrom imperial” la domnii noştri, manifestat cel mai puternic la Ştefan cel Mare şi Neagoe Basarab – care s-au socotit neîndoielnic singurii succesori şi continuatori, pe aceste locuri, ai împăraţilor Bizanţului şi ţarilor bulgari şi sârbi şi care au fost numiţi ţari şi basilei de căre contemporani. Ne închipuim cum ar fi reacţionat Ştefan cel Mare dacă i s-ar fi spus că se află domn peste „un popor de rangul doi” ţinând seamă că şi el a procedat în anumite cazuri ca Vlad Ţepeş.

A existat un cărturar, slav, nu grec, Gavriil Protosul Athosului, care a formulat în Viaţa Patriarhului Nifon doctrina românilor ca păstrători şi continuatori ai moştenirii bizantine, după cum susţinea neuitatul Emil Lăzărescu.

Acest statut cvasiimperial al Ţărilor Române s-a manifestat şi prin rolul lor în ocrotirea întregii lumi ortodoxe din Turcocraţia, dar mai ales prin splendida ascensiune a culturii româneşti de pe ambele versante ale Carpaţilor în secolele XIV-XVI. Aceasta şi-a impropriat moştenirea lăsată de culturile bulgară, sârbă şi bizantină şi a reuşit să dea opere originale de talia Învăţăturilor lui Neagoe Basarab. Totodată a existat posibilitatea unei adevărate sinteze între cele două Europe, simbolizată de arhitectura epocii lui Ştefan cel Mare şi de fenomenul cultural din interiorul arcului carpatic.

Secolele al XV-lea şi al XVI-lea au impus cultura română pe primul loc în Răsărit şi au stat la temelia apogeului atins de cultură şi artă în secolul al XVII-lea şi primele decenii ale celui de al XVIII-lea.

Chiar atunci când otomanii şi-au atins suprema hegemonie politică şi militară europeană sub Soliman Magnificul (30 septembrie 1520 – 5 spre 6 septembrie 1566), acest Stalin al Imperiului Otoman, Petru Rareş a reuşit să salveze în 1541 statalitatea Moldovei şi implicit a Ţării Româneşti şi Transilvaniei, atunci când Soliman a transformat Ungaria istorică în paşalâcul de la Buda, împărţind-o cu habsburgii. Rareş a putut continua să creeze astfel Moldovei sale condiţiile de a da minunile de artă admirate mai ales în ultimele decenii şi de străinătate, prin care am fost contemporani Europei renascentiste.

Epopeea lui Mihai Viteazul, deşi scurtă şi încheiată tragic, avea să imprime din nou spaţiului românesc un avânt ce va dura până la instaurarea regimului turco-fanariot şi va fi concretizat politic de marile domnii ale lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu şi de „Secolul de aur” al culturii noastre vechi, contemporan cu „Secolul de aur” spaniol şi „Marele secol” francez, şi care a realizat o sinteză europeană, în care au intrat culturile neogreacă, ucraineană şi rusă şi cultura polonă din epoca de glorie. Dacă Neagoe Basarab simbolizase altitudinea până la care ajunsese cultura noastră de temelie şi moştenire bizantino-slavă, cultura română de autentică sinteză europeană, dar capabilă să anticipeze o deschidere şi mai mare, va da pe Dimitrie Cantemir.

Instaurarea regimului fanariot de strictă obedienţă otomană a suprimat „marea politică” a epocii voievodale, dar o clasă politică românească a continuat să existe pe lângă aluviunile fanariote, neputându-se realiza la nord de Dunăre ce se reuşise în Bulgaria. Biserica a devenit timp de un secol exponenta majoră a ceea ce a fost puterea de viaţă şi de afirmare a neamului. Aceste două realităţi i-au asigurat dăinuirea şi au pregătit, pas cu pas, România modernă. Proiectul unirii celor două Ţări Româneşti era clar formulat încă din 1770, iar peste munţi sub regimul habsburgic a avut loc Renaşterea Ardeleană. Cu ea a fost contemporană marea mişcare de spiritualitate şi cultură creştină în „secolul lui Voltaire”, determinată de ucraineanul Paisie Velicicovschi – primul curent universal generat de spaţiul şi de tradiţia românească, cu prezenţă şi influenţă până azi. Secolul al XVIII-lea a dat şi ultima capodoperă a literaturii noastre vechi: Cronica lui Ion Neculce.

Ceea ce s-a petrecut până la cele două mari uniri, din 1859 şi 1918, face demonstraţia spectaculoasă a virtuţilor acestui neam românesc ce a reuşit, cu sprijinul interesat al Europei apusene, să evite împărţirile Poloniei şi înghiţirea de către imperul rus pravoslavnic, creând România de la 1859 în pofida a trei imperii şi desăvârşind-o în 1918. Iar prin rolul jucat în stoparea de data asta a drumului Rusiei spre Constantinopol, chiar în condiţiile pierderii Basarabiei, a contribuit la renaşterea statelor balcanice şi la păstrarea identităţii lor.

Scurtul respiro de două decenii dintre realizarea României Mari în 1918 şi prăbuşirea ei în 1940 a permis propulsarea culturii române printre culturile de prim-plan ale Europei, capabilă să dea câteva figuri de prezenţă şi glorie universală. Iar modul cum a fost evitată, cu sacrificii, dar instinct politic, lichidarea României în 1940 precum a Poloniei, ca o nucă, de germani şi ruşi, va rămâne încă o demonstraţie a capacităţii acestui neam de a-şi asigura dăinuirea şi de a beneficia mai departe de existenţa unor personalităţi de talia celor ce au ilustrat şase secole. Ion Antonescu, deşi obligat să-şi joace rolul în condiţii tragice şi să sfârşească potrivit lor, a fost neîndoielnic una dintre ele. Iar regele Mihai i-a făcut în mod paradoxal pereche.

Când, la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, România s-a trezit (fără să o ştie) vândută în procente de influenţă imperiului sovietic cu care se confruntase încă din tranşeele lui 1917, a debutat cea mai primejdioasă şi mai grea etapă din existenţa ei. Dar tocmai de aceea poporul acesta a reuşit să transforme aproape jumătatea de secol, din 1944 până în decembrie 1989, într-o adevărată epopee a artei de a dăinui, oricât de scump şi cu oricât de multe jertfe a trebuit să fie plătită. Ea se cere spusă cât mai sunt în viaţă cei care au trăit-o, iar unii chiar au contribuit la ea.

Geniul politic şi energia creatoare a poporului român au repurtat – şi datorită şansei unor figuri cu nimic inferioare celor ce au jalonat drumul său în istorie, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Petru Groza, Patriarhul Justinian şi Nicolae Ceauşescu – cea mai mare victorie din istoria lor.

„Spectacolul” acestei jumătăţi de secol de confruntare cu „imperiul răului” revărsat peste noi în 1944 nu a fost dat în niciun caz de un popor „de rangul doi” şi s-a încheiat prin cele petrecute în zilele Revoluţiei Române în decembrie 1989.

Ce a fost în realitate acest fenomen de istorie universală care ne-a propulsat pentru măcar câteva zile în centrul acestei istorii urmează a fi limpezit în viitor, el fiind deocamdată grevat de o mulţime de abordări potrivnice. Fiindcă de trei decenii ne confruntăm iarăşi cu o istorie vrăjmaşă, prin unele aspecte mai vrăjmaşe decât tot ce ne-a fost dat să înfruntăm de când ne ştim pe lume. Suntem constrânşi să facem faţă unui proiect de distrugere demult pus la punct „dinspre toate azimuturile” şi din care dezarmarea noastră morală face parte în primul rând. De aici şi cretina idee aruncată în luptă contra noastră, că n-am fi decât un popor de „rangul doi”, iar Revoluţia Română, care a schimbat sensul istoriei, o simplă „lovitură de stat”.

Va veni însă ziua – şi ea este pe drum! – când iarăşi ne vom ridica la înălţimea tuturor înaintaşilor noştri şi vom regăsi firul unui destin major, pe care aceşti înaintaşi l-au făurit, generaţie de generaţie, secol de secol, astfel încât să ducă la şirul de adevărate miracole ale istoriei noastre de până acum. Sus inimile!

Zare în zare ca două penare, unul mai mic altul mai mare, două iluzii în aşteptare, stoc de speranţe la conservare, vor veni vremuri neiertătoare, vremuri cu viscol lipsite de soare, vremuri grele pentru gânduri-lumină, doar Dumnezeu ştie ce o să vină, acum vorbim privind două zări, iţite din neştiut ca două mirări, ca două felii de-ascultare, ca două partituri dintr-o cântare, ca două surâsuri pentru-ncântare, ca două zvâcniri din a vieţii ne-stare, între ele doar însăilare, nehotărâtă precum o uitare, ascuţită de treceri ca o urmare, şerpuită potecă-ntre brazi, alcătuire ciudată pentru visătorii nomazi, uneori doar bieţi poeţi, alteori cronicari indiscreţi, ieşinduri în cale ca izvoarele-n vale, duioase riduri pe fruntea lui mâine, jinduiri la bucata de pâine, penumbre color în poeme de dor, zare în zare, gând, nădejde, visare…

Miercuri, 17 aprilie, la librăria Humanitas, de la Kreţulescu, o seară specială a fost oferită de doamna Elena Lazăr şi Editura Omonia, editură de carte neogreacă, pe care o conduce de 25 de ani, reuşind să suscite permanent interesul cititorilor, cu noi apariţii. De data aceasta, Excelenţa Sa Vassilis Papadopoulos, ambasadorul Greciei la Bucureşti, a lansat cartea „Yorgos Seferis – între diplomaţie şi poezie”, în ediţie bilingvă română/neogreacă, precedată de Laudatio, rostită de domnul Liviu Franga, decanul Facultăţii de Limbi Străine din Bucureşti. Yorgos Seferis este pseudonimul sub care a semnat Gheorghios Seferiadis, pe adevăratul său nume.

Născut în 1900, la Smirna, după izbucnirea Marelui Război în 1914, emigrează în Grecia, apoi în Franţa, unde, la Paris, a obţinut diploma de licenţă în Drept şi unde a rămas până în 1924, plecând ulterior la Londra. Pe când era la Paris a început să scrie primele poezii. Revenit în Grecia în 1925, deşi din 1927 a intrat în diplomaţie, găseşte totuşi răgazul necesar scrisului, publicând, sub numele de G. Seferiadis, „O noapte cu dl. Teste”, o traducere a operei lui Paul Valery. În 1931, placheta „Cotitura”, semnată de data asta Yorgos Seferis, îl prezintă ca pe un fin cunoscător al poeziei greceşti tradiţionale, dar şi marcând o cotitură a poetului spre lumea exterioară, cu deschidere spre poezia pură, ca o prelungire a simbolismului. Poezia „Cuvânt de dragoste”, din volumul „Cotitura”, marchează drumul anevoios al poeziei lui Seferis în domeniul conceptual, cu referire la om şi la soarta umană. Poeme, proză, epistole, eseuri, mai toate conţin referiri la Eschil, pe care îl studia în mod constant. În 1940, „Caietul de exerciţii”, urmat de „Jurnal de bord I”, este o oglindă a tatonării de către poet a golului creat în jurul, dar şi în interiorul lui, din cauza războiului. După varii peregrinări, în 1952, ajuns ambasador, este trimis mai întâi la Beirut, apoi la Londra. Dintre poemele sale, patru aveau să fie transpuse pe muzică de Mikis Theodorakis, sub titlul „Suprafaţa”. După 37 de ani în serviciul Ministerului de Externe, Yorgos Seferis se pensionează, nu înainte însă de primirea, în 1963, a Premiului Nobel pentru Literatură. Ultima culegere poetică, „Trei poeme ascunse”, este considerată a fi cea mai austeră, confesivă şi existenţială operă a sa. Într-un discurs, Seferis spunea: „Naţiunile se tot apropie între ele. Lumea se schimbă. Mişcările ei se accelerează permanent. S-ar putea spune că trăsătura ei este că arată abisuri fie înlăuntrul sufletului omenesc, fie înlăuntrul universului. Noţiunea de durată s-a schimbat” (traducerea citatului – prof. Tudor Dinu). Seferis percepe acest fenomen ca pe o ameninţare, printre altele, şi la adresa limbii sau, mai degrabă, a tuturor limbilor, aşa cum s-a dovedit în epoca internetului. Domnul ambasador Vassilis Papadopoulos a subliniat, în încheierea alocuţiunii sale, neliniştile lui Seferis cu privire la soarta tragică a rasei noastre, aflate sub povara unui trecut greu de suportat şi a unui prezent îngrijorător. Printre cei care au participat la acest eveniment editorial, scriitorul şi eseistul român, de origine armeană, domnul Bedros Horasangian a încheiat seara cu o vorbă de duh, ca un omagiu în plus, adus lui Yorgos Seferis, spunând: „În seara asta m-am simţit sută la sută GREC!”

I se datorează Clarei, soţia lui Robert Schumann, existenţa Concertului pentru pian şi orchestră în La minor, op. 54. Compozitorul scrisese o fantezie şi simţul artistic al pianistei l-a îndemnat pe acesta s-o transforme într-un concert. Este, de asemenea, singurul concert pentru pian finalizat, astfel că, în 1846, la 1 ianuarie, la Leipzig, cu Clara la pian, a avut loc premiera. Concertul începe ex-abrupto, cu un singur acord puternic al orchestrei, după care intră pianul. Prima temă, introdusă de oboi şi suflători, este preluată de pian; pe parcursul concertului, tema revine sub diferite linii melodice.

Sânziana Mircea a însufleţit concertul, cu mână sigură pe partitura pianului. Solo sau cu acompaniament, ca în partea a doua, de exemplu, pianul este bine strunit de tânăra pianistă, astfel că nota romantică a concertului, cu sonuri atât de diverse – de la melancolie, la exuberanţă – este bine reliefată.

Cu Simfonia Nr 3 în Mi bemol major, a lui Antonim Dvořák, seara muzicală s-a împlinit armonios. Dirijorul Cristian Câşleanu, născut în Germania, într-o familie de români, şcolit prin Olanda, a mai dirijat în România, dar a fost pentru prima dată la Filarmonica Piteşti. A întruchipat stilul dirijoral nemţesc, fără înflorituri, cu mişcări sigure, cerând orchestrei ca Dvořák, compozitor „greu”, să fie în spiritul armoniei compozitorului. Autorului nu i-a plăcut propria simfonia; a ars-o. Se spune că Simfonia Nr 3 este tipică pentru Dvořák, iar specialiştii identifică în ea influenţe ale lui Wagner – armonii şi orchestraţii.

A doua zi, vineri, întâlnire cu apreciatul pianist Horia Mihail, care nu ocoleşte nici de această dată Piteştiul, cu al său turneu „Pianul călător”.

Prin proiectele  ca „Romanian Piano Trio”, „Stradivarius”, „Duelul viorilor”, „Vioara lui George Enescu la sate”, ” „Flautul de aur” ş.a., împreună cu interpreţi excepţionali – Al. Tomescu, Răzvan Suma, Liviu Prunaru, Gabriel Croitoru – Horia Mihail este un „atlet” al muzicii culte.

Prezenţa sa pe scena piteşteană a fost garanţia respectului faţă de muzică, faţă de spectatori, faţă de cariera sa de pianist.

Vineri, Horia Mihail ne-a înfăţişat ceva din clasicismul vienez, printr-un recital ce a cuprins Sonata în Si minor HOB. XVI 32, de Haydn, Sonata în Re major KV 311, de Mozart, şi Sonata Nr 23 în Fa major op. 57 „Appassionata”, de Beethoven.

Ce a însemnat pentru noi acest periplu artistic? Nu forţăm deloc sensul cuvintelor când afirmăm că artistul şi-a probat măiestru personalitatea, că pianistul a fost inepuizabil în nobleţea efortului său de a da relief cantabilităţii fiecărei sonate, reprezentând universuri atât de diferite ale căror trei mari compozitori. Mai vino, Horia Mihail; te primim, de fiecare dată, cu drag! Meriţi şi – zău aşa – te merităm!

Dacă m-aş lua după finalul celui de al doilea pasaj al textului publicat pe coperta a IV-a a volumului TABLETE ÎN ALB ŞI NEGRU, apărut la editura GRINTA, sub semnătura lui Ion Toma Ionescu, ar trebui să pricep că domnul Marian Drăghici nu ştia că exista „un mare prozator în Piteşti” căruia autorul cărţii de faţă „îi trimisesem Guşterele”, fiind „sigur că Guşterele meu l-a muşcat” (adică l-a impresionat pe destinatar). Cum acesta „Avea o problemă cu numele autorului”, deoarece destinatarul, se spune mai departe, „Îl uitase”, fiindcă „Nu ne cunoşteam”, inspirat, prozatorul găseşte soluţia salvării situaţiei: „Îmi venea să mă ridic de la locul meu şi să-i zic: „Ţine minte trei cuvinte: Ion Toma Ionescu”! Finalul aduce lumină: „Şi el (dl. Marian Drăghici) dând cu banul rosti nesigur: Ion Popa Argeşanu”, încheind – pasajul – astfel: „Bietul Argeşanu nu mai e de viitor”.

Cronicarul constată că viitorul este al domnului Ion Toma Ionescu – semnatarul prozelor socotite tablete – de mărimi şi valori felurite, dar viguroase. 164 de pagini de PROZĂ, cartea e structurată pe patru capitole, titulatura lor generând un crescendo estetic corelat literalmente cu atenţionarea de mai înainte, „Ţine minte trei cuvinte…”: 1. „Tablete în alb şi negru”, 2. „Bucureşti – Piteşti”, 3. „Piteşti – Bucureşti” şi 4. „Note de lectură. Portrete”.

Forţa epică satisface pretenţiile cititorilor de proză scurtă, prin substanţa titlurilor, urmând ca plăcerea lecturii să atingă culmea valorică la capătul multora dintre ele. Construcţii de situaţii desenând evenimente, stări şi idei, care prind viaţă prin personajele prezente în naraţiuni. Mă rezum, silit de spaţiul tipografic, la: „US Open”, „Sala Oglinzilor”, „Şarjă la o lansare. Octavian Sachelarie”, „Revista ARGEŞ la aniversare”, „Noe al sunetelor. Hary Tavitian”, „Desant 2014”, „Spitalul de poezie”, „La Firiţă Carp cu Direcţia 9, sau invers”, „În căutarea oii fantastice. Haruki Murakami”, „Priveliştile scribului. Aurel Sibiceanu”, „Fluture de piatră. Maria Magdalena Grigore”.

Rezonanţe stilistice din „Cronicile optimistului” ale lui G. Călinescu, din „Jurnalul” lui Eugen Barbu inclusiv dintr-al „Principelui”, din „Tabletele” lui Geo Bogza, TABLETELE scriitorului Ion Toma Ionescu clocotesc de un puls epic stenic, înviorător, în tonalităţi critic-amicale, ridicând vizibile jaloane ale eticii proprii, întemeiate pe „văd cu inima şi cântăresc cu mintea”. Savoarea convieţuieşte cu rectitudinea, verva cu sobrietatea înfăşurată în tâlc. Un foarte subtil anton-pannism distilează ironia muzicalizată de acordurile cu freatica literatură indusă. O probă: „Cititorul de operă, instrumentul care cântăreşte şi stabileşte datele primare, seci, ale cărţii tale, e un instrument sofisticat modern şi rapid ce-şi face treaba în câteva secunde, dar cel ce interpretează şi dă verdictul e tot criticul, dezbrăcat de preconcepte, de influenţe, de ierarhii prestabilite, obiceiuri proaste şi ca albul să nu fie negru, el să rămână integru în exerciţiul funcţiunii, automat criticul e dezbrăcat şi de haine. Am preferat o femeie unui bărbat gol. Misterul ei mi s-a părut la un preţ convenabil. Dincolo de fereastră e o copilă blondă, tristă, cu faţa angelică, obosită”. „În partea opusă se apropia un grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele îndreptându-se către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu cărţi, toţi odată, au spart cumva geamul şi au reuşit să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea desfrâului. Sigur contul meu se lichidase” (Ultima Tabletă).