„Era o frumoasă zi de început de Prier, o primăvară timpurie, cu mult soare şi căldură, fapt ce făcuse natura să explodeze dintr-odată, în liniştea mirifică a Nucşoarei şi a împrejurimilor, chiar dacă petele albe ale zăpezii se încăpăţânau să rămână în munţii ce străjuiau satele de la poalele lor. La câteva luni, patru la număr, după bucuria ce ne-a cuprins pe noi, toţi românii, ascultând vorbele însufleţitoare ale lui Vasile Goldiş, la Alba Iulia, „Trăiască România Mare!”, din acel 1 decembrie când Transilvania s-a întors pentru totdeauna ACASĂ, familia noastră a avut bucuria venirii tale pe lume, dragă Elena, pe 12 aprilie 1919”. Aceste vorbe ni le-a spus, cu ochii umezi de emoţie, frumoasa şi înţeleapta doamnă Elena Ion Florea Arnăuţoiu, intelectual cu o vastă cultură, reproducând cele spuse de către mama sa, Lucreţia.

Împreună cu doamna Nuşa Cantemir, în urmă cu două luni, i-am făcut o vizită distinsei doamne Elena, la Câmpulung Muscel, acasă, în locuinţa de pe Strada Matei Basarab, confiscată în negrii ani ai comunismului, când familia a fost forţată să fie chiriaşă în propria casă. Interviul nostru a durat aproape două ore, interviu ce a fost filmat, document pentru cei ce sunt şi cei ce vor veni, necunoscători ai jertfelor familiei sale în lupta împotriva comunismului.

Stând de vorbă, din ochii domniei sale, ageri şi pătrunzători, picurau mărgele de lacrimi. Ne-a spus, cu glasul înecat de suspine: „Mama mea, Lucreţia Arnăuţoiu, este o adevărată eroină a Făgăraşilor. Care mamă şi-a mai pierdut trei fii, fraţii mei Ion, Toma şi Petre, jertfe pe altarul sfânt al Patriei, în lupta împotriva comunismului?! Toma fusese rugat de regele Mihai să plece cu dânsul în exil, dar a refuzat, spunând: „Rămân în ţară, Majestate, să scot ruşii afară şi să distrug comunismul!” Când regele a venit în Nucşoara, acasă la Elisabeta Rizea, i-am arătat fotografia lui Toma, militar. L-a recunoscut, spunând: „Da, a fost la mine în gardă, la Palat!”

Ne-a spus în continuare că suferinţele au întărit-o: „Temniţa grea mi-a oferit mai multă putere, demnitate, înţelepciune, iubire de oameni şi iată-mă azi, la aproape o sută de ani. Aş vrea să şterg amintirea celor şapte ani de detenţie. (…) M-au băgat lângă celula părinţilor mei. Auzeam loviturile, vaietele, strigătele înăbuşite de durere, îi auzeam spunând: „Nu ne mai bateţi, nu ştim nimic!” Din când în când, loviturile de cravaşă încetau, apoi erau reluate cu mai mare furie, totul pentru a-mi provoca durere, frică, pentru a mă face să-mi trădez fraţii. Nu am spus nimic. M-au băgat apoi în celulă cu mama. Era slăbită, nemâncată, plină de vânătăi. Am îndurat foamea ca să pot să-i dau porţia mea. Şi iată-mă la un veac de viaţă!”

După cum am mai amintit, „am avut fericitul prilej şi bucuria fără margini să o întâlnesc, să o cunosc, să fiu aproape de soţia profesorului Florea, doamna Elena (Lenuţa) Florea Arnăuţoiu, când avea mult peste nouăzeci de ani, vârstă la care a ajuns în ciuda necazurilor pe care Securitatea comunistă i le-a pricinuit, aruncând-o în temniţele „roşii” ale groazei. Cu o maşină specială, am adus-o pe Marea Doamnă a Rezistenţei la lansarea cărţii mele „Bordeiele speranţei”, festivitate la care discursul domniei sale a ridicat în picioare sala arhiplină a Casei de Cultură din Domneşti, provocând tristeţe, lacrimi şi ură îndreptată împotriva fiarei comunisto-securiste. Am reîntâlnit-o la Slatinele Nucşoarei, acasă la talentatul meşter popular Ioan Rodoş, unde doamna Lenuţa Florea Arnăuţoiu şi-a lansat cartea de memorii „Povestea familiei Arnăuţoiu”, în ambianţa creată de membrii Clubului Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, patronat de acad. Gheorghe Păun. Discuţiile telefonice pe care le am, de atunci, cu doamna Florea Arnăuţoiu sunt adevărate momente de revelaţie, vorba-i clară, cu substrat intelectual, discursul înţelept şi ager nu trădează deloc vârsta înaintată a domniei sale. Doar atunci când vorbeşte despre satul său, despre familie, vocea îi tremură, nu-şi poate stăpâni emoţia şi ochii i se umezesc. L-am cunoscut şi pe fiul soţilor Florea, inginerul Viorel Davidoiu, fost ministru secretar de stat la Agricultură, şi anume la Bucureşti, cu ocazia lansării cărţii mele „Neosteniţi întru Lumină” (volumul I), la Centrul Cultural UNESCO. Cuvântul domniei sale a răscolit sufletele numeroasei asistenţe, când a pomenit despre jertfele familiei sale pe altarul sfânt al libertăţii şi democraţiei.” (Ion Hiru, „Neosteniţi întru Lumină”, vol. III, Editura Alfa, Iaşi, 2014, pag. 106.)

Iubită şi stimată doamnă Elena, suflet de o sută de carate, cuvintele îmi sunt greu de găsit, cuvinte potrivite pentru a-mi exprima dragostea, preţuirea, respectul şi gratitudinea, mulţumind în acelaşi timp lui Dumnezeu că mi-a prilejuit bucuria apropierii dintre sufletele noastre, pline de speranţe şi împliniri. Veacul pe care îl încheiaţi să fie un nou început al existenţei domniei voastre, în sănătate şi cu aceeaşi demnitate ce vă caracterizează.

La întrebarea mea repetată despre cum staţi cu sănătatea, aş dori ca răspunsul dumneavostră să fie mereu acelaşi: „Stau bine cu „mansarda”, însă „temelia”, m-au cam lăsat picioarele astea degerate în puşcăriile comuniste…” Aşa să fie mulţi ani peste cei o sută, multe primăveri muscelene de-acum încolo, chiar dacă uneori vă veţi întrista şi veţi rosti vorbele: „Dacă ar vedea fraţii mei ce se petrece în ţara asta, cred că şi-ar da seama că au murit degeaba”.

LA MULŢI ANI, iubită doamnă, patriot al Muscelului nostru, născută pe plaiurile Nucşoarei la 12 aprilie 1919, acolo, la poalele munţilor prin pădurile cărora fraţii dumneavoastră au luptat, clădindu-şi adevărate „bordeie ale speranţei”. Ei, întreaga dumneavoastră familie, sunt adevăraţii EROI ce s-au jertfit pentru patrie, pentru România, pentru pământul dacilor liberi, sfinţit cu agheasma Zeului Zamolxe.

Şi nu fiţi supărată, stimată doamnă, pe cei care astăzi huzuresc pe ogorul scăldat cu sângele luptătorilor pentru libertate şi democraţie, brăzdat cu eroismul oamenilor conduşi, în acei ani grei, de către fraţii dumneavoastră, oameni ce făceau parte din gruparea anticomunistă „Haiducii Muscelului” din Munţii Nucşoarei, să sperăm că Dreptatea şi Adevărul vor triumfa, totuşi.

Distinsa doamnă Elena Maria Maruca Cantacuzino, o descendentă a marii familii boiereşti Cantacuzino, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, cu ocazia unei vizite de câteva zile în municipiu.

Cum a ajuns o urmaşă a Cantacuzinilor la Piteşti?

Simplu, aici au fost părinţii cu domiciliul forţat.

Se întâmpla aşa ceva pe vremuri?

Auuuu…şi încă cum!

Cum aţi revăzut Piteştiul?

Cu unele pe plus şi multe pe minus. Am văzut fostul rectorat care e vizavi de Galeriile de Artă, stă să cadă. Acum, am văzut că pe o latură a acestei clădiri s-a deschis o cârciumă. Că doar la noi asta e: cârciumi, bănci… Am văzut casa în care a stat doctorul Daneş, vizavi de teatru, gata să cadă; Casa Bobancu – halul în care arată; un teren viran unde altădată era un imobil cu o terasă închisă, acoperită de clematite şi forsiţia.

Sunt totuşi case cărora proprietarii le-au acordat atenţia cuvenită…

Trebuie să fie cineva bine intenţionat şi cu bun gust. Aşa am putea avea o arhitectură frumoasă în municipiu. De altfel, problema se manifestă şi în mari oraşe europene. Nici Parisul nu mai e ce a fost. Cum sunt cu „pifometrul” unde nu-mi fierbe oala, am luat-o din centru pe o stradă mai mică, paralelă, dar am cârmit imediat cum am simţit duhoarea din zonă. De obicei, vizitam Parisul când erau târguri de carte. Recent, la o ediţie, mi-a fost ruşine când am văzut că la inaugurare vărsaseră vin pe jos, mobilierul care se dorea rustic era de un prost gust strigător. Lumină nu era, arăta sinistru. Ce am văzut nu făcea doi bani.

Centrul actual vă aduce aminte de vremurile de altădată?

Erau, pe vremuri, Strada Victoriei şi Strada Mare, se uneau în dreptul bisericii Sf. Nicolae. Astăzi nu mai e nimic din ce a fost. A rămas Cercul Militar şi lângă Hotel Muntenia care arată ca un strigoi. Arată fioros. Dacă ar fi un arhitect, poate s-ar mai putea face ceva. Problema e că şi acum tot politicul dictează, inclusiv în această direcţie. Vorba aceea, „la timpuri noi, tot… noi” (râde).

De unde aveţi acest stil umoristic?

Şi tatăl meu era pus pe glume, şi fratele mamei la fel. Le mai spun prietenilor că „m-au făcut părinţii în glumă”, dar cum arată municipiul nu e de râs. Ştiţi cum zice ardeleanul „cu multă minte, dar nu-i totă bună…” Matematicanul ardelean cum spune? „Multă minte-i treabă ca să aibă puţină”.

Dacă aţi ajunge primar la Piteşti, ce aţi face?

E mult prea grea întrebarea. Sunt atâtea de făcut, încât sunt convinsă că nu e uşor. Ieri am trecut pe lângă casa unde a stat Schweitzer-Cumpăna. A rămas ceva nelocuit, înainte era de o frumuseţe rară şi avea o grădină superbă. Pe vremuri, mă opream în dreptul ei şi eram în stare să stau minute în şir să o admir. Acum este o ruină, o coşmelie lângă care se construieşte ceva nou.

Piteştiul are foarte multe case de pariuri, covrigării, farmacii…

Adevărul e că aşa e peste tot. La Piteşti, în afară de librăria Eminescu, nu ştiu să mai existe alta. Am aflat că la Casa Cărţii lumea vine ca să… mănânce.

Au existat totuşi nişte încercări, librării în aer liber la terase…

Asta în ideea că revii şi a doua, şi a treia oară, ca să termini de citit cartea. Adevărul e că, decât să-i vezi doar butonând telefonul, e bine şi aşa.

O iniţiativă de anvergură care s-a concretizat este la Galeriile Ilfoveanu: carte, expoziţie, cafenea.

Nu am reuşit să ajung, însă luna viitoare o să am întâlnire cu colegii de liceu, mai rămân câteva zile fiindcă vreau să vizitez mai multe zone: Trivale, mai precis Gura Trivăii unde stătea Culinschi. Domnul Culinschi se ocupa de atelierul foto pentru elevi. Nu ştiu ce mai e pe acolo şi sunt curioasă.

La ce vă gândiţi legat de perioada adolescenţei?

Mă gândesc că îmi place să meşteresc şi între o oră de migăleală şi una de somn o aleg pe cea de migăleală. Asta pentru că încă de când eram mică stăteam cu tata când repara. Eram mereu acolo să-l ajut. În liceu, făceam colegelor mărţişoare lucrate de mine. Şi apropo de colege, îmi aduc aminte că era o fată mai sărăcuţă cu duhul care a trântit nişte inepţii când ne aflam în cancelarie. Domnul Chirciu, profesor de matematică, a auzit, a pus catalogul sub braţ, s-a uitat spre noi, s-a şters pe picioare şi a ieşit afară. Iar colega în virtutea inepţiei mi-a spus: „Uite-l şi pe-ăsta, e nebun, se şterge pe picioare când pleacă din încăpere!”. N-a înţeles mesajul…

Ce amintiri vă trezeşte regimul trecut? Numai de un fel sau de ambele?

Dublu vanilat. Au fost şi lucruri plăcute, dar degetele de la o mână pentru acele lucruri bune sunt prea multe. Principiul pe atunci era că un lucru bun nu se taie, se smulge din rădăcină să nu-i mai vină vreo idee. Dar revin la ce am spus… la vremuri noi, tot noi…

P.S.: Elena Maria Maruca Cantacuzino este şi cea care, cu articole de memorialistică, dă culoare şi viaţă rubricii „Piteştiul de altădată” din „Săgetătorul”.

Există multe feluri de a măsura: cu busola, cu sextantul, cu metrul, cu cronometrul, cu ajutorul corpurilor cereşti etc. Eu am ales ca unitate de măsură altceva. Ceva sufletesc şi sentimental, şi anume valoarea. Cel mai preţios element în viaţa noastră e copilăria. Nu numai din cauza inocenţei şi a bucuriilor trăite în această perioadă, ci şi datorită amintirilor sincere, păstrate imaculate în memoria noastră. Copiii nu uită. Vă propun o excursie în miezul amintirilor copilăriei mele şi vă sfătuiesc să nu uităm ceea ce se uită!

Figuri marcante ale anilor ’50-’60

În familia mea am făcut cunoştinţă devreme cu rudele mele de formaţie medicală. Un unchi, Ionel (Johnny) Dan, a ajutat-o pe moaşa Margareta să văd lumina zilei într-o duminică însorită de aprilie. Mătuşa şi naşa mea, Eugenia Albulescu, verişoară primară a tatălui meu, medic pneumolog şi conferenţiar, mi-a ocrotit sănătatea din fragedă copilărie, fiind idolul meu profesional şi salvatoarea familiei. Un alt unchi, Andrei Ionescu, avea un cabinet de radiologie pe strada Griviţei. Casa frumoasă în care se afla cabinetul există şi astăzi, adăpostind o… tratorie. Numărul prietenilor doctori din Piteştiul de altădată era impresionant. Astăzi mă întreb care era misterul cultivării acelor amiciţii durabile, cu atât de multe personaje şi bănuiesc că principala preocupare, pe lângă grija familiei, erau vizitele reciproce. Copiii de vârsta mea erau adesea mici mesageri pentru atenţii (prăjituri, dulceţuri, flori). Figurile cele mai reprezentative ale vieţii medicale piteştene au fost în acea perioadă a anilor ’50-’60 doctorii Gh. Nelepcu (mulţi ani şi director al spitalului orăşenesc), Vasile Titescu, medic primar radiolog, Ilie (Lică) Niculescu şi Victor Mărtoiu. Doctorul Lică Niculescu era un internist extrem de capabil care avea cabinetul în casa rudelor mele de pe strada Griviţei, unde şi locuia. Cele două familii prietene nu aveau copii, iar vizita mea era o ocazie de bucurie pentru toţi. În centrul atenţiei se aflau pisicile jucăuşe şi povestirile nemaipomenite ale gazdei, tanti Lucica Ionescu, născută Steriade, soţia radiologului, o persoană cultă, deschisă şi simpatică.

Familia Mărtoiu

De familia Mărtoiu mă leagă amintiri deosebite. Bunicii şi părinţii mei erau prieteni cu doctorul Victor Mărtoiu, iar soţul meu şi cu mine am avut în persoana fiului acestuia, dr. Cinel Mărtoiu, un prieten de excepţie. Dr. Mărtoiu senior mi-a povestit în anii ’90 amănunte legate de procedee proprii de chirurgia gastrică, publicate în reviste de specialitate în străinătate. O amintire de neuitat a fost pentru noi vizita făcută familiei Mărtoiu la Merişani. Acolo se afla reşedinţa de vacanţă a familiei, care achiziţionase Vila Policrat, o cochetă viluţă, situată la liziera pădurii, unde te puteai retrage în natură şi totuşi erai foarte aproape de oraş.

Viola Ştefănescu, o eroină

Părinţii mei, la rândul lor, i-au avut colegi de liceu pe doctorii Cornel Ghinescu, Marcel Breazu, Elvira Zburlan. Ne învecinam pe strada 1 Mai cu familia doctorilor Zburlan şi cu doctorii Eta Şeremet, Marcel Breazu şi dr. Hortopan. Dar una dintre cele mai luminoase figuri ale copilăriei şi adolescenţei mele a fost doctoriţa Viola Ştefănescu. Era evreică, originară de la Cetatea Alba şi locuia în Piaţă, într-un gang, lângă librărie. Era medic pneumolog, avea o clientelă foarte numeroasă şi ştiu că se dedicase luptei împotriva tuberculozei. Avea casa deschisă şi, cu mic, cu mare, o vizitam pe ea şi pe cele două pisici siameze. În anii grei ai persecuţiei comuniste şi a arestărilor, această prietenă adevărată a ajutat multe familii afectate, cu dăruire şi generozitate. Nu s-a temut de nimic şi este în amintirea mea o eroină, demnă de a fi menţionată chiar după 60 de ani.

De neuitat

Tot din galeria de amici făceau parte dr. Georgică Rădulescu, oculist, dr. Ştefan Ştirbu, medic orelist, soţii stomatologi Maxa, precum şi doctoriţele mele favorite Carmen Cantacuzino şi Maria Foray. De neuitat este chirurgul Nae (Nucu) Ionescu, un medic şi un om excepţional, care a reuşit să trăiască peste 100 de ani.

Amintirile legate de toate aceste persoane deosebite sunt unele dintre cele mai preţioase momente şi privilegii ale copilăriei, adolescenţei şi a maturităţii mele. Toţi, mai mult sau mai puţin, dar fiecare în felul său, m-au impresionat şi inspirat atât profesional, cât şi personal. Le mulţumesc şi, pe această cale, le sunt recunoscătoare şi sunt onorată că i-am întâlnit. Am convingerea că aceşti maeştri ai medicinei, pe lângă faptul că au tratat generaţii de pacienţi şi au salvat vieţi, au contribuit enorm la dezvoltarea tradiţiei medicale şi au reprezentat cu mândrie şi demnitate Piteştiul.

Şi a fost vineri seară, ziua de mijloc a celei de-a XIV-a ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2019, şi a plouat cu cărţi şi cu iubitori de cărţi, a plouat mai ales cu scriitori şi cu cei ce-i iubesc pe aceşti gingaşi bijutieri de slove, peste această toată ploaie GOARNA LUI TUTURUZ, recenta carte a lui Ştefan Mitroi, a răsunat clar, sunetul ei unicat s-a răspândit din de aproape către depărtare, a acoperit maiestuos tumultul mulţimii prezente nu doar în spaţiul generos al Editurii RAO, ci chiar împrejurul ei, acordurile diafane au umplut elegant văzduhul îmbibat de mirosul neinhibat al cuvintelor libere, autorul a dirijat în stilu-i caracteristic un concert al inimilor, de-a stânga şi de-a dreapta i-au stat alături, cu întreaga lor preţuire, doi cunoscuţi proprietari de vorbe alese, Radu Voinescu şi Ioan Es. Pop, prin frazele lor personajele cărţii, lucruri-fiinţe vorbitoare, au coborât din lumea satului în lumea târgului de carte, tot satul însufleţit de scrisul neîntrecut în măiestrie al lui Ştefan Mitroi era parcă acolo, şi a mai fost prezentă uriaşa generozitate a lui Ştefan Mitroi care, în văzul tuturor, a început să împartă bucăţi din propria-i faimă, o fărâmă cât o zi lungă de vară s-a iţit LA FEREASTRA UNUI AN, carte semnată de Ada Sofineti, un delicat volum bilingv de versuri căruia Ştefan Mitroi îi sporeşte nobleţea prin nobleţea gestului său, puţin prestigiu de împrumut face bine întotdeauna, oricui, chiar şi celui ce oferă, GOARNA LUI TUTURUZ parcă sună şi mai frumos astfel, dincolo de cuvinte Ştefan Mitroi e îndrăgostit iremediabil de oameni, copilul din el nu poate fi altfel, peste bucuria propriilor cărţi îmbracă adesea bucuriile altor zămislitori de închipuiri literare pe care el, discret, le generează, în muzica diafană care nu se mai sfârşeşte suntem invitaţi la o bere, pe itinerarul literar care se naşte plouă de-a binelea, nouă nu ne pasă, e semn de belşug sufletesc, cartea ne-a unit sub auspiciile lui, aud că Ştefan Mitroi va pleca în zori spre Belgrad, bucuria asta îl va însoţi şi acolo, ba încă mai departe, în toate drumurile către ceilalţi pe care el le face cu o dragoste neasemuită, din cauza felului său special de a merge către semeni eu am curaj să-i propun un târg, să-mi mai dea şi mie, cum a mai făcut şi altă dată, din titlurile la care-i meşter inegalabil, în schimbul lor voi încerca şi eu să iubesc lumea prin scris mai mult, pentru Ştefan Mitroi este o mare bucurie să vadă că şi alţii fac declaraţii de dragoste lumii, aşa procedează el folosind cuvinte, însăşi GOARNA LUI TUTURUZ este o sublimă declaraţie de dragoste făcută lumii…

Anii trec şi o istorie reală a timpurilor socialiste se pierde pentru că adevărul se estompează, se distorsionează în nenumărate variante subiective şi romanţate, se uită, se-ngroapă din păcate odată cu cei care l-au trăit. În cei 20 de ani estimaţi de Silviu Brucan pentru a ne construi o societate normală (insuficienţi, pentru că timpul se dilată, vorba lui Proust), haosul valoric a fost lucrul cel mai dureros care ni s-a putut întâmpla, iar efectele lui sunt încă prezente. Pentru mai mulţi piteşteni cred că există regretul că oraşul acesta nu şi-a gestionat inspirat energia scriitoricească de atunci, că a nu a reuşit să atingă, iată, nici în timp, performanţele literare/culturale ale unor oraşe mai mici (Târgovişte), că nu a existat un suport teoretic care să propulseze scriitori talentaţi, o grupare activă/un fenomen de tradiţie literară/ un eveniment de anvergură naţională.

Au fost doar încercări individuale mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin curajoase, mai mult sau mai puţin morale, am avut scriitori pe cont propriu, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin vizibili. Vizibilitatea, construită mereu pe criterii nisipoase – stimulată de poziţia socială / de funcţiile de conducere, de apartenenţa la instituţiile de cultură (toate cu manageriat politic), de dirijarea unor reviste (toate finanţate din bugetul public), de disponibilitatea financiară (direct proporţională cu câştigurile fără efort).

Privesc o viaţă lăsată într-un teanc de cărţi semnate de Toma Biolan şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că acest om a făcut parte din acea energie potenţială despre care vorbeam. Dacă are locul cuvenit în istoria acestui oraş, dacă îşi mai amintesc sau nu de el propriii colegi de profesie, de generaţie, dacă cineva mai oferă tinerilor şansa de a-l cunoaşte pe scriitor, prin publicaţii/lecturi, simple amintiri evocate poate la momentul potrivit şi în locul potrivit – rămâne o întrebare retorică! Avem o responsabilitate comună pentru istoria literară a oraşului nostru, care, chiar dacă am spus că este de provincie, are panteonul său spiritual.

Toma Biolan a fost un profesionist rămas independent/singular în vocaţia sa de scriitor matur, dincolo de câteva nume sonore care l-au sprijinit în anii debutului. A trăit între anii 1941-2004 şi a locuit în Piteşti din anul 1968. Era absolvent al Facultăţii de filologie din Universitatea Bucureşti, după un liceu terminat în Târgovişte. Biografia sa a fost legată de revista „Argeş” şi de Teatrul „Al. Davila”. Ca scriitor, Toma Biolan a debutat în colecţia „Biblioteca «Argeş»” (în 1970, cu Templul grec), iar în volum, ca poet, abia în 1979, cu Pasărea paradisului. Gheorghe Tomozei, Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Alex Ştefănescu, Paul Everac, Petru Mihai Gorcea, Val Condurache, Mihail Diaconescu etc. l-au apreciat şi l-au încurajat în demersul său scriitoricesc. Un sceptic melancolic îl numea profesorul Al. Piru, critic şi istoric literar de a cărui probitate profesională şi intuiţie nu se îndoia nimeni, indiferent de ideologia politică. Dacă îl plasăm pe Toma Biolan în graficul evenimentelor importante care se petreceau în perioada sa de debut, putem spune că era prea devreme să fi fost invitat în 1978 la Colocviul Naţional de Poezie desfăşurat la Iaşi, unde Laurenţiu Ulice chemase poeţii pe care îi credea de perspectivă, şi prea târziu ca să fie asimilat, ca (fost) student bucureştean, în Cenaclul de Luni care lua fiinţă în anul 1977, cu doi ani înaintea primului său volum de versuri.

Toma Biolan avea deja 36 de ani, nişte ani de activitate în educaţie şi cultură, dar încă nu debutase în volum. Coordonatele spaţio-temporale nu i-au fost prin urmare favorabile. Ceea ce a urmat, istoric vorbind, nu mai putea influenţa decisiv cariera niciunui scriitor, decât în sensuri extreme: ori te înregimentai într-un fel sau altul, ori te retrăgeai în compania cărţilor tale şi a manuscriselor, încercând cu paşi prudenţi şi inteligenţi să-ţi faci un nume. Piteştiul nu fost nici măcar un oraş în care să fi existat optecişti autentici, mă refer la iniţiatorii mişcării de grup extinse mai târziu, suplimentată cu membri afiliaţi prin imitaţie. În anii 1980, doar în câteva oraşe din ţară scriitorii de forţă se adunau în grupuri de rezistenţă, discutau şi îşi împărtăşeau poezia scrisă curajos, fără teamă şi fără prejudecăţi, asumându-şi răspicat riscurile. Perioada nu a fost deloc una uşoară, dar a fost perioada în care s-a coagulat grupul postmoderniştilor şi în care s-a format spiritul de generaţie. Evoluţia lor a avut, se spune, şi bune, şi rele. Ar fi relevant să amintim, de exemplu, cum a descris Eugen Negrici începuturile postmodernismului şi decada a opta a secolului care a coagulat gruparea optzecistă formată aproape integral din absolvenţi ai filologiei bucureştene, susţinuţi de tinerii critici ai vremii: „Şi iată că, la începutul anilor ’80, într-o literatură ca a noastră, care număra abia câţiva balzacieni, un singur mare realist şi niciun veritabil proustian, unde formele baroce şi cele manieriste sunt greu de găsit, într-o literatură abia întemeiată şi tânără în esenţa ei, dintr-odată totul a început să pută a ofilire şi apă stătută. Unei grupări de absolvenţi ai filologiei bucureştene (deveniţi, printr-un şir de împrejurări favorabile, din ce în ce mai influenţi) i s-a părut că, în plin comunism, în jurul anului 1989, după 150 de ani de istorie a beletristicii în limba română şi la numai două decenii de după teribila experienţă realist-socialistă, tot ce trebuia spus a fost spus şi că pentru această literatură venise momentul acela de sfârşit al cursei”.

Noua cursă începuse deja, iar ea a fost prielnică într-adevăr (doar) anumitor tipologii. Am evocat contextul ca să înţelegem mai exact în ce condiţii s-a făcut literatură prin anii ’80-’90 şi, mai mult, care erau atunci şi imediat după şansele de reuşită ale scriitorilor piteşteni. Din perspectiva prezentului, mi se pare că în acest oraş trecutul se uită uşor sau este ignorat. Negarea valorii literar-istorice şi estetice, atât cât au însemnat ele pe plan local, ar fi cu adevărat o pierdere. Pentru că iată cu câtă hotărâre scria Toma Biolan despre idealul său, într-o poezie care poate figura pe drept ca o adevărată ars poetica: „Cocoş de aur pe acoperişuri pitice/ Strigă înspre adâncuri şi bezne – /Cine încă mai este să se ridice./ Până la umeri, până la brâu, până la glezne.// Şi eu, cel pe neştiute robit/ Sinelui în care orbeşte crezum/ Rog pasărea şi fiecare răsărit/ Să mă facă izvor în înaltul tărâm// Ori prinos focului ori cuvântului – / Pulbere vie-a pământului” (Pulbere vie).

Aflat la interferenţa neomodernismului cu postmodernismul, Toma Biolan şi-a identificat preferinţele şi şi-a trasat singur dezideratele estetice. Revăzând volumele (Pasărea paradisului, Nuferi în somn, Cu şoimul pe umăr, Izvoare-n cer şi pe pământ) realizăm faptul că poetul a ştiut să asume şi să regândească relaţia cu ceea ce însemna atunci trecutul poetic, recuperând valorile şi modelele cu care a rezonat fiinţa sa interioară. Un melanj al neomodernismului (prin imaginarul poetic subtil, ascunderea tragicului, limbajul inedit şi expresia cizelată) cu postmodernismul (prin intertextualitate şi „metafizică”), poezia lui Toma Biolan capătă dimensiunea discursului liric firesc într-o realitate ostilă. Atât temele sale predilecte (fragilitatea fiinţei, condiţia umană, timpul repede trecător, erosul cumpănit, o subtilă transcendenţă, spectacolul existenţei etc), cât şi stilul, metaforele generalizate, asocierile bazate pe contiguitate, cuvântul cumpătat şi expresia finisată duc împreună cititorul spre liniştea şi seducţia unei lecturi bogate. Deşi nu a scris multă poezie, cred că tocmai prin poezie a învăţat Toma Biolan ideea de toleranţă. Altfel cum ni l-am explica în atitudinea sa de împăcare şi de receptare a lumii pe care o zugrăvea în culori atât de tari şi o atingea cu verb atât de ascuţit în schiţele sale satirice (Reţetă pentru greţuri), în proza umoristică (Test de fidelitate), în poezia-pamflet (Seducător, Tănase), în cărţile de aforisme (Una pe faţă, una pe dos, Idei căzute pe gânduri)?! Trecerea prin mai multe genuri literare este în sine un exerciţiu intelectual şi o abilitate scriitoricească, ceea ce în cazul de faţă devine o dovadă în plus a talentului. Cu floreta cea mai ascuţită, Toma Biolan şi-a săgetat aspru contemporanii surprinşi în deficit sufletesc şi moral. Ironiile fine, observaţiile precise, arta rafinată a creionării caracterelor şi tipologiilor, refuzul cutezător al complicităţilor de tot soiul şi picăturile acide fulgurante, menite să poarte (ascuns) un sâmbure moralizator adresat societăţii corupte, ne reîntregesc portretul unui scriitor atent, incitant. Nu am amintit toate volumele sale şi nici toate genurile: cărţile pentru copii şi teatrul sunt alte repere auctoriale care ar merita popas.

Nu-mi rămâne decât să sper că o istorie literară, nu neapărat în competiţie cu contradictoriile liste canonice naţionale, va consemna într-o zi şi această operă şi aceste destine dăruite scrisului, pentru că orice istorie până la urmă se hrăneşte şi creşte cu istorii mici/individuale. Toma Biolan ar merita cu prisosinţă pentru cărţile sale în care, peste timp, vedem sclipind cuvântul adunat cu trudă din detritusul zilnic al existenţei.

Magda GRIGORE

S-a scurs mai mult de un an de la dispariţia unuia dintre cei mai prestigioşi politicieni pe care i-a dat judeţul nostru. Radu Baltazar, om de cultură prin excelenţă, fost senator de stânga pe care-l apreciau şi adversarii politici pentru calităţile sale incontestabile. Acum fiica lui încearcă să-i publice o carte.

Un dar pentru piteşteni

Octogenarul a plecat pe drumul fără întoarcere la începutul anului 2018, împăcat cu sine. Reuşise să-şi fructifice la maximum înzestrarea intelectuală cu care fusese hărăzit, a avut parte de-o familie frumoasă şi de preţuirea lumii. Jurist de profesie, s-a impus în toate domeniile în care a activat, drept, jurnalism, conducerea Teatrului „Al. Davila”, Parlament. Nu s-a mulţumit cu studiile absolvite cu brio şi până la senectute a fost un autodidact. Vorbea la perfecţie limbile franceză şi italiană, învăţându-le special pentru a-şi citi autorii preferaţi, fără a avea nevoie de traduceri. Istoria, filozofia, sociologia, psihologia erau domeniile pe care le stăpânea la nivel înalt, după o viaţă de lecturi meticuloase cu creionul în mână. Era preocupat însă şi de paranormal asemeni lui B.P. Hasdeu. Se distingea în Parlamentul României unde a activat câţiva ani, cultura-i vastă fiind apreciată de însuşi şeful statului de atunci, Ion Iliescu, cu care s-a şi împrietenit. Un astfel de om precum a fost inegalabilul Radu Baltazar nu putea doar să citească. N-a avut astâmpăr şi a scris mult şi bine. Colabora cu ziarul nostru şi cu prestigioase reviste de cultură, iar piteştenilor s-a gândit să le facă un dar. O carte în care să readucă în memoria vârstnicilor, mai cu seamă, aspecte din viaţa urbei. Oameni, locuri şi întâmplări din urmă cu 50-60 de ani! Considera că e de datoria lui să depună mărturie despre farmecul oraşului de odinioară pentru că altfel totul se va pierde în negura timpului.

„Schimba mereu titlul!”

Din multitudinea manuscriselor semnate de el, regretatul politician a selectat unul singur pe care l-a prezentat familie „bun de tipar” pentru marele public. Îşi imagina ziua în care va fi lansată cartea, dar n-a mai trăit momentul la care visa. Acum răspunderea publicării lucrării îi revine distinsei pianiste Loredana, care vrea să împlinească dorinţa iubitului său tată. Cel mai probabil, mica operă care n-are mai mult de 200 de pagini va vedea lumina tiparului luna asta. Artista, cu un aer misterios, nu ne dă multe detalii, ci spune doar atât: „Va fi o surpriză, sper plăcută pentru piteşteni. Veţi vedea!” Titlul cărţii: „Piteştiul de demult”. Cu ochii înlăcrimaţi, pianista îşi aminteşte: „Greu s-a hotărât asupra titlului. Îl schimba de câte două ori într-o lună, avea multe variante şi nu ştia ce s-ar potrivi mai bine…” Deocamdată, Loredana Baltazar e în căutarea unei edituri, ca om de artă dorindu-şi o calitate grafică deosebită a cărţii. Oricum, ziua cea mare se apropie…

„Memoria muzicală argeşeană şi musceleană”

Săptămâna trecută a fost lansat la Biblioteca Judeţeană, în prezenţa unui public numeros, dicţionarul „Memoria muzicală argeşeană şi musceleană”, primul de acest gen din România. Autoarea, profesoara Lucreţia Picui, coautoare a „Dicţionarului enciclopedic argeşean”, a lucrat zece ani la volumul care aduce în actualitate figuri de artişti pierduţi în negura vremurilor.

Amfitrionul evenimentului editorial a fost Octavian Mihail Sachelarie, directorul bibliotecii. Printre cei care au salutat apariţia dicţionarului pe piaţa cărţii din România s-au numărat prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, romancier, estetician, critic şi istoric literar, colonelul profesor doctor George Ene, eminescolog, şi editorul Vasile G. Dâncu.

Dicţionarul, apărut în condiţii grafice de excepţie la Editura „Şcoala ardeleană”, cuprinde: compozitori, muzicologi, interpreţi vocali şi instrumentişti, folclorişti, bizantinologi, profesori, rapsozi populari, coregrafi, autodidacţi, formaţii, ansambluri, familii de lăutari, făuritori de instrumente muzicale, şcoli de muzică şi alte instituţii, psalţi, copişti de documente muzicale bizantine.

Pe portativul lucrării ce însumează 346 de pagini sunt puse 291 de personalităţi, respectiv 84 de instituţii şi formaţii ordonate strict alfabetic, biografii, bibliografii, discografii, filmografii, fotografii. Viaţa muzicală argeşeană este reflectată începând cu anul 1552.

Prefaţa cărţii este semnată de muzicologul Viorel Cosma („Lucreţia Picui are meritul de a aduna lumea risipită şi ocolită de lucrările lexicografice de sinteză şi de a o aşeza lângă marile nume ale muzicii româneşti.”), iar postfaţa – de scriitorul Mihail Diaconescu („Lucreţia Picui îmi impune respect, admiraţie şi recunoştinţă pentru că îmbină în lucrul ei ştiinţă, conştiinţă şi o înaltă ţinută civică şi morală.”). 

După tezele din iulie 1971, când controlul Partidului Comunist în viaţa literar-artistică avea să devină din ce în ce mai strict şi mai stânjenitor, o nouă şi, totodată, veche estetică restrictivă se zvonea tot mai mult că va fi iarăşi impusă lumii creatorilor din România: realismul socialist. Prin breasla scriitorilor, rumoarea începuse deja să circule supărător, ca o himeră care provoca tot mai multă teamă. Pentru un conducător ca Nicolae Ceauşescu, restalinizarea pe care o plănuia „pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă” ar fi trebuit să fie însoţită şi de revenirea, în actul artistic, la estetica din timpul obsedantului deceniu.

Vizavi de stupoarea sau de mefienţa unui mare scriitor precum a fost Marin Preda, faţă de măsurile dure care se zvoneau că vor fi impuse, istoria apocrifă a relatat, după 1990, prin mai multe voci, un episod inedit petrecut la începutul anilor ’70 când, aflat împreună cu alţi colegi de breaslă în faţa şefului statului, autorul Moromeţilor i-a făcut acestuia o declaraţie surprinzătoare. Dintre toţi povestitorii, Adrian Păunescu, martor la scenă, şi-a adus cel mai bine aminte de întâmplare, într-un interviu din 2009 (1), relatând-o cam aşa:„Ce mai fac scriitorii?, zice Ceauşescu. Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid! Cum aţi spus, ce faceţi?, zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: Hai dragă, că mai stăm de vorbă. Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării… dar dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid! Şi nu ridica deloc tonul. Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos. A zis bine dragă, nu-l mai introducem!”

În realitate, istorisirea n-a circulat numai în culisele vieţii literare, ci a fost povestită şi într-o carte consacrată lui Preda, la scurt timp după dispariţia acestuia. Chiar înainte de 1989, aşadar! Şi tot de acelaşi Păunescu. Cu voie „de sus” şi cu acceptul cenzurii, în relatarea sa din volumul omagial Timpul n-a mai avut răbdare (1981), acesta s-a referit şi la episodul cu pricina, grăbindu-se să concluzioneze că „au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională”. Cei care am dat undă verde relatării despre răbufnirea lui Preda vor fi mizat şi pe faptul că, în ultimă instanţă, imaginea lui Ceauşescu nu pierdea nimic în urma acestei renunţări sau dări înapoi, dacă el apărea ca o personalitate tolerantă, înţelegătoare şi deschisă permanent către problemele oamenilor de litere.  Ca atare, „omul din a cărui conştiinţă şi faptă s-au nutrit multe din atributele măreţiei româneşti„ a fost informat, în mod cert, despre textul lui Păunescu, de care se va fi simţit cel mai degrabă flatat. A fost încă o cărămidă pusă la temelia cultului personalităţii „genialului” cârmaci, adică a omului conciliabil şi mediant pe care bardul căuta să ni-l înfăţişeze în poemele patriotarde sau în declamaţii pompoase pe stadioane.

Legat de obsesia personală a prozatorului din Siliştea-Gumeşti faţă de întoarcerea la proletcultism, se pune întrebarea cât de justificată mai putea fi ea, în acei ani, când valoarea sa era de mult confirmată şi apreciată în ochii publicului? S-a tot comentat gestul său de frondă faţă de dictator, trecându-se cu vederea un amănunt esenţial. În disperarea pe care o vădeşte atitudinea sa curajoasă regăsim, deopotrivă, şi ceva din grijile care îl puteau măcina şi pe editorul Marin Preda. Ca director din 1970 al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare, el s-ar fi aflat în delicata situaţie de a edita şi altfel de cărţi, mai vechi sau pe cale de a fi scrise, dacă din fruntea ţării s-ar fi dat semnalul pentru plănuita schimbare de macaz în literatură şi artă. Cum să mai tipăreşti iarăşi, după perioada de destindere a regimului, scrieri ca Lazăr de la Rusca sau Silvester Andrei salvează abatajul?…  

În realitate, aberanta formă de realism, de inspiraţie sovietică nu mai putea fi reintrodusă în circuitul literar, indiferent de intenţiile dictatorului. Se arsese deja o etapă nefastă din evoluţia fenomenului literar, în comunism. În acei ani, când deja se afirmase deplin tânăra generaţie ’60, când apăruse deja o pleiadă de critici deschişi către autonomia esteticului, când, în plus, cărţile marilor critici interbelici fuseseră retipărite, iar stâlpii modernismului precum Arghezi, Blaga sau Ion Barbu fuseseră recuperaţi, o asemenea tentativă din partea regimului ar fi fost o adevărată… aventură! Mai mult, ca o probă „concretă” că întoarcerea la realismul socialist mai era doar un vis poate sta Şcoala de literatură din anii ’50, experimentul eşuat copiat tot după model sovietic, menit a forma o armată de scriitori îndoctrinaţi care să stea cu arma la picior, gata să primească ordine pe care să le execute fără cârtire sau îndoială. Cu toate acestea, pretenţiile imprevizibilului Ceauşescu faţă de scriitori ar fi putut oricând să izbucnească în această direcţie, pe măsura lipsei sale de cultură şi de înţelegere a evoluţiei fenomenului literar. Despre poziţia faţă de artă şi creaţie a celui care a condus România după Gheorghiu-Dej s-a scris şi s-au făcut multe dezvăluiri după răsturnarea sa. Ca o mărturie concludentă despre cum se puteau „negocia” cu el anumite măsuri stă şi acest episod legat de atitudinea lui Preda, demn de a fi consemnat în cărţile care se vor mai scrie şi de aici înainte despre cât de „influenţabil” putea deveni uneori Nicolae Ceauşescu.  

1 Interviu cu Adrian Păunescu, în Jurnalul Naţional din 18 martie 2009

Existenţa politică şi socială a neamului Brătienilor a marcat mai mult de jumătatea secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX, nefericit, deceniile 4, 5 şi 6 ale acestuia, Istoria României este şi va fi categoric incompletă fără a consemna, comenta şi întoarce – cu demnitate şi profundă recunoştinţă a posterităţii – mulţumirile generaţiilor succesive, de atunci încoace şi în viitor. Pletora amintirilor şi a memoriilor rămase de la numeroşii membri ai acestui venerabil clan boieresc înveşniceşte luminile sub care lectura scrierilor păstrate – semn al respectului faţă de predecesorii care au ctitorit ROMÂNIA – deşteaptă în contemporani sentimentul onoarei şi demnităţii – esenţialele modele ce – astăzi, cu atât mai stringent – trebuie preluate şi puse în valoare de oamenii care, prin natura şi răspunderea lor, cu prioritate politică, prin fapte, vor certifica, credinţa întru binele ŢĂRII!

Din noianul scrierilor brătiene, tulburătoare şi modelatoare pagini ne-au rămas de la Sabina Brătianu (4 VI 1863-23 VIII 1944), fiica soţilor Ion şi Pia Brătianu, venită pe lume în Valea Mare, jud. Muscel, pe atunci, mai apoi, soţia dr. Constantin Cantacuzino, din ramura Valahia a domnitorului Ţării Româneşti, Şerban Vodă (1634-1684), generaţia a V-a (1848-1920). Pagini clocotind de patriotismul epocii şi de veneraţia – sfântă – faţă de Ion C. Brătianu (1821-1891) – întemeietorul dinastiei cu acest reverberant prestigiu, publicate în două volume, în 1933-1935. Lecturarea lor de către Severa Sihleanu a generat apariţia, în 1937, a cărţii publicate la „Cartea Românească” cu titlul „Note şi desminţiri asupra Amintirilor d-nei Sabina Cantacuzino”, căreia i s-au alăturat şi ale  Alexandrinei Fălcoianu. Controversele semnalate de acestea au lăsat, totuşi,  pe mai departe întreaga valoarea lor, morală, politică, culturală şi istorică, între coperţile volumului DIN VIAŢA FAMILIEI ION C. BRĂTIANU, semnat de Sabina Cantacuzino, publicat de editura Albatros în 1993 – sursa rândurilor ce vor urma. Perenitatea acestora, coroborată cu recunoştinţa faţă de nobila familie a Brătienilor, motivează consemnările noastre, axate pe învolburata viaţă a Brătienilor în arealul Argeşului, cu precădere la moşia Florica şi în capitala judeţului, Piteşti, o trepidantă poveste – care este ISTORIA – a generaţiilor Brătianu şi a familiilor acestor neîntrecuţi şi devotaţi politicieni Patriei lor.

Filarmonica Piteşti organizează joi, la ora 19, la Centrul Multifuncţional, a opta ediţie a Festivalului „Tinere talente”.

Alături de orchestra simfonică a instituţiei, dirijată de Tiberiu Oprea, evoluează, ca solişti, Karina Uţă (pian), Larisa Nicolae (vioară), Flavius Ilie (nai), Daria Albei (pian) şi Ruben Ghidiceanu (pian). În program: Camille Saint-Saëns – Concert pentru pian nr. 2 în sol minor, op. 22, Wolfgang Amadeus Mozart – Rondo în Re major pentru pian şi orchestră şi Concert nr. 8 pentru pian şi orchestră în Do major, Felix Mendelssohn-Bartholdy – Concert pentru vioară şi orchestră în mi minor, op. 64, Mădălin Sandu – Suita din Ardeal şi Mădălin Sandu/Grigoraş Dinicu – Ciocârlia.