Există în lume unele aşezări în care, dintre toate figurile pe care le-a zămislit imaginarul, cele ale binefăcătorilor săi au rămas întipărite cel mai adânc în memoria comună. Lăsând în urma lor nepreţuite acte de caritate, donaţii sau ctitorii, oamenii de seamă ai unui loc au contribuit, adesea, hotărâtor la ridicarea prestigiului acestuia, prin faptele lor şi prin devoţiunea faţă de comunitatea orăşenească. Impresiile pe care ţi le faci citind despre viaţa lor le-ai putea la fel de bine încerca şi dintr-o altă ipostază, aceea de vizitator al unui muzeu imaginar, în care să descoperi, prin ei, emoţia recuperării şi regăsirii unei umanităţi vii. O asemenea străduinţă, de a sfida memoria şi timpul, traversând istoria unei aşezări precum cea a Piteştilor ne-ar putea da fericitul prilej de a călători prin ambianţa secolelor. Alături de menirea de a face cunoscute faptele şi etapele esenţiale ale devenirii în timp ale unei lumi, expoziţia la care ne gândim ar oglindi, în lumina imaginarului şi strălucirea acestor personalităţi, al căror destin s-a legat strâns de trecutul localităţii. Aidoma efigiilor dintr-un muzeu al figurilor de ceară, itinerariul închipuit printre „exponatele” unei asemenea galerii descoperă, cronologic, chipuri faimoase ale istoriei vechi, alături de personalităţi ale timpurilor moderne, surprinse în voga lor monden-politică. Şi, cum într-un muzeu nu-şi pot găsi locul, de obicei, decât cele mai cunoscute celebrităţi, tot despre o alegere a unor nume este vorba şi aici, dincolo de afinităţi şi simpatii. Nobila galerie ar putea fi inaugurată, aşadar, de „portretele” unor ctitori de biserici şi de şcoli care au fiinţat pe lângă ele, precum marele logofăt Ioan Norocea, sfetnic apropiat al lui Mihai Viteazul, sau cu vestiţii negustori Martin Buliga şi Ene Cupeţul, cu Ianache Vistierul ori căminarul Ioan Mavrodolu. Aici au întemeiat aşezăminte şi mari feţe bisericeşti, precum mitropolitul Varlaam (Schitul Trivalea), sau domnitori, precum Neagoe Basarab, cu ale sale noi curţi de la Piteşti, ori Constantin Şerban şi soţia sa, doamna Bălaşa (biserica domnească „Sfântu Gheorghe”). Tot despre propăşirea prin cultură şi pentru învăţătură, în limba românească, aduce aminte şi şcoala de la Goleşti a boierului cărturar şi patriot Radu Golescu. Ar putea fi reperate în acest tablou, la fel de bine, şi unele figuri feminine precum proprietarele Maria Teiuleanu ori Sevastiţa Vasilescu care, prin donaţiile făcute, au dus la edificarea de lăcaşuri sau edificii piteştene, întruchipând şi ele una din calităţile omeneşti cele mai de seamă, şi anume virtutea filantropiei.

Fie că sunt consemnate în scrieri sau relatări de demult, care au supravieţuit trecerii timpului, fie că au făcut parte din elita urbană afirmată de-a lungul ultimelor două veacuri de modernitate, toate numele acestea continuă să fascineze gândirea şi imaginaţia, în timp ce virtuţile sau atitudinile pe care le-au întruchipat le vor păstra un loc perpetuu în amintirea colectivă. Am putea avea revelaţia acestei suite de figuri, care au pus umărul dezinteresat la propăşirea orăşenească, închipuindu-ne că ne plimbăm, solemn, în jurul unei rotonde dedicată memoriei unor asemenea „grands hommes”.     

Împreună, toate aceste figuri se reînsufleţesc în imaginarul colectiv, dau suflu şi chip personalităţii oraşului, ilustrând nu atât o epocă culturală, cât mai ales o faţă a trecutului medieval sau a celui apropiat de zilele noastre. Amintirea personalităţilor ne îndreaptă către ideea că, până să se adape din gloria unor eroi(1) sau a unor mari genii, imaginarul piteştean a întreţinut, în primul rând, câteva figuri cărora Istoria le-a păstrat o distincţie aparte.

Dar, în afară de acest centrum al vieţii orăşeneşti, care oglindeşte o elită, muzeul imaginar poate urmări să ilustreze şi un alt fel de „reprezentare”, reconstituită din multele figuri anonime ale celor care au întruchipat cel mai bine suflul localităţii. N-a fost oare Piteştiul, dintotdeauna, orăşelul sau urbea renumită prin pieţele, târgurile, tranzacţiile şi viaţa sa prosperă? Care tagmă poate ilustra, atunci, mai potrivit figura arhetipală a localnicului răsărit şi clădit prin spiritul Comerţului dacă nu clasa negustorilor şi a meseriaşilor, adică târgoveţul şi orăşeanul tipic piteştean, a Marelui burghez anonim? Ca şi alte târguri medievale, aşezarea de la intersecţia drumurilor importante s-a născut dintr-o necesitate de comoditate, de schimb, de circulaţie a oamenilor, a lucrurilor, a câştigurilor acestui gen de bresle. De aceea, punând în discuţie economia negustorească din Evul Mediu şi până în vremuri moderne sau chiar contemporane, înţelegem că dimensiunea socială a imaginarului urban irumpe şi din ea. Prestigiul ei reliefează ideea de continuitate, de legătură adâncă şi trainică între oraşul medieval şi localitatea zilelor noastre(2).  

Graţie imaginarului, galeria de figuri închipuită în acest tur de orizont păstrează vie, în felul său, o parte din memoria locului, o varietate a sa. În România nu există muzee ale figurilor de ceară, dar se pot inventa muzee imaginare care să le ţină locul!

1 Unui oraş al negustorilor i se iartă, îndeobşte, dacă nu face sau n-a făcut niciodată istorie, într-un fel direct şi precis. El poate să hrănească oşti, să înzestreze armate, să fie teatru de operaţiuni militare, să ascundă eroii fugari, să imite Revoluţia din capitală, dar rostul său este să meargă la pas cu Istoria, să i se conformeze, numai în sensul ei…

2 Odată cu epoca postcomunistă, economia dă semne de schimbare, iar oraşul redevine unul comercial. Înţelegem atunci din ce fond sufletesc, nebănuit nici de el însuşi, îşi extrage locul energia prefacerii sale… Ideea revenirii la vechea matcă negustorească n-a dispărut din subconştientul colectiv.

Precaut, i-a strâns val-vârtej, de ce să nu-i strângă, că doar aşa cum e el prietenul lor, la fel şi ei trebuie să fie prietenii lui, adevărata prietenie vine din ambele părţi, iar de socotim la câţi a fost el când şi-au lansat operele, pe aia dreaptă zis mai mult nişte broşurele faţă de cartea lui, care e chiar carte, ar trebui să adune o nuntă, să n-aibă loc om lângă om, ceea ce nu pare a fi lipsit de temei fiindcă, încă de dimineaţă, au început să apară apropiaţii, vreo cinci amici au sosit chiar din alte localităţi, deşi întâlnirea ca atare, cu cartea în faţă cum s-ar zice, urmează să se petreacă după amiază, ia hai să vedem cum stăm, le-a zis celor ce veniseră cu atâta timp înainte, să auzim ce ne mai spune directorul, eu m-am pregătit şi pentru protocol, palincă de care nici n-aţi mirosit, cea mai prima, eu vă informez nu mă laud, vinul va fi din abundenţă, este vorba despre trei soiuri în trei culori, să mulţumească toate exigenţele şi să fie pentru toate gusturile, nu mai spun de sucuri, cafele, apă, ia haideţi să auzim ce spune domnul director, declamă autorul nostru sigur pe sine şi bucuros de felul în care se arată a evolua situaţia, cât ai zice carte gălăgioşii sunt deja în altă parte, vor să intre toţi, numai că biroul domnului director al casei de cultură ce va găzdui evenimentul este păzit cu străşnicie de o cerberiţă neînduplecată, o fătucă al cărei păr şi ale cărei picioare îţi sar în ochi de lungi ce sunt, dar asta nu-l intimidează pe eroul nostru, uite că începe a fi erou prin a insista s-o convingă, hărmălaia iscată în lupta pentru convingere trece prin uşa care pare să ascundă un mister, domnul director nu poate rămâne indiferent şi apare cu masca uimirii trasă bine pe chip, ce e, ce s-a întâmplat, zice dintr-o răsuflare, că am atâtea treburi azi, ce să fie, nimic altceva decât ce ştiţi, avem lansare, după cum am stabilit împreună acu’ două săptămâni, zice sigur pe el scriitorul, totu-i pregătit, ora să vină, mai adaugă întrebându-se în sinea lui cum de-o fi uitat directorul, că e tânăr sărmanul, dacă a început să uite devreme târziu ce o să mai facă, hai să verificăm, zice directorul îndoindu-se încă în timp ce caută într-o agendă, faţa lui face feţe-feţe, roşu, roşu-aprins şi roşu-ntunecat rând pe rând, până când, deodată, ca o explozie de lumină, în sfârşit se limpezeşte, masca i se destinde a preţioasă victorie, ca pe o victorie îşi strigă descoperirea, este în regulă, da, împreună am stabilit domnule scriitor, mi-am şi notat ca să nu fie probleme, uitaţi aici ce scrie, ziua este corectă, data la fel, corespunde până şi ora, numai luna nu este asta, ci următoarea, mai clar şi mai limpede spus, lansarea dumneavoastră va avea loc exact de azi într-o lună…

Zilele trecute, după aproape 30 de ani, am revăzut, desigur cu alţi ochi, câteva dintre locurile de care mă leagă amintiri din Piteştiul copilăriei şi adolescenţei. Pe atunci, o plimbare pe Bulevard, prin faţa casei pictorului Rudolf Schweitzer Cumpăna, era o adevărată desfătare. Nu puteai să-ţi iei ochii, nu atât de la casa modestă, dar îngrijită, cât de la grădina plină de flori, care o înconjura. Parcă erai în faţa unui tablou, în care, într-un moment de nebunie, pictorul se jucase cu întreaga paletă de culori şi nuanţe. Bucuria revederii acelui „colţ de rai” s-a transformat într-o mare decepţie: casa pare nelocuită, stingheră printre bălăriile care au pus stăpânire pe ceea ce fusese grădina. O placă comemorativă ar spune trecătorilor că acolo a locuit unul dintre pictorii cu care se făleşte urbea. În schimb, în dreapta ei se ridică, ţanţoşă, o construcţie modernă. Din fericire, totuşi, pentru a-i cinsti memoria, Galeria de Artă poartă numele pictorului Rudolf Schweitzer Cumpăna.

Din zona centrală, doar biserica „Sfântul Gheorghe” pare să vegheze, impasibilă, iureşul modernizării continue. Multe alte locuri din Piteşti au rămas neschimbate, peste ele aşternându-se doar patina timpului, altele, mai puţin norocoase, abia dacă le mai recunoşti, în urma unor intervenţii nefericite sau a sistematizărilor impuse. Aşa cum s-a întâmplat şi cu biserica bucureşteană „Domniţa Bălaşa”, pe care, dacă nu ştii unde se află, o găseşti, cu greu, ascunsă în spatele unor blocuri. Tot aşa, biserica „Mavrodolu” este pitită între blocuri şi lângă o parcare supraterană care-i ajunge până-n poartă, iar pentru a ajunge până la ea, venind dinspre Şcoala Teiuleanu, trebuie să străbaţi un adevărat labirint. Pe când nu existau blocurile din jur, zidul incintei, din piatră de râu şi cărămizi subţiri, scotea în evidenţă statura impunătoare a lăcaşului de cult. Azi, sufocată de „noul ambient”, pare mult mai mică, poate şi pentru că, în acelaşi spaţiu, vechiului lăcaş i s-au adăugat alte două.

Pe când locuiam la Piteşti, îmi aduc aminte că se vorbea, cu mult respect, despre arhitectul Nicolae Ernst, o somitate în domeniu, consultat nu numai pentru noile construcţii, ci şi în domeniul urbanisticii. El este autorul renovării inspirate a Teatrului „Al. Davila”. Oare ce-ar fi spus despre „minunile” pe care le vezi, azi, la tot pasul? Cum nu am nicio competenţă în acest domeniu, departe de mine de a da sfaturi, dar nu pot să nu fiu contrariată de una dintre „găselniţele” noii arhitecturi locale. Deşi câteva prietene îmi oferiseră găzduire pentru cele câteva zile pe care aveam de gând să le petrec la Piteşti, m-am hotărât să stau la hotel, aşa că, prin internet, am rezervat o cameră la cel de lângă Colegiul „I.C. Brătianu”. Toate bune şi frumoase, dar, ajungând acolo, culmea stupizeniei, trebuie să urci, pe scară, două etaje, târând, eventual, şi câte un geamantan, sau un troler, până să ajungi la recepţia hotelului. Auzind hurducăitul trolerului pe trepte, un tânăr de la recepţie a coborât şi mi-a luat bagajul. Frumos gestul, dar semnele de întrebare persistă. De ce era nevoie de o astfel de soluţie? De acolo, de la etajul al doilea, victorieeeeeee, este lift! Degeaba este camera civilizată, cu vedere panoramică spre oraş, dacă, până să ajungi acolo, te trec toate sudorile, mai ales dacă nici nu mai eşti tânăr. Oare dacă era vreo persoană în cârje sau, mai rău, în scaun cu rotile, cum s-ar fi descurcat? Dar cui ce-i pasă… Mai că-ţi vine în minte replica golănească: „Cine te-a pus să umbli creanga? De ce n-ai stat, dracului, acasă?” sau, poate, Doamne fereşte, o fi vreo nouă tendinţă în arhitectura hotelieră, în curs de brevetare şi aveau nevoie de cobai, pentru testare…

Plecând de la ideea d-lui Gh. Mohor, aceea că e important să preţuim oamenii de valoare şi să-i recompensăm pentru munca şi creaţia lor cât sunt încă printre noi, nu după ce ne părăsesc, am ţinut mult să fiu de faţă la o întâlnire de suflet (şi de aniversare) a artistului plastic Constantin Samoilă. Deşi la o vârstă care bate 80, artistul ‒ beneficiar al unei vitalităţi debordante ‒ încă se manifestă în spaţiul public, încă munceşte, încă creează, încă “trăieşte frumos”. Şi este înconjurat de prieteni (şi de familie), care îl adoră. Cine nu şi-ar dori să trăiască astfel?

Să ai o viaţă frumoasă (chiar dacă nici pe domnia sa nu l-au ocolit greutăţile vieţii), să te placă şi să te aprecieze lumea la o vârstă la care alţii sunt “la pensie” demult, iată secretul tinereţii pe care dl. Samoilă ‒ cel care-şi trage izvoarele din frumosul sat de munte Poenărei (Corbi) ‒ l-a descoperit. Şi a ţinut să ni-l împărtăşească şi nouă, celor prezenţi, iar noi să vi-l spunem şi dv., pentru că viaţa trebuie să fie plină, frumoasă, interesantă şi demnă de aplauze ‒ aşa cum a fost şi este a domniei sale ‒ ca un cântec.

“Ce păcat că Dumnezeu a dăruit tinerețea tinerilor! Pentru că cei în vârstă știu mai mult să prețuiască tinerețea şi să se bucure de ea, aşa cum văd acum aici, printre atâţia „tineri cu părul alb”!” Sunt vorbele profesorului George Ene, cunoscutul eminescolog piteştean, care a vorbit unei adunări elevate de oameni de cultură şi artă prezenţi la acest eveniment deosebit ‒ o miniexpoziţie de metaloplastie ‒ care a avut loc miercuri, 22 mai, la Centrul Cultural Piteşti, organizat de (şi pentru cinstirea) artistului plastic Constantin Samoilă, eveniment dedicat Zilelor Piteştiului (631 ani de la atestarea sa documentară), dar şi zilei onomastice şi de naştere a artistului (împlinirii a 81 de ani de viaţă). M-am bucurat să mă număr şi eu printre “prietenii şi familia” lui Constantin Samoilă ‒ aşa cum a declarat (şi a declamat!) sărbătoritul ‒ că toţi cei prezenţi la acest eveniment sunt în şi lângă inima sa.

Acest om minunat, dăruit de Dumnezeu cu talente multiple şi extraordinare, talente pe care şi le-a transpus în operele sale (icoane pe sticlă, sculptură, lucrări de metaloplastie ‒ o artă nemaiîntâlnită la alt argeşean, şi poate unică în ţară), înzestrat cu o voce puternică (orator, actor, solist, membru în coruri şi formaţii artistice – toate dintr-un spirit de voluntariat dus la extrem), poet şi scriitor cu un înalt simţ al cuvântului tipărit, dar mai ales OM deosebit, generos, cald, apropiat, care a dăruit (şi donat) din operele sale unice multor instituţii, muzee, chiar unor prieteni, dar mai ales ţării (Monumentul Constructorilor Transfăgărăşanului – o lucrare monumentală – a fost realizat de domnia sa, cu ajutorul financiar al inginerului Marin Meculescu, patronul firmei Comesad Drumuri). Şi astfel cei care au construit cel mai frumos drum din lume (cu multă trudă şi cu sacrificii de vieţi omeneşti) au un monument dedicat lor, amplasat în zona Piscul Negru, iar artistul, prin creaţia sa, rămâne în conştiinţa publică.

M-am bucurat şi am aplaudat odată cu domnia sa, atât eu cât şi întreaga audienţă, am cântat împreună cu dânsul şi cu grupul folcloric invitat, am simţit împreună acel sentiment de împlinire al artistului şi omului Constantin Samoilă. Toţi cei care au vorbit la eveniment au făcut-o cu patos şi dăruire, fiecare în felul său dar toţi cu inima deschisă şi sinceră: profesorul şi eminescologul George Ene, care a ţinut un discurs impresionant prin ideile extrem de valoroase şi prin profunzimea sentimentelor exprimate şi expuse auditoriului; profesorul şi poetul Lucian Costache, care pe lângă aprecierile sale i-a dedicat şi câteva versuri minunat împletite cu urările sale sincere de sănătate şi viaţă lungă adresate artistului; scriitorul, epigramistul şi portretistul Nelu Vişan, care a prezentat opera artistului atât vizual (portretul său în metal, dăruit de artist), dar şi în două epigrame ad-hoc; poetul şi epigramistul Constantin Mândruţă, care a schiţat pe loc, pe un petec de hârtie, un catren destul de reuşit; scriitorul nonagenar Mihail Ghiţescu, care ne-a impresionat din nou cu vigoarea gândirii şi a minţii sale, la 99 de ani; inginerul octogenar Ioan Gheorghe, fost director al Drumurilor Naţionale şi fost coleg cu inginerul (şi arhitectul) Constantin Samoilă, care a recunoscut că încă din tinereţe, de când s-au cunoscut, a fost impresionat de mintea ascuţită şi de imaginaţia bogată şi extrem de tehnică a mai tânărului său coleg, acesta iniţiind proiecte de anvergură în ceea ce priveşte sistematizarea oraşului şi judeţului. Au mai simţit nevoia să vorbească la eveniment d-na Adina Perianu, care – sub umbrela unei pălării roşii, asortată cu ţinuta – a recunoscut că oricine “îşi scoate pălăria” în faţa operei artistului Constantin Samoilă, precum şi cunoscutul publicist Gheorghe Mohor, cel care i-a dedicat un articol în „Săgetătorul” de marţi – „Portret de artist” şi l-a numit „un suflet dăruit artei”.

Toţi cei prezenţi i-au apreciat talentele şi realizările artistice şi şi-au exprimat speranţa ca artistul să-şi păstreze vigoarea şi puterea de creaţie pe mai departe, spre încântarea noastră, a tuturor. Mă alătur şi eu celor care îl apreciază şi îl iubesc pe artistul Constantin Samoilă, urându-i “Să trăiţi întru mulţi ani, cu sănătate şi aceeaşi generozitate, Maestre!”

Cristina MILIARE

L-am descoperit târziu, mult mai târziu decât ar fi fost posibil, dacă destinul nu ar fi hotărât altfel. Dar ne-am intersectat paşii de nenumărate ori, sunt sigur, el fiind un locuitor cu vechime al oraşului trandafirilor, cum îi spuneau cândva gălăţenii şi poate îi mai zic şi acum, şi nu doar ei, urbei situate la confluenţa râurilor Bârlad cu Tecucelul, localitate aşezată cu puţin înainte ca acestea împreunate să se bucure de îmbrăţişarea Siretului. Iar eu sunt un vizitator constant al acestor meleaguri, de aceea, zic, negreşit vom fi respirat acelaşi aer înmiresmat de parfumul teilor, vom fi admirat deopotrivă silueta şi aura sacră a emblematicei catedrale. Cu toate acestea, nu l-am cunoscut, a fost să fie a ne vedea doar cu câţiva ani în urmă.

Mi-a atras atenţia de la început hărnicia sa scriitoricească, dar mai ales temeritatea abordărilor şi o anume detaşare a sa de locul comun al exprimării literare. Este o voce tecuceană cu ecouri naţionale şi, nu rareori, chiar cu reverberaţii sonore peste graniţe. Sunt convins că lucrările sale, îndeosebi cele despre Cioran, merită mai mare atenţie, spre folosul oricărui lector, al cărui efort va fi răsplătit cu prisosinţă de limpezimea şi încărcătura frazei.

În ciuda distanţei geografice care ne desparte, îl simt adesea aproape. Uneori, când îşi serbează ziua de naştere sau cu un alt prilej sărbătoresc, pentru a-mi crea iluzia ciocnirii unui pahar de bucurie cu acest om deosebit, în alaiul urărilor de sănătate şi fericire, îi răsfoiesc cărţile. Cu predilecţie, pe cele dedicate lui Emil Cioran. Spre exemplu, volumul „Cioran despre neantul valah ca identitate românească”, pe care îl am la îndemână, este edificator pentru efortul şi acribia sa de valorizator al moştenirii noastre spirituale. Cel puţin paginile despre Eminescu şi Cioran sunt uluitoare.

Dacă uităm vreodată, deşi nu cred, cu toate că viaţa ne arată că se mai întâmplă, dacă nu ne amintim, aşadar, cine este Eminescu, să-l citim pe Cioran.

Dacă nu ştim cine este Cioran, deşi nu îmi pot imagina asta, chiar dacă şi în acest caz realitatea ne mai contrazice, să recurgem la scrierile lui Ionel Necula. Tecuceanul ăsta hâtru, îmbrăcat adesea în hainele unui mucalit care nu pare a se vrea, are o vervă şi o profunzime de invidiat. El parcurge în deplină cunoştinţă de cauză calea de la Eminescu la Cioran, se avântă riguros şi înţelept în esenţa subiectului, desfăşurăndu-se amplu, cu unduiri reconfortante, ca un fluviu clocotitor către marea însetată de frumos şi adevăr a fiinţei noastre. O face prin fibra unei filosofii a preţuirii demnă de toată lauda.

Haideţi să-l citim! Nu ţin să-mi daţi dreptate. Simt, însă, că putem deveni mai buni!

În căutarea unui album de fotografii din Düsseldorf, mă aflam recent într-o librărie, unde, din grabă, am dărâmat un raft plin cu cărţi, care s-a prăbuşit cu zgomot. La picioarele mele a căzut o carte cu coperta galbenă. Când i-am citit titlul „Ein Jungling liebt ein Mädchen” („Un băiat iubeşte o fată”), am avut o revelaţie, care m-a proiectat instantaneu cu 60 de ani în urmă. La vârsta de 10-11 ani, bunicul obişnuia să-mi recite poeme ale clasicilor europeni, iar una dintre favoritele mele era această poezie, scrisă de Heinrich Heine. Nu mai reţin ce mă fascina mai mult, conţinutul sau modul deosebit în care bunicul o recita. Probabil, ambele. De fiecare dată simţeam o emoţie puternică în glasul său, emoţie care se datora faptului că şi el, la rându-i, avea o legătură sentimentală cu respectiva poezie. Am aflat mai târziu că unul dintre cei mai buni prieteni ai săi tradusese poemul din limba germană în limba română. Versurile nu sunt nici spectaculoase, nici romantice, nici duioase, nici tragice, cum poate insinuează titlul. Este mai degrabă o relatare cronologică a unei iubiri nefericite.                                         

Această reflexie spontană, cu un impact emoţional deosebit, m-a determinat să ridic cartea galbenă şi să văd ce ascunde titlul. Astfel am aflat că poezia copilăriei mele este, de fapt, un episod biografic veridic din viaţa marelui poet german Heinrich Heine, care şi-a petrecut tinereţea în Oraşul de la Rin, Düsseldorf. Iat-o:

Băiatul iubeşte o fată, de Heinrich Heine

Băiatul iubeşte o fată,

Ea pe-altul alege din toţi.

Acela iubeşte o alta

Şi iată-i soţie şi soţ.

De multă mâhnire, fata

Cu-ntâiul ce soarta i-a scos

În drum, se mărită – şi gata!

Băiatul de jale e ros.

Ce veche e-această poveste!

N.R. Evocarea d-nei Clemens ne aminteşte de un dialog care s-ar fi purtat între Caragiale şi un aspirant la celebritate: „Maestre, aş crea şi eu o capodoperă, dar n-am subiect”. „N-ai? – i-ar fi zis hâtru Caragiale – ţi-l ofer eu. Iată-l: un băiat iubea o fată şi părinţii nu se învoiau”. („Săgetătorul„)

Ieri-seară (12 mai), la Ateneul Român, Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal, cu Ştefan Cazacu la violoncel, a oferit publicului o seară de neuitat. Tineri, frumoşi, entuziaşti, într-o perfectă coeziune, parcă-l sorbeau din priviri pe dirijor! Rezultatul – o orchestră unică, aclamată, minute în şir, nu numai în sala de la Ateneu, ci şi în nenumăratele concerte de la Sala Radio, sau de pe scenele lumii, fără să uităm de Festivalul Internaţional „George Enescu”, manifestări la care tinerii români îşi dau măsura talentului. Muzicianul şi profesorul Marin Cazacu şi dirijorul Cristian Mandeal şi-au materializat visul: de un deceniu Orchestra Română de Tineret şi-a găsit locul printre cele mai de seamă orchestre de tineret ale lumii.

Sâmbătă seara, pe lângă interpreţii români, au participat tineri din multe alte ţări, iar în sală, printre invitaţi, aflându-se membrii Federaţiei Europene a Orchestrelor Naţionale de Tineret – EFNYO, care, în această săptămână au avut, la Bucureşti, reuniunea anuală. Acest organism internaţional, înfiinţat în 2011, are menirea de a asigura participarea celor mai valoroşi tineri muzicieni la programele orchestrelor de tineret din Europa. Programul a cuprins, în prima parte, lucrarea „Levante” a lui Dan Dediu şi Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor, op. 104, de Antonin Dvorak, iar în partea a doua, Simfonia nr. 5 în re minor, op. 47, de Dimitri Şostakovici.

După ce am ascultat „Levante”, emoţionat, compozitorul Dan Dediu a urcat pe scenă, fiind ovaţionat atât de public, cât şi de interpreţi. Tânărul violoncelist Ştefan Cazacu, fiul altui violoncelist de renume, Marin Cazacu, la cei doar 25 de ani, talent muzical de excepţie, continuând tradiţia de familie, ne-a încântat cu interpretarea măiastră a concertului de Dvorak, pe un violoncel creat la Torino, cu o sută de ani în urmă, de lutierul Georg Ullman. Din 2008, Orchestra de Tineret evoluează sub bagheta de excepţie a dirijorului Cristian Mandeal, cel care, în cei peste 40 de ani de carieră, şi-a exercitat profesia, cu mult talent, atât in România, cât şi în străinătate. Dediu, Dvorak, Şostakovici, sub bagheta dirijorului Mandeal au făcut publicul să aplaude, în picioare, minute în şir.

Din arhiva familiei am cules date mai puţin cunoscute despre Casa Bobancu, situată pe strada 1 Mai, strada unde mi-am petrecut adolescenţa şi tinereţea, până în 1982, când am părăsit România.

În stilul vilelor de munte

În anul 1914 au fost începute lucrările de construcţie ale vilei, pe un teren de 2.000 mp. Din 1912, partea centrală a Piteştiului fusese canalizată, avea apă potabilă şi lumină electrică. Familia Bobancu era originară din Transilvania, din Braşov, iar domnul Bobancu senior deschisese o farmacie modernă la Piteşti. Arhitectul angajat era originar din Piteşti, Ion Simionescu. Ulterior, acesta a devenit, pentru câţiva ani, arhitect-şef al Bucureştiului. Clădirea a fost construită în stilul vilelor de munte româneşti, dar cu influenţe elveţiene şi austriece. Casa a scăpat de naţionalizare, aşa încât atât familia Bobancu, cât şi alte două familii au locuit acolo.

Şi acum să „tragem trăsura la scara amintirilor”, aşa cum s-a exprimat poetul Ion Pillat, atât de ataşat locurilor piteştene, unde a copilărit. Intrarea de onoare prezintă o marchiză, câteva scări de mozaic, iar odată intrat se vede un glasvand din lemn de stejar şi cristal, şlefuit până la tavan. Camerele de la parter sunt înalte de patru metri. Holul de onoare, spaţios, este pardosit cu parchet de stejar. Pereţii şi tavanele sunt decorate în tempera cu elemente florale, fiind opera cunoscutului decorator de interioare austriac Rudolf Materna, cel care şi-a pus amprenta şi la casele Baiulescu. Camerele erau luminate de candelabre. Tavanul uneia dintre încăperi sugera cerul cu nori, realizat de acelaşi R. Materna. Mobilierul fusese adus de la Viena, în special în stil „Maria Teresa”. Instalaţiile sanitare erau, pentru Piteşti şi pentru epoca aceea, un lux, cu cazane boiler de aramă, mozaic pe jos, pereţi tot în tempera, bidet şi closet de producţie franţuzească.

Wilhelm al II-lea, găzduit în vilă

Casa a fost inaugurată în iulie 1915. Din punct de vedere istoric, se ştie că în 1915 România păstra încă neutralitatea în război. Dar în august 1916, regele Ferdinand, la impulsul guvernului, declara război Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). După scurte succese ale armatei române, condusă de generalul Praporgescu, în sudul Transilvaniei, germano-austriecii au respins-o, generalul însuşi a fost rănit mortal în Munţii Făgăraşului, armata a IX-a germană, sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, a trecut defileul Oltului, iar avangarda comandată de generalul Kraft, adjunctul lui Falkenhayn, a intrat, la 16 noiembrie 1916, în Piteşti, care va fi sub ocupaţie militară germană până în noiembrie 1918. Generalul Kraft a fost instalat în Vila Bobancu, iar ulterior a apărut şi feldmareşalul von Falkenhayn, fiind adăpostit în acelaşi loc. Până în 1918, pe acolo aveau să treacă şi mareşalul Mackensen, generalul german Print von Schaumburg-Lippe, generalul austriac conte Potocki. Dar evenimentul senzaţional s-a petrecut în 1917. Împăratul Wilhelm al II-lea (Kaiser) a venit în inspecţie pe frontul balcanic, pe Dunăre, până la Turnu-Severin, apoi cu un tren blindat a ajuns şi la Piteşti. A avut acest itinerar deoarece a ţinut să meargă la Curtea de Argeş, la mormântul lui Carol I, care i-a fost fidel. Împăratul a petrecut două nopţi în Casa Bobancu, apoi şi-a continuat drumul spre Bulgaria (aliata Germaniei), apoi la Constantinopol pentru a se întâlni cu Sultanul.

Verişoara lui Iorga şi Ateneul

De menţionat că soţia farmacistului Bobancu, Tatiana, era institutoare şi verişoara lui Nicolae Iorga. Ea a desfăşurat o activitate social-culturală de amploare, începând cu 1920. În acest an a fost fondat Ateneul „Ionescu-Gion”. Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904) a fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care Piteştiul i-a dat ţării. Istoric, născut la Piteşti, este cunoscut pentru lucrarea „Istoria Bucureştilor”. A studiat la Paris, unde şi-a luat doctoratul în litere, iar la Brüxelles, in istorie. A fost membru al Academiei Române. Printre publicaţiile sale se numără „Călătoria lui Carol al XII-lea prin România”, cu referiri preţioase la trecerea regelui suedez prin Piteşti. Ateneul menţionat a fost, de fapt, o mică Academie de litere, istorie, artă şi ştiinţe, care a funcţionat până în 1948, anul decesului fondatoarei.

La Ateneu se organizau conferinţe ţinute de personalităţi marcante: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sorbul, Gala Galaction, Ion Pillat, Mihail Lungianu. De asemenea, au participat şi doi renumiţi jurişti ai epocii, fraţii Emanuel (Nolică) şi Eftimie Antonescu, profesori universitari şi doctori în drept. Tot aici aveau loc concerte de muzică de cameră. Cvartetul de coarde, înfiinţat deja în 1913, îl va avea alături de N.N. Brânzeu şi pe farmacistul N.N. Bobancu junior (vioară). Cvartetul va ajunge cvintet şi apoi sextet, iar în cele din urmă orchestră de muzică de cameră, abordând creaţii ale lui Haydn, Mozart, Schubert, Bach etc. De notat că Nicolae N. Brânzeu era absolvent al Conservatorului din Bucureşti şi Paris, compozitor, dar şi licenţiat în drept. Biblioteca Ateneului „Ionescu Gion” se află acum în fondurile Bibliotecii municipale (judeţene) Piteşti, iar o parte din cărţi a fost donată chiar de Gh. Ionescu-Gion Colegiului „Brătianu”. Pe timpul acela, la Ateneu, pe lângă bibliotecă, şi conferinţele amintite erau publice; în plus, erau şi şezători culturale şi, ceva nou pentru epoca aceea, audiţii colective la radio. Doamna Tatiana Bobancu a publicat în 1933 un volum intitulat „Bisericile din oraşul Piteşti cu un mic istoric”.

Închei aici lunga galerie de personalităţi care s-au perindat prin Casa Bobancu şi care i-au conferit titlul de clădire istorică. Nu cred că în municipiul Piteşti (cu excepţia clădirilor oficiale) se mai poate găsi o casă cu un asemenea palmares cultural şi istorico-politic.

– Interviu cu Stelian Tănase (III) –

– Aţi lansat, şi la Piteşti, cartea „Conversaţii cu Regele Mihai”. Aţi avut privilegiul să-l cunoaşteţi pe Regele Mihai, să-i scotociţi prin memorie… Cum e să stai de vorbă între patru ochi cu un personaj istoric?

– În primul rând, foarte intimidant. Deşi era un om fără niciun fel de emfază, de mare simplitate, tocmai această simplitate a lui te făcea să nu ai o relaţie cum ai cu alţi oameni obişnuiţi. Asta-i una. A doua – avea ce spune. Era un om cu o mare experienţă. Mie mi s-a părut un om foarte înţelept, cu vorba măsurată, care nu spunea vorbe aşa, doar ca să se afle în treabă… În plus, avea această chestiune: nu ţinea nici să placă, nici să te convingă, nu avea nimic de apărat. Era rege!

– În ce împrejurare l-aţi cunoscut?

– Eu l-am cunoscut în luna aprilie, la Paris, de Paşti, când am fost invitat de ambasadorul de atunci, Alexandru Paleologu, să vin acolo, ca să-l cunosc. Ceea ce s-a şi întâmplat. L-am cunoscut şi am rămas de vorbă după slujbă, mult, în Casa Parohială. Şi apoi l-am întâlnit o dată, de două ori pe an, în cerc intim – ca să zic aşa – eram poftit ca un devotat… „mihăist”.

L-am văzut la Paris, încă o dată, l-am văzut la Versailles, l-am văzut în ţară – la Bucureşti, la Sinaia. M-a decorat; sunt foarte mândru de asta. Aveam tot timpul conversaţii pe diferite subiecte foarte intime, foarte private, în prelungirea discuţiilor de la Paris. Şi, la un moment dat, i-am propus să înregistrăm cu camerele video, să consemnăm aceste întâlniri, ca să rămână pentru viitorime nişte lucruri, să nu dispară. Nu m-am gândit la o carte. A acceptat fără niciun fel de ezitare. Sigur – poate şi în virtutea faptului că mă ştia deja. Şi, în cursul unei săptămâni, în aprilie, în fiecare zi, ne-am întâlnit la Palatul Elisabeta. Şi am făcut aceste înregistrări pe care, după moartea regelui, soţia mea, Elena Vijulie le-a transcris. A fost o muncă absolut titanică. Ceva ce eu n-aş fi putut să fac. Un an de zile a durat această muncă dificilă şi, împreună cu Editura „Corint”, în toamnă, ne-am apucat de transformarea acestei mase de cuvinte într-o carte. A fost o muncă dificilă de care editura s-a achitat remarcabil.

– Majestatea Sa a avut o reticenţă faţă de anumite teme sau curiozităţi de ale dumneavoastră? Au rămas nişte întrebări nepuse?

– E greu de spus, dar atunci când am simţit că pot să scot mai mult, am insistat. Dacă aţi citit cartea, aţi văzut că nu l-am slăbit, nu am renunţat la întrebări. Alteori, să ştiţi că şi memoria te mai înşală. Noi credem că dacă pui o întrebare, cum era acum 20 de ani, imediat îţi aduci aminte. Nu este adevărat. Memoria îţi face şicane, îţi joacă feste, te lasă sau îşi aminteşte diferit. Ce am avut să-l întreb l-am întrebat. Nu am ocolit nicio întrebare pe care eu am crezut că trebuie să i-o pun. În plus, când mă duceam la aceste discuţii eu veneam din arhive. Pe vremea aia eu lucram în arhive. În fiecare zi eu mergeam la Arhiva Naţională sau în altă arhivă din România şi lucram. Deci, mă duceam cu lecţiile făcute. Aveam un plan de bătaie. Aveam nişte probleme pe care doream să le rezolv în acea discuţie. Niciodată n-am improvizat. Mă pregăteam, aveam destulă informaţie ca, indiferent ce răspunde, să am o replică, să avansez în conversaţie. Aţi văzut că, de multe ori, la un interviu bălteşte discuţia, că nu mai ai ce întrebări să pui… Deci, m-am bazat pe arhivă, m-am bazat pe o informaţie istorică bine consolidată.

– Aţi plecat în turneu naţional cu această carte. Cum este primită de cititori?

– După investigaţiile mele – să nu credeţi că am nişte cifre oficiale – este cea mai vândută carte din România, scrisă de un autor român, pe anul 2019. În România tirajele sunt secrete, nu le comunică nimeni. Şi atunci eu pur şi simplu unde mă duc intru în librării şi întreb: Ce carte se vinde cel mai bine? Şi librarii îmi spun, în 90% dintre cazuri: „Conversaţii cu Regele Mihai”, aceasta e cartea care se vinde cel mai bine. Este un best seller. Succesul cărţii este garantat de prezenţa Regelui Mihai şi a mărturiei sale, în contextul în care el a dispărut. În contexul în care toţi începem să ne dăm seama ce mare personaj a fost. Şi că am ratat şansa de a-l avea pe regele Mihai cap al statului. Ce beneficii mari am fi avut… Eu, dacă mî întrebaţi, între FSN-işti şi Casa Regală, prefer Casa Regală.

– Cartea are succes şi pentru că suntem avizi de adevărul istoriei. Se citeşte atât de multă istorie pentru că ne-au falsificat-o 50 de ani…

– Când regele a murit şi a fost depus în Palatul Regal, pe catafalcul din sala tronului – unde madam Dăncilă dă chermeze, arătând că ştie să-şi bată joc de istoria României, numai manelele mai lipsesc – mi-aduc aminte lumea plângând pe străzi. Mulţi oameni intervievaţi de reporteri – chiar şi cei declaraţi republicani, care aveau o proastă imagine despre monarhie – spuneau că nu au ştiut cine a fost regele şi că abia acum au aflat. Era o piaţă plină de lume. Eu nu credeam că are atâţia aderenţi şi atâţia simpatizanţi. La moartea sa a fost o supraxepunere din partea televiziunilor. Să le felicităm că o dată şi-au făcut şi ele datoria! A fost, pe altă parte, presa scrisă; a abundat de materiale istorice şi l-au pus rege în rama care trebuia. Şi oamenii au înţeles. A fost un şoc.

– Avem nevoie de un conducător cinstit.

– Exact. Regele a fost foarte sincer. Regele a fost un om absolut onest în raport ce avem. Şi asta garantează succesul cărţii. Cititorii aud o voce aparte care spune adevărul. Ăsta este sentimentul pe care-l are cititorul după, ce 50 de ani, i s-a spălat creierul cu grosolane falsuri istorice. De pildă, falsul că a plecat cu multe trenuri de aur şi cu cadouri, cu tablouri, cu timbre… Or, el a plecat sărac. Bunăoară, într-un raport de arhivă, imediat după plecarea lui, în 1948, se spune că „regele este complet lipsit de mijloace”. De asemenea, Churchill remarca acest lucru. Regele era la Londra singur, n-avea nici bani de chirie… Deci aceste minciuni sfruntate am sperat eu, în această carte, să le demontez, prin vocea cea mai legitimă, care este chiar a regelui.

Mirela NEAGOE, Mihai GOLESCU

Ajuns la venerabila vârstă de 93 de ani, cu mintea limpede şi judecata sănătoasă, nepărtinitoare, trăsături binecunoscute şi admirate de către toţi colaboratorii şi foştii săi studenţi, precum şi de subalterni, Marin Z. Mocanu rămâne o personalitate cu totul distinctă în rândul intelectualilor piteşteni. Cadru didactic universitar doctor, lingvist, rector, fondator al învăţământului superior argeşean, publicist, lector la Universităţile din Torino şi Milano, Marin Z. Mocanu a trăit cu demnitate şi modestie, plimbându-se, după pensionare, cu bastonul prin Piteşti, îndeosebi în zona de lângă Piaţa Centrală, pe Calea Bucureşti, unde a avut locuinţa. Dorinţa sa, încă din copilărie, era de a deveni învăţător, iar destinul i-a fost favorabil.

S-a născut la 6 august 1926, din părinţi ţărani, pe care i-a evocat în toate ocaziile cu profundă dragoste şi adânc respect, folosind termenii copilului devotat familiei, aceia de „tăticu'” şi „mămica”, în comuna Mozăceni – Deal, judeţul Argeş, unde a urmat şcoala primară (1934 – 1938), după care, între anii 1938-1946, a fost elev al actualului Colegiu „I.C. Brătianu” din Piteşti, având profesori renumiţi, printre care dascălul de română George Aman, model de neegalat.

A urmat cursurile Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti (1946-1950), absolvind cu diplomă de merit. Printre profesorii săi din această etapă importantă de formaţie profesională, amintim pe George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Emil Petrovici, Ion Coteanu, D. Macrea etc.

A făcut parte din echipa de elaborare a studiilor de ortografie, gramatică şi dicţionarul-tezaur al limbii române. Despre publicaţiile şi studiile sale elaborate s-au scris cărţi care vor constitui obiect de studiu pentru generaţiile viitoare.

La toate cele menţionate până aici, se pot adăuga, la capitolul „MARIN Z. MOCANU – OMUL”, calităţile sale incontestabile în funcţia de RECTOR, ctitor al învăţământului superior din Piteşti, conducător priceput şi înţelept, cu fină psihologie şi autentică pedagogie, de o moralitate absolută, tenacitate, calm şi răbdare în rezolvarea situaţiilor tensionate (care nu au fost puţine în îndelungata sa activitate), de o reală modestie, în pofida funcţiilor înalte, în fine, capacitatea cu care şi-a întreţinut longevitatea.

Fiecare întrevedere pe care a avut-o cu Domnia Sa a constituit pentru mine o pildă vie a unei vieţi trăite exemplar.

Culoarele Facultăţii de Învăţământ Pedagogic din str. Gh. Doja nr. 41 păstrează şi vor păstra permanent ecoul paşilor săi de bărbat vertical, sprinten, hotărât, totdeauna cu o ţinută impecabilă, radiind energie, prospeţime spirituală, încredere şi speranţă în ziua de mâine.

Binecuvântată şi luminoasă să-i fie întru eternitate memoria!

Prof. Vasile GHIŢESCU