În scurta mea perioadă de profesor suplinitor, la Orșova, pe malul Dunării, am avut norocul să cunosc un elev strălucit, spirit enciclopedic, cu o cultură solidă, cu talent de pictor și, mai ales, de poet. Peste toate, era total neinteresat de propria-i glorie, socotind mult mai importantă bucuria lecturii, a creației, a vieții în general. Când era în clasa a douăsprezecea (prin 1979), a scris o serie de poeme inspirate pe care mi le oferea în unic manuscris. I le dactilografiam și le trimiteam pe la reviste sau la concursuri. Dar, cum vremurile erau cum erau, tot ce-am reușit au fost două răspunsuri favorabile la poșta redacției din partea poetului Emil Brumaru, care i-a și publicat câteva texte, și un premiu la celebrul Concurs Nicolae Labiș.
Am tot purtat după mine poeziile lui Honoriu Spătaru, le-am dat apoi forma electronică, am mai publicat din ele prin reviste… În anul 2000, a murit la numai 38 de ani, în urma unui atac cerebral. Cele 44 de poezii au ajuns într-un sfârșit la poetul Nicolae Jinga, care – și consilier local fiind la Orșova – a sensibilizat autoritățile locale să finanțeze volumul recent apărut: Crini de prisos (Editura BRUMAR, Timișoara, MMXIX), ediție îngrijită și postfață de Nicolae Jinga. Așadar, consemnăm un debut postum, dar niciodată nu e târziu să cinstim memoria unui om valoros.
Acum, dincolo de povestea tristă de mai sus, trebuie spus din capul locului că avem de-a face cu o poezie deloc conjuncturală, cu o poezie originală, demnă de atenția criticii, dar și a cititorilor. Honoriu Spătaru alternează parabolele creștine cu textele insolite, ludice și livrești în același timp. Din prima categorie, e de citat poemul Prânz, de n-ar depăși spațiul rubricii de față. Așa că voi face ceva ce nu se face în comentariu la poezie. În câteva cuvinte, Domnul la masă cu cei doi robi ai săi, păcătosului îi dă ce-i mai bun, iar „celui bun și drept/sărac cu duhul și-nțelept” aguride, mere pădurețe, apă cu damf de seu, stafide putrede. Dar Domnul mănâncă împreună cu acesta din urmă din cele rele.
Adrian SIMEANU
Primu`, Pedro Carneiro. La Lisabona născut, în veacu` trecut. Strașnic dirijor în zilele noastre. În ăst Brumărel, de exemplu. La pultul Orchestrei Naționale Radio. Stăpânind-o bine și entuziast. Cu maxim folos și enorm succes. L-am cunoscut tot la Bucale. În cel festival estival ”Vară magică” numit pe deplin îndreptățit. Dirijând spectaculos, cu elan, miraculos Orchestra Națională de Tineret a Portugaliei. Fost-am de două ori în Ateneu, la lucru să-l văd cu tinerii compatrioți. Constatând puterea lui de transmitere a energiei pe scenă. Precizia cu care stăpânește știmele, nuanțând la fix parcursu` sonor. Este simpatic și-mi fu drag să-l reîntâlnesc în studioul de pe Berthelot. Cert m-a fermecat și de astă dat`. Căci l-a tălmăcit tare iscusit pe romanticu` Franz Schubert. Ferm, ager și avântat încât l-am aplaudat minute în șir, pe drept meritat…
E și percuționist între cei mai buni, amigo Carneiro. Văzutu-s-a clar și la noi acum. A evoluat grozav la marimbă și vibrafon. Împreună cu Alexandru Anastasiu, al serii solist. Ajutați la cajun de Lucian Maxim, la un moment dat. Prelucrându-l tustrei pe Corea cumva insolit. Onorant vizibil, peste așteptări…
De altfel, cred eu, Sandu și cu Pedro s-au vorbit din timp să cânte-mpreună. Primu` având de scos în lume niște „Anotimpuri”. Pentru cele două scule-nrudite, mânuite cu varii baghete. Stăpânite și de el vârtos, gândit, virtuoz. Formând azi, componistic, un trio izbutit cu Astor Piazzolla, Antonio Vivaldi. Simfo și jazz, cu ritmică vie ades, expune lucrarea inovativ, creativ. Astfel încât să simțim curgerea timpului prin cele patru sezoane ilustrate pregnant și convingător. Alexandru dovedindu-se astfel un muzician de apreciat. Iară formula lor, clar de invitat la fiece filarmonică autohtonă. Cu triumf asigurat, meritat și garantat. Declar apăsat și semnez dedesubt.
Cormoran Blue Strike, mai exact. Fost polițist militar. Veteran de război. Invalid, din Afganistan. Detectiv particular londonez. În căutarea dreptății constant. Robin Ellacot, partenera sa. Dornică de muncă, întreprinzătoare. Tandem redutabil la investigații. Nu ferit de riscuri. Mai eficient decât Scotland Yard. Cazuri d-ăle grele rezolvând tenace. Într-o capitală cu oameni diverși și probleme varii…
I-a adus pe lume, sub pseudonim, J. K. Rowling. Mai precis, Joanne Rowling. Cunoscuta mamă a lu` Harry Potter. Care s-a orientat spre policier. De la un volum la altu`, tot mai inspirat. Crima fiind doar pretext. Ca să-nfățișeze locuri, indivizi, năravuri, moravuri. Obiceiuri și moduri de viață. Politică și dedesubturi fetide. High-life-ul britanic. Dar și decăzuți. Traumatizați, drogați, psihopați. Violatori, șantajiști, ucigași. Traiu` zilnic p-acele meleaguri. Satisfacții și insatisfacții. Opulența și modestia. Aparențele și ce e sub ele. Invidia și răutatea. Setea de răzbunare. Îndeosebi cea de glorie și bani…
Distinsa autoare (Robert Galbraith, pe copertă) poate fi considerată deja ”un clasic al genului”. O Agatha Christie la ordinea zilei. Apreciată unanim de presă și confrați pentru romanele sale de felul acest`. Consistente, substanțiale-n narațiune, adrenalină. Deși eroii lucrează preponderent deductiv. Cercetează minuțios, fac asociații și conexiuni pas cu pas. Sunt intuitivi și entuziaști. El, experimentat în anchete vădit. Punând , inevitabil, poliția pe jar…
Aș spune, de asemeni, că Joanne-i expert în psihologie. În portretistică, descrieri și dialoguri. Echilibrează epica în mod plauzibil. Utilizează bogat amănuntu`. Creează din plin atmosferă. Zugrăvește realitatea convingător. Încât citești cărțile* cu nesaț sporit. Fincă e în file literatură din abundență. Se văd indiscutabil potența imaginativă, știința condeiului. Priceperea la text, rostuirea și expunerea secvențială, în crescendo, a povestirii. Ca să țină captivat cititoru` pân` la capăt. Să-l oblige a-nsoți protagoniștii în misiune. Spre a ghici cât mai iute deznodământu`. Curiozitatea, imensă, apăsând pe oricine, firesc. Umorul adecvat nelipsind nici el, motto-uri, la fel. Tehnica filmică și capitolele proporționate corespunzător întregesc rezumatu` din astă tabletă. Evident, modest, însă meritat. Cei doi și întâmplările lor atrăgând oricând apăsat, cert, justificat…
Adrian SIMEANU
*Robert Galbraith, Chemarea cucului, Viermele de mătase, Carieră malefică, Alb letal, Ed. TREI, 2013, 2014, 2016, 2019
Una dintre descrierile rămase despre parcul Trivalea, lăsată de un mare animator al propagandei noastre turistice interbelice se dovedește a fi un frumos poem al pitorescului piteștean, surprins în ceea ce are el mai convingător. Fost elev al liceului de băieți din Pitești în anii din timpul primului război mondial, prozatorul, memorialistul și eseistul Alexandru Bădăuță (1901-1983) și-a consemnat amintirile trăite pe meleagurile noastre în volumul Icoane argeșene (1944), adunându-le, ulterior, în cartea Priveliști românești (Ed. Sport-turism, 1983), care reunește impresii de o viață păstrate despre frumusețile pământului românesc.
Liric, confesiv și declarativ, Alexandru Bădăuță ne-a lăsat în fragmentul intitulatTrivalea noastră o imagine literară a acestui spațiu emblematic al orașului impregnată de o atmosferă duios-nostalgică, de acum 100 de ani. Pentru adolescentul de odinioară, Trivalea reprezenta o mică ispită de hoinăreală, un loc de refugiu din calea eșecurilor școlare. Imagismul frenetic în care și-a depănat amintirile este transpus într-o lirică umoristică, fostul elev rememorându-și cu un aer volubil pățaniile din liceu petrecute la adăpostul pădurii-parc pe care o situează, melodramatic, pe același plan cu locurile de ascunziș ale înaintașilor din calea năvălitorilor:
„Trivalea făcea, pentru noi elevii de atunci, cam aceeași funcție pe care au îndeplinit-o pădurile… în istoria românilor: mai mult decât sursă lirică, loc de refugiu. Aici ne ascundeam ̶ fie în vremurile de bejanie ale lecțiilor neînvățate; fie de teama familiei, a pensionului sau a tutorilor, atunci când eram eliminați. De aceea Trivalea, ca și Bulevardul, ne-au rămas pentru totdeauna dragi. (…) Trivalea era, astfel, rima lirică a copilăriei noastre.” Scriitorul este, simultan, un povestitor și un memorialist care evocă nu numai repere citadine, precum parcul sau artera principală de circulație a orașului, ci și figurile remarcabile ale dascălilor cărora le-a păstrat o amintire deosebită.
Pădurea piteșteană e personificată, nu fără oarecare umor, sub înfățișarea unei femei îmbrăcată în rochii lungi, în stare să zâmbească și să-i șoptească trecătorului la ureche ceva dintr-o limbă tainică și știută totodată de el, în ritmul naturii: „Căci, toți, am rămas rudă cu Trivalea. De câte ori vin în Pitești, cel dintâi drum e pentru ea. Acum ca și în anii în care mai trăia fratele ei bun din oraș ̶ Bulevardul. (…) De cum ai trecut casa lui «Nenea Vasilică» Mândru (profesor de gimnastică în acei ani la liceul ”I.C. Brătianu” – n.n.) o simți alături. Cu rochiile ei lungi care foșnesc pe alei. Cu zâmbete de soare, care scapă printre crengi. O simți cum se pleacă spre tine, prin toți bătrânii copaci ai potecilor ei. Cum îți șoptește la ureche întrebări de demult, în aceeași limbă dintotdeauna familiară urechii tale dinăuntru.” Natura de la Trivalea, altarul în fața căruia naratorul își depune ofranda sufletului, nu se manifesta doar primitor față de trecători, cu căldură printre ” bătrânii copaci ai potecilor ei”; dimpotrivă, la un moment dat, odată cu încercarea de a stăvili înaintarea apei curgătoare care o traversează, agresivitatea stihială s-a dezlănțuit cu furie, ca pentru a arăta cât de mic rămâne omul față de puterea naturii. În acest tablou pastoral, autorul încearcă să facă, în aceeași notă sentimental-anecdotică, o invocație către fostul său coleg de clasă Nicolae Iordache (criticul literar Vladimir Streinu) odată cu rememorarea atmosferei de la «Grotă», un alt loc binecunoscut piteștenilor, un spațiu mai ferit în care (valoroșii) liceeni de altădată își îngăduiau un adevărat festin cultural, presărat cu lecturi din marii poeți, dar și cu propriile creații lirice: „ Și, din nou, Trivalea te îmbie să mergi mai departe. Iată urmele bazinului, în care profesorul Alexandru Dumitrescu, altădată și primar al orașului, vroise să oprească apa Trivalii, ca să dea podului de alături o oglindă și, nouă, un loc de patinaj. Pârâul s-a împotrivit însă: asemeni timpului, el a sfărâmat slabele zăgazuri omenești și a fugit, ca un îndrăgostit fericit, la cine știe ce întâlnire cu pădurea, de la care nu vroia să întârzie prea mult.
Uite și «Grota»: peștera lecturilor noastre de altădată. Neschimbată. Ca în noaptea în care am citit, aici, «Leii de piatră» ai lui Mircea Dem. Rădulescu. Vladimir Streinu, îți amintești? Parcă mai erau de față: Paximade și Rădulescu (știi, acela mic, coleg de clasă cu mine, care nu mai e printre noi. Iubea «simbolismul» ̶ pe atunci la modă ̶ și scrisese, între altele, o poemă care-ți plăcea ție mult: «Și felucele au stat»).” O asemenea scriere, precum cea lăsată de Al. Bădăuță se numără printre puținele descrieri ale orașului rămase de pe urma unor personalități care au învățat aici. În fruntea unei asemenea liste de nume se numără, la loc de cinste, confesiunile despre Pitești lăsate de un mare poet precum Ion Minulescu. Amintirile, impresiile foștilor liceeni sunt oricând un bun prilej pentru a descoperi ceva din parfumul vieții de odinioară a urbei. Atâta doar că sunt fie puține, fie, uneori, mai greu de descoperit. Precum în cazul de față.
P.S. Să recunoaștem resemnați că, după felul cum a fost reamenajată și ”stilizată” în ultimii ani zona Grotei de la Trivalea, atmosfera acesteia nu mai are aproape nimic din farmecul și aerul romantic al ilustratelor de odinioară, ci aduce tot mai mult, pe zi ce trece, cu forfota unui agitat loc de distracții, plasat într-un profitabil vad comercial. Din nefericire!
Nu știu cum ar suna versurile Carolinei Ilica dacă ar fi cântate, dar am avut prilejul să le ascult recitate chiar de autoare. Mărturisesc că pentru mine, sătul de poezie, sunau măiestru. Sigur, sala muzeului municipal din Curtea de Argeș nu avea acustica ideală, dar era suplinită cu asupra de măsură de vocea feminină tulburătoare, cu un timbru și un ritm seducătoare, trimițându-mă, vreau, nu vreau, la poema barbiliană a șirului de cocori cochetând cu seria din matematică. Mi-l închipui, pe Dan Barbilian, recitând poema-ecuație: „Primăvara vin cocori,/ Mulți și repezi ca și nori,/ Uite-i cum vin de frumos/ Și din zbor se lasă-n jos,/ Pe cel mal verde, frumos… Și mai spune, bunăoară,/ Tu, copilă bălăioară,/ Spune cum spui de frumos,/ Câți cocori s-au lăsat jos?” Dacă a făcut-o vreodată, adică dacă Dan Barbilian și-a recitat această poezie, trebuie să fi sunat superb versul de esență folclorică.
Imaginați-vă acum, cei ce n-ați avut șansa s-o ascultați, pe Carolina recitându-și poemele la Festivalul „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”. Închipuiți-v-o, agilă și grațioasă, baletând și declamând: „Pe deasupra nopții mele,/ Du-te, dor, și vino, dor!/ Șapte stele logostele/ Vino, dor, și du-te, dor!/ Ce le are Carul Mare,/ Du-te, dor, și vino, dor!/ Patru-s roți de-a hurducare,/ Vino, dor, și du-te, dor!/ Alte trele și tustrele,/ Du-te, dor, și vino, dor!/ Oiște-au făcut din ele,/ Vino, dor, și du-te dor!”
Mă opresc aici, încântat de prozodia fără cusur, de simpatia cu care a primit-o publicul din sală, electrizat. Evident, poezia trăiește singură în pagina de revistă ori în cartea în care a fost publicată. Dar, cred că nu greșesc când spun că dobândește un farmec în plus, înmiresmată de voce. A autoarei în cazul de față, fata cu „păr bălai”, care și-a țesut versurile în cărți de lână, de lemn, de lacrimi. Da, da, nu-i o metaforă, ci este o inovație a poetei care, cu talent, și-a gândit poemele țesute în splendoarea macaturilor de lână împodobind patul ori pereții din cameră, sculptate în lemnul din care este făcută poarta maramureșeană, șiruind în lacrimile Anei zidită-n Mănăstirea Argeșului. La urma urmei, poeta însăși se lasă zidită-n teancuri de poezie alcătuind „Cartea Învierii”, „Cartea Marii Uniri”, „Cărțile de la Vidra”. Da, da, „sus, sus, sus, la Vidra, sus,/ Unde e și Iancu dus”, ca să mai cităm două mult cântate versuri populare care-i stau la inimă Carolinei, născută și ea la Vidra, sat din comuna Vârfurile, județul Arad. O ambiție, un destin? Sus, tot mai sus, excelsior! Asta pare să fie deviza cu care poeta a pornit din Vârfurile cu dorința de a ajunge sus, tot mai sus pe cărările de cleștar ale poeziei. Emoție autentică, fior liric cât cuprinde, inovație pentru „poemele în oglindă” – și nu doar aici! – transfigurarea cuvântului, oximoron elaborat, spirit nativ de „genius loci”, dar, în egală măsură, universal, ritm și melos, artă în adevăratul sens al cuvântului, talent. Talent cu carul! Carolina Ilica se joacă de-a versul și o face genial. Dacă nu mă credeți și chiar iubiți poezia, citiți-i poemele din antologia „Plângând de atâta frumusețe”. Le aflați acolo sus, lângă cerul poeziei, de unde cade roua peste noi, toți. Rouă de versuri fragede, de rugăciune amirositoare și de iubire năvalnică a umanității. „Du-te, dor, și vino, dor!”
Mihai GOLESCU
De niște ani, în Brumar. Un festival argeșean al teatrului de studio și de forme noi. Se joacă, succesiv, pe ambele scene. Timp de zece zile, în această toamnă. Se-adună oameni din țară, de-afară care lucrează-n domeniu. Unii, celebri deja. Alții, vrând a le călca pe urme acestora. Promițători și dânșii arătându-se cert. Ocazie pentru localnici să se delecteze cu niște spectacole demne de văzut. Măcar unele dintre ele, cu siguranță. La fel și cei mici, căci nu-s uitați nici ei…
Toamna asta, fură optsprezece reprezentații pentru adulți. Susținute de artiști din Armenia, Ucraina, Moldova, Bulgaria. Apoi, din Arad, București, Brăila, Constanța, Galați, Iași, Piatra Neamț, Sfântu Gheorghe, Pitești. Regizori ca Șerban, Berceanu, Mazilu, Hausvater, Afrim, Bocsardi, Juncu (ca să numesc doar câțiva) ne-au arătat cam ce pot. Cum gândesc o montare, dac-o reușesc. Dacă transmit printr-însa ceva. Și merg la inima publicului, până la urmă. Că doar ăsta-i rostu` strădaniei lor, în esență…
Desigur, nimic din toate-acestea nu s-ar împlini de n-ar fi actorii. Mihăiță, Morgenstern, Piersic junior. Bovnoczki, Mandache, Ungureanu, Chirilă și ceilalți, în cazu’ de față. Neprecupețind vreun efort în a-nfățișa cât mai expresiv și convingător personaje de ieri, de azi, de la noi, de la alții. În a-și etala, firesc, virtuțile-n domeniu. Și a ne face să credem încă în arta aceasta și-n profunzimile ei. Li se alătură, justificat, scenografii. Sau creatorii luminilor strălucitoare. Ingenioși, unii, neîndoielnic. Contribuind, la reușite, din plin…
Bucureștenii și-au adjudecat, la premii, majoritatea. „Unteatru” și „Excelsior”, în capu’ listei, întemeiat. Adică „Pescărușul” și „Familia Addams”. Iar ca să n-o lungesc, să nu plictisesc, mai menționez un colocviu util cu Purcărete și o lansare de carte interesantă a Doinei Papp. Membru în juriu, alături de Boroghină, Morariu, Patlanjoglu. I-am reîntâlnit cu plăcere pe Mircea M. Ionescu și Doru Mareș. Specialiști în materie, incontestabil. Socotind, în final, că fu prilej de cultură destoinic. L-am semnalat meritat, gândind adecvat la următoarea ediție. Cu dorințe sporite neapărat…
Adrian SIMEANU
La începutul veacului trecut, cu ocazia inaugurării Societăţii Geografice Române, ministrul Instrucţiunii Publice, Titu Maiorescu, lansa următorul avertisment: „Dacă nu se vor opri cu toată energia tăierile de pădure, vom vedea în curând clima noastră periclitată în modul cel mai ameninţător. Devastarea lor la munte seacă izvoarele şi produce surpări, iar devastarea lor la şes usucă câmpiile şi preface pământul roditor în pustie”.
Nici în zilele noastre nu se dă ascultare îndemnului maiorescian de oprire a jafului forestier, iar efectele sunt devastatoare: climă insuportabilă vara, inundaţii, vijelii, alunecări de teren, secetă, grindină şi alte calamităţi, inconştienţa celor vinovaţi dovedindu-se nelimitată. Iar tăcerea autorităţilor statului înseamnă complicitate la săvârşirea acestei crime împotriva umanităţii. Lăsându-i pe hoţi liberi şi nestingheriţi, nu facem altceva decât să ne tăiem craca de sub picioare şi astfel să ne prăbuşim în haosul disperării.
Codrul, din scoarţa căruia croitu-s-au hrisoave atestându-se că noi, românii, „de un neam suntem şi de la Râm ne tragem toţi”, codrul, adăpost în vremuri de bejenie, când hoardele cotropitoare ne pustiau vetrele, codrul, izvor de inspiraţie pentru muzicieni, pictori şi poeţi, arhetip al verticalităţii şi al perpetuării vieţii, se află fără ocrotire, sub securea celor fără teamă de nimeni şi de nimic. Doamne, cum se tânguia Eminescu în „Doina” cea interzisă de către „fraţii” de la Răsărit, incomodă chiar şi pentru urechile politicienilor epocii sale: „Codrul, frate cu românul,/ De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă,/ Sărac în ţară săracă”. Slăvit ca un împărat era codrul în sufletul nefericitului poet. Trubadurii zilelor noastre flaşnetează pe tema dulcegăriilor sentimentale, mai puţin sau deloc inspiraţi din realitatea societăţii în care trăim, cum ar fi drama exterminării pădurilor, otrăvirii apelor, poluării aerului.
Libertatea distrugerii a tot ce s-a construit într-o epocă numită „de tristă amintire”, deşi mai tristă ne-au făcut-o politicienii postdecembrişti, pare acum, în aşa-numita „democraţie” sau „stat de drept”, de neoprit. Cum de neoprit sunt fărădelegile ce au umplut plaiurile mioritice (crime, trafic de droguri şi carne vie, proxenetism, violuri, tâlhărie etc.), ura şi dezbinarea înlocuind iubirea şi pacea socială. Cârmuitorii aleşi (dar fără chemare nativă) să ne conducă destinele nu-şi unesc eforturile în favoarea propăşirii poporului din care-şi trag averi de lux, ci se războiesc „pentru ţară şi popor”, să le fie bine lor!
După studiul Greenpeace din România (citesc pe internet), dispar peste 3 ha de pădure în fiecare oră, cele mai multe tăieri ilegale producându-se în judeţele Covasna, Harghita, Maramureş, Argeş şi Cluj. Masacrul s-a extins, iar în locul falnicilor copaci seculari rămâne o jalnică sahară românească, fără floră, fără faună. Cad şi apărătorii codrului, adică pădurarii, câţi mai sunt, ucişi de către hoţi, iar criminalii sunt liberi, continuându-şi nebunia. Nu au ei habar că „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Nu este nici a celor care au pus stăpânire pe bogăţiile, libertatea şi siguranţa unei ţări şi a unui întreg popor. De aceea, nu pot încheia articolul de astăzi, decât reluând strigătul de pe una din placardele înălţate la mitingul de oprire a defrişărilor ilegale din pădurile patriei: Opriţi jaful, hoţilor!
La Biblioteca Judeţeană sunt deschise, în această săptămână, două expoziţii: în holul central sunt prezentate volume ale Ninei Cassian (la 27 noiembrie se împlinesc 95 de ani de la naşterea poetei decedate în anul 2014, la New York), iar la etajul al II-lea – imagini cu personalităţile Românie Mari din revistele „Realitatea ilustrată” (1936), „România ilustrată” (1928, 1929), „Vatra” (1939) şi „Vremea” (1929).
Anul acesta, aflat la a treia ediţie, Balul Boierimii Române a debutat, vineri, 8 noiembrie, la Palatul Universul, în sala neoBohema, cu un concert caritabil, menit să strângă fonduri în sprijinul restaurării Casei George Enescu de la Mihăileni, judeţul Botoşani.
Susţinut, la un înalt nivel interpretativ, de pianista Raluca Ştirbăţ şi de violonistul Alexandru Tomescu, programul a cuprins lucrări de George Enescu, Constantin Silvestri, Tudor Ciortea şi Vasile Filip. Cei peste 130 de participanţi, încântaţi de muzica ascultată, i-au răsplătit pe interpreţi cu ropote de aplauze. A doua zi, la ora înserării, la Hanul lui Manuc, cu istoria lui de peste două veacuri, în Salonul Voievodal, a avut loc balul propriu-zis. Cum doamnele au arborat rochii lungi, unele chiar sofisticate, iar domnii, smoching, aveai impresia că te afli undeva la confluenţa altor vremi, de mult apuse. Mulţi dintre participanţi, dacă nu chiar majoritatea, au venit din cele patru zări, balul fiind un minunat prilej de a se revedea şi de a rememora evenimente din viaţa lor sau a înaintaşilor lor. Îmbucurător, tinerii, speranţa tuturor familiilor, au venit în număr mare, manifestând un interes crescut pentru istoria ţării de unde provin părinţii şi bunicii lor. Amfitrionul, Constantin Şerban Cantacuzino (Dinu), alături de ceilalţi organizatori, le-a dat tinerilor explicaţii despre Hanul lui Manuc, unde, pe vremuri, elitele intelectuale ale vremii s-au reunit pentru a pregăti intrarea României în Primul Război Mondial şi realizarea Unirii cu Transilvania şi Bucovina. Aşa cum, în trecut, la Hanul lui Manuc, s-au luat decizii de seamă, acum, alături de Fundaţia Pro Patrimonio şi de Ordinul Arhitecţilor din România, cei prezenţi, prin donaţii generoase, au hotărât să pună umărul la finalizarea lucrărilor de restaurare a Casei Enescu de la Mihăileni, monument reprezentativ pentru arhitectura rurală moldovenească din secolele XVIII-XIX. După mai bine de 30 de ani, în care casa, folosită, ani de-a rândul, drept depozit de cartofi şi cereale, apoi abandonată, s-a degradat continuu şi erau slabe şanse de supravieţuire, acum, pe lângă salvarea, în ultimul moment, începută în 2012, la iniţiativa cunoscutei pianiste Raluca Ştirbăţ, după restaurare şi după achiziţionarea unui pian, Casa Enescu va deveni o Academie de Muzică şi Arte Vizuale. Speranţa tuturor celor care au participat la Balul Boierimii Române este ca gestul lor să se materializeze şi, cât de curând, Casa Enescu să-şi deschidă porţile.
Literatura pentru copii este un gen foarte dificil, puțini scriitori – unii de primă mână – îndrăznind să-l abordeze. Este dificil din cel puțin două motive: o dată, pentru că trebuie să știi să (re)creezi veridic lumea celor mici, să joci cu talent de actor mare candoarea, dar și să faci, precum cititorul țintă, pe seriosul cu lucrurile trăsnite. Pe de altă parte, autorul acestei literaturi are nevoie de imaginație prodigioasă și textul trebuie să fie antrenant, să nu aibă nicio sincopă, copilul nefiind ipocrit lector, el aruncând repede cartea dacă dă peste un pasaj pe care nu-l înțelege sau care îl plictisește.
Letiția Florina Brătulescu are toate calitățile de mai sus de a scrie literatură pentru copii. O dovedește cu volumul recent Pisicuțele istețe (Editura Gimax, 2019). Două pisici – Negruța și Iepuraş (numit așa deși nu e motan) – sunt protagonistele celor zece povești. Ele sunt niște năzdrăvane, mai ales Iepuraş care face pe turista clandestină, ascunsă într-o mașină, și vede Viena și Parisul de unde-și aduce și un motan – Făt-Frumos al neamului pisicesc – cu care face o nuntă în final, o nuntă de poveste, amintind de Călin al lui Eminescu, nuntașii fiind toate animăluțele din sat, domestice sau sălbatice. Profesoară fiind autoarea, poveștile au și o latură educativă, cititorul de-o anumită vârstă fragedă aflând lucruri despre importante obiective turistice: curtea imperială de la Viena, cu monumentele sale escaladate de pisică, despre Turnul Eiffel de la Paris, despre istoria celor două imperii etc. Iată cum îi prezintă motanul Robin lui Iepuraș țara lui natală: „Știi că avem cinci mari fluvii care udă teritoriul țării, fiecare cu specificul lui, că Franța, un hexagon la granițe, are în interior forma unui teatru antic, cu scena în Bazinul Parizian și gradenurile, dispuse pe direcția nord-sud, culminează cu cele care reprezintă Munții Pirinei și Alpi?” Dacă astfel de pasaje n-ar fi avut ce căuta în basmele culte ale lui Creangă, să zicem, copilul zilelor noastre este interesat de asemenea detalii de enciclopedie. Letiția Brătulescu scrie povești veridice aduse la zi, deci pentru copiii zilelor noastre.