Opera acad. Mihail Diaconescu ni se înfățișează, privind-o – altfel nu se poate, decât admirativ! – într-un raft de bibliotecă reală, un șir de cărți masive, impresionante capodopere tipografice ale editurii Magic Print din Onești, publicate în condiții grafice academice, excelența fiind standardul de căpătâi al tipăririi paginilor – de peste 10.000! – într-un savuros aldin, textele părând gravate, precum inscripțiile romane, în marmura de Carrara. De proporții iorghiste, scrierile istorice ale domnului Mihail Diaconescu coboară din documente pe retine și în memoria cititorilor, cu tăria imensului Memento – astăzi epocal, în adversitatea cu iredentiștii de pretutindeni. Dacă aș fi ministrul Educației, aș introduce acest opus în școli, concomitent cu lucrări impetuoase pedagogic și în niciun chip politizate, pentru că, dacă „Istoria este o nesfârșită poveste”, apud dr. Adrian Cioroianu, apoi seria cărților mihaildiaconesciene cu siguranță ar deveni substanța unui climat educativ – istoric preferat de vârstele juvenile!!! Un alt „Dacă” mi-l sugerează, pe de o parte, mizerabila gândire ministerială – politizată – a prevederii doar a unei ore de Istorie pe săptămână, în gimnazii și licee, pe de alta, a ignorării acestei Științe pentru Conștiințe, prin răspândirea acestor Cărți, de către publicațiile de profil, începând cu a / ale Academiei Române!

          „Cărămida” de față, ICOANE DIN TRECUT ȘI DE AZI, ar stârni, neîndoios, un curent moral și educativ cu adâncime de viitor în mintea junilor școliți – viitorii cetățeni ai României! Sunt patetic? Da! Fiindcă istoricul Mihail Diaconescu, numai pe durata a peste 750 de pagini, rezidește epoci din orizontul veacurilor ante și post valaho-moldave, cu ramificații în încrengătura europeană, reconstituind – argumentat – reverberațiile convulsiilor interne-externe în arealul continental. Exact când vânturile revizioniste bat tot mai aspre și mai neobrăzate, din direcții revanșarde. Or, a ști – a gândi și a apăra, la nevoie, Țara – sub pecetea exemplară a sacrificiilor lui „Mihai Viteazul – Erou și Simbol” , ale lui „Alexandru Ioan Cuza, Domnitorul Unirii”, al vehemenței „Magului de la Câmpina, B.P. Hasdeu”, a emoționa clasele cu exemplarul patriotism al „Generalului Traian Moșoiu” și al armatei sale, care a eliberat Oradea de invadatori, al uriașului Nicolae Iorga – „Poetul, Prozatorul și Istoricul Bisericii Ortodoxe Române”, venind încoace vreme, al „Sfântului Dumitru Teologul”, al lui „Constantin Noica împotriva absurdului, nonsensului și cinismului”, al  „Părintelui Mitropolit Antonie Plămădeală”, ale „Părinților Arhimandriți Ioachim Pârvulescu și Dr. Mihail Muscariu”, nu ne-am mândri – faptic, cu adevărat – că SUNTEM ROMÂNI?     

Ca de fiecare dată când primim revista „Curtea de la Argeş”, lăsăm deoparte treburile curente şi o răsfoim cu nerăbdare.

Azi ne-am oprit asupra unor titluri interesante (cum ar fi „Sechestrarea în prezent” de Gheorghe Păun, sau „Şansa” de Horia Bădescu, „Făuritori ai Marii Uniri, martiri în închisorile comuniste” de Ilie Popa, sau „Din corespondenţa poetului Gheorghe Pituţ”, de Maria Vaida) şi lăsăm pentru mai târziu ceea ce nu putem citi dintr-o suflare.

Nume mari (Alexandru Mironov, Paula Romanescu, Nicolae Melinescu ş.a.) completează o revistă de cultură de autentică valoare, editată în oraşul regal prin neostoita râvnă a academicianului Gheorghe Păun.

Revista poate fi citită şi online, la adresa www.curteadelaarges.ro

Maria MILIARE

prof. Vasile GHIȚESCU

Așa după cum se anunțase în „Săgetătorul” nr. 1139 din 12-18.11.2019, joi, 14 noiembrie, Primăria Domnești (primar Gabriel Zăvoianu), Fundația Petre Ionescu-Muscel și Biblioteca comunală „Luca Paul” au organizat la sediul bibliotecii sărbătorirea renașterii revistei „Pietrele Doamnei”, revistă de cuget, suflet și simțire musceleană, coordonatori fiind prof. Ion C. Hiru și Nuşa Cantemir.

În sală erau prezenți: prof. Maria Vâlceanu, Ion C. Hiru, Mihail Ghițescu, Moise Mitulescu, Mihai Georgescu, Marian Mecu, Aurelia Corbeanu, George Baciu, Nic Petrescu, Mihai Ciocan, Nuşa Cantemir, Mihaela Ionescu, Ionașcu Gabriel, Ioan Gheorghe, Mariana Chirtoacă, Vasile Ghițescu, Nuşa Eșanu-Șerbănescu, membri ai Asociației Culturale „Rovine” din Suseni-Țuțulești, conduşi de generalul Anton Constantin, Cezar Bădescu, Adina Perianu și foarte mulți alții, practic – o spunem cu modestie (n.r.!) – floarea intelectualității din Domnești și din alte localități argeșene.

Spicuim câteva dintre titlurile de articole publicate în acest număr care se întind pe parcursul a 160 de pagini, într-o carte format A4: „Domnești, între legendă și adevăr”, „Mihai Eminescu – patriot și martir”, „Limba noastră, diamantul neamului românesc”, „Despre un OM, despre o CARTE” („Crezi că știi să trăiești?” de prof. univ. dr. Gheorghe Mencinicopschi), „Valea Râului Doamnei, habitat şi identitate”, „Amintiri cu și despre Marin Ioniță” etc. A fost lansată și cartea de poezii „Flori de zâne”, de Mihai Ciocan.

Luările de cuvânt ale celor din sală, destul de numeroase, au fost pe măsura evenimentului, dovedind interes și afectivitate pentru problemele înconjurătoare.

Deși se spune, în iureșul zilelor noastre, despre carte, că ar fi „povara contemporaneității”, revista domneșteană a dovedit contrariul, întărind ideea că gradul de civilizație al unui popor se menține, printre atâtea altele, și printr-un ridicat nivel de cultură. Să fie într-un ceas bun!

„Ţăranul român poartă muzica cu el. Ea este tovarăşa lui în singurătatea munţilor şi a câmpiilor, ea îi linişteşte spaimele, îl ajută să-şi spună dorul, nostalgia inexprimabilă care îi umple sufletul…” (George Enescu)

        Îngreunate de pluşul masiv de diverse culori, se deschid lent cortinele marilor scene ale ţării. Ropote de aplauze vin să răsplătească tabloul impresionant de impunător, oferit de albastrul siniliu al fotelor şi iilor cusute cu fir de borangic, cu fluturi aurii, maramele revărsate pe chipurile angelice ale muntencelor din Domneşti, din sânul cărora străbate parfumul busuiocului, al tuturor florilor câmpului.

Luminile reflectoarelor Sălii Palatului, Operei Române sau Ateneului, focalizate pe această imensă orgă albastră, creează imaginea unui tărâm fantastic cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. În acest cadru de culoarea cerului apar mai întâi două buciume mari, un bucium curbat, apoi unsprezece tulnice, alăturându-li-se apariţia din stânga scenei a starostelui dirijorilor, Alfons Popescu, cu mersul său de fost fotbalist, cu capul în pământ; ajuns în mijlocul scenei, se întoarce cu faţa la public pe care-l salută cu respectul cuvenit. Se întoarce către copiii săi, dă tonul, face un semn discret şi orga începe. Marele profesor Alfons Popescu conduce calm, dar sigur. Vorbeşte cifrat cu cei două sute împărţiţi pe patru voci. Numai ei înţeleg limbajul, l-au învăţat de la sutele de repetiţii, de multe ori, în febra concursului, de la opt până spre miezul nopţii. Nu o dată corul cânta singur. Artistul îşi asculta opera din afara sălii de repetiţie. Se întorcea şi exclama: „Orgă, băieţi!”

Dirijorul Alfons Popescu s-a născut la 6 octombrie 1912, în Tânganu – Stoieneşti Ilfov, în casa unui teolog cu puţine posibilităţi materiale, de aici şi copilăria cu mai puţine bucurii. La şase ani cânta prohodul în biserica tatălui său, om cinstit, cu multă demnitate. Clasele primare le face în satul său natal. Profesorul doctor Constantin A. Teodorescu, văzând în micuţul Alfons un talent, sfătuieşte părinţii ca, din clasa a patra primară, să-l înscrie la liceul din Grădiştea, ceea ce s-a şi întâmplat, finalizând cursurile liceale în Bucureşti, unde va demonstra că este un incontestabil talent. În 1934, în ciuda situaţiei materiale precare, se înscrie la Conservatorul din Cernăuţi, unde îi are ca discipoli pe muzicienii George Onciul, Alexandru Zirra, Sava Arbore şi George Georgescu. Concomitent cu Conservatorul urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din Cernăuţi. Aici, la Cernăuţi, depune o bogată activitate, dirijând corul Conservatorului, precum şi diferite coruri bisericeşti. Apar primele prelucrări corale din folclorul românesc. Nu numai că era bun muzician, nu numai muzica l-a aşezat în fruntea generaţiei de la Cernăuţi, dar şi sportul, făcând parte şi organizând echipa de fotbal din Cernăuţi.

În 1939 este numit profesor de muzică la marele liceu bucureştean „Mihai Viteazul“. În acelaşi an este detaşat la Piteşti, la Şcoala Normală de Fete şi la Liceul „I.C. Bratianu”. Aici cunoaşte pe cei care îi vor fi timp îndelungat prieteni adevaraţi: prof.dr. Constantin Rabega, viitor decan al Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti, şi preotul Grigore Venescu, mai târziu preot paroh la biserica din Domneştii de Jos. Urmează sute de concerte în judeţele Argeş şi Muscel, obţinând performanţe cu formaţiile corale şi orchestrale ale liceelor „Comercial” şi „I.C. Brătianu”, precum şi al Şcolii Normale de Fete. Conduce corul Bisericii „Sfânta Vineri”, unde îl are ca deosebit corist pe compozitorul de mai târziu Vasile Veselovschi. După doi ani, revine la Liceul „Mihai Viteazul”, și își continuă activitatea corală, obţinând până în 1947 premiul întâi pe Capitală.

În 1944, prietenia cu Maria Neţ, fiica unuia dintre fruntaşii satului Domnești, Culici Neţ, este pecetluită religios în Mănăstirea Corbii de Piatră, (ctitorită în secolul al XIV-lea şi situată în localitatea Corbi, Argeş). În acelaşi an, maestrul se stabileşte definitiv în Domneşti, unde reorganizează formaţia corală, conferindu-i o mare strălucire. Anul 1947 îl găseşte ca profesor de muzică la gimnaziul din Domneşti, iar peste o perioadă scurtă, ca director. Înfiinţează corala „Râul Doamnei” din care făceau parte ţărani, ciobani, ţapinari, preoţi, profesori, învăţători, medici, ingineri şi alte categorii sociale existente în comună.           

Se reîntoarce, în 1949, în Bucureştiul ce-i oferise atâtea satisfacţii, de data aceasta la Liceul „Sfântul Sava”, unde este profesor până în 1957. Aici are ca elevi mulţi fii ai satului Domneşti: dr. Mihai Mitucă, dr. Leonard Comandaşu, care nu o dată îşi aduc aminte cu multă plăcere de marele dascăl şi om Alfons Popescu.

Marele folclorist elveţian Marcel Cellier, văzând şi ascultând corul din Domneşti, scrie într-o revistă culturală de prestigiu din Iugoslavia: „Felicit curajul şi iscusinţa dirijorului Alfons Popescu de a asambla glasul omului cu buciumul care scoate sunete de o melodiciate unică, cu tulnicul şi cu o formaţie de fluieraşi.” Când se interpreta „Balada haiducească”, „Rapsodia pastorală” sau „Balada hidrocentralei”, corul ridica sălile în picioare.

În 1954, premiul I pe ţară, în 1956 premiul III, premiul I la Festivalul Tineretului şi Studenţilor din 1957, în 1959, premiul I şi laureat, iar în 1961, se repeta succesul. Care dirijor din istoria corală, pe una din marile scene ale ţării, a respins premiul III oferit de ministrul Culturii, Constanţa Crăciun? L-a refuzat în faţa unei săli pline, ca fiind incorect, corul din Domneşti fiind subapreciat de către juriu.

„Balada haiducească”, creaţie a dirijorului, răscolea amintirea anilor grei de bejenie şi luptă, când haiducii luau drumul codrului să se răzbune în numele celor obidiţi. Doinind, vocea caldă a aceluia dus dintre noi, Nelu Nicolae, îţi aducea aminte de haiducul vestit al plaiurilor noastre, cântat în balade, Radu Anghel de la Greci.

Ne întoarcem în 1957 când este numit profesor titular la Liceul „Dinicu Golescu” şi Liceul Pedagogic din Câmpulung Muscel. În 1960, ilustrul dirijor se adună de pe drumuri, mutându-se în oraşul Câmpulung, în primul rând pentru a da posibilitatea copiilor să se instruiască în această cetate a culturii argeşene.

În anii 1959 şi 1961, pe podiumul laureaţilor – Corul Căminului Cultural Domneşti. În 1959 se cântă pentru prima dată Balada haiducească, iar în 1961, Balada hidrocentralei. De multe ori, iscusitul dirijor ridica bagheta fermecată în faţa mai multor formaţii corale la acelaşi concurs: Corul I.M.M. Câmpulung, Corul comunelor Bughea de Sus şi Malul cu Flori. Inima lui de artist a rămas, însă, la primul său „copil”, Corul Domneşti. Datorită talentului, iscusinţei şi puterii de munca, doi ani – între 1963

1965 – îl găsim ca metodist la Casa Regională a Creaţiei. Incredibil. Ce om a fost!? Ce putere de muncă a avut?!

Dirija la un moment dat corurile din Scorniceşti, Vitomireşti, Vişina, Rucăr, Boteni şi Lereşti. Semnificativ este anul 1967, când Corul Domneşti participă la „Dialog la Distanţă”, emisiune televizată, maestrul dirijând „Balada haiducească”. Tot semnificativ este şi anul 1968, 18 mai, când dirijorul Alfons Popescu conduce corurile reunite care interpretează lucrarea maestrului, „Bine aţi venit, dragi oaspeţi”, cu prilejul vizitei făcute în judeţ de către preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, care îl felicită cu căldură, generalul strângându-i mâna. Mult timp, domnul Alfons spunea în glumă: „Nu mă mai spăl pe mână două săptămâni”.

La Corul Domneşti, maestrul a descoperit şi promovat vocea deosebită a celei ce este astăzi Elisabeta Ticuţă – solistă consacrată a muzicii populare, reprezentând zona Argeşului – membră a ansamblului „Ciocârlia”. Tot cu corul Domneşti a avut loc prima ieşire la rampă a actorului Florin Zamfirescu, care a recitat poezia „Meşterul Manole” cu un talent ieşit din comun. Munca i-a adus maestrului, dar şi corului Domneşti, ordine, medalii şi merite culturale deosebite.

Trei decenii de muncă şi succese, de transpiraţii şi ovaţii încep să apună. Cămăşile neschimbate, ude de sudoarea uşor sălcie a muncii de dirijor, oboseala drumurilor, emoţiile concursurilor, neînţelegerile cu autorităţile care nu-l mai ajutau, într-un cuvânt stresul a instalat în inima ilustrului artist o boală nemiloasă care l-a ţintuit la pat, departe de ceea ce i-a plăcut să facă atâtea zeci de ani.

Eram director de Cămin Cultural şi împreună cu primarul de atunci al Domneștiului, Petre Avrămescu, şi cu secretarul Gh. Tecău i-am făcut o vizită la Câmpulung. Se întâmpla în anul 1971. Apartamentul era neîncăpător, dar căldura sufletească a maestrului, a doamnei Popescu încălzeau atmosfera. Câte amintiri s-au depănat! Ce bine s-a simţit acest adevărat „Ceahlău” al muzicii corale, căci, la un moment dat, a spus soţiei: „Marioară dragă, astă-seară nu-mi dai medicamentele. Cele mai bune medicamente sunt aceşti prieteni care au venit să mă vadă în cârje”.

Se întoarce către mine, propunându-mi să organizez o întâlnire cu corul lui drag. Lacrimile au îmbrăţişat dintr-odată obrajii celor de faţă, în timp ce maestrul, parcă complet însănătoşit, spunea: „Mă fac bine, măi băieţi, medicii de la Vatra Dornei aşa mi-au spus. Din nou, vom cânta pe marile scene. Voi sunteţi oamenii naibii!” S-a organizat această întâlnire. Volga finului său, Luca Vasilescu, l-a adus pe maestru până la treptele sălii în care treizeci de ani a învăţat oamenii să cânte şi să câştige.

Starostele dirijorilor îşi vede corul, peste două sute de oameni, unii plângeau, alţii povesteau, îşi aminteau împreună cu dirijorul diverse momente, unele hazlii, altele tulburătoare. Dar la un moment dat, din fotoliul de pluş albastru, se aude vocea stinsă a dirijorului: „Şi acum, băieţi, începem repetiţia!” Găbiţa, fiica sa, dădu tonul la pian „Baladei haiduceşti”. La un semn făcut din mâna sănătoasă, începe corul, ca pe vremuri, o adevărată orgă de neînchipuit, o maşinărie aproape perfectă, chiar şi după atâta pauză…

La un moment dat, marele dirijor opreşte, cu aceeaşi mână sănătoasă, acest mecanism melodios spunând: „Aţi luat un «la» greşit, încolo e bine… Din nou vom fi în vârful piramidei… Mă fac bine, băieţi!” (…) Se întoarce către fiica sa, rugând-o să dea tonul „Cântecului de leagăn” al lui Blander. Încep sopranele, altistele, başii şi tenorii, apoi vocea de nimfă a Gabrielei Popescu. Impresionant. După atâţia ani, corul ştia totul. (Întâlnirea a fost înregistrată pe banda pe care o păstrez ca pe un bulgăr de aur.)

Parcă a ştiut că nu va mai vedea niciodată sala cu miros de transpiraţie şi succese…

Nu peste mult timp, într-o zi călduroasă de cuptor a anului 1978, după o grea suferinţă, clapele melodioase ale inimii marelui om, muzician, dirijor au încetat să mai vibreze. Maestrul a plecat „să moară puţin”. Diapazonul îşi lăcrimase ecoul pentru ultima dată. În ce gamă?… Nu ştie nimeni. Murise cel care o viaţă a cules şi valorificat folclorul nostru, cel care a ştiut să armonizeze buciumul, fluierul, frunza, cu vocea. Balada ciobănească, Balada haiducească, Cântecul hidrocentralei, Suita „De la Domneşti mai la vale”, Suita musceleană, Leagănă-te, frunză crudă, Imnul fotbaliştilor argeşeni, Răsunet pe Argeş sunt câteva lucrări care îl fac pe maestru nemuritor.

Cartea se numeşte simplu, JURNAL DE RĂZBOI a botezat-o zămislitorul ei, şi a văzut lumina tiparului anul trecut. De câteva luni, de când am aflat de existenţa ei primind-o în dar, îmi luminează cărările sufletului în răstimpuri meditative, mă ajută să fac popasuri pentru a-mi aduna gândurile de recunoştinţă spre mulţi oameni care, din miezul fiinţei lor, au dat miez şi sens fiinţării noastre. Am citit-o, am revăzut-o de mai multe ori determinat de un sentiment care depăşeşte simpla curiozitate. Parcă eu însumi, recunoscând locuri descrise, păşesc altfel peste imaginea ghicită a paşilor lor, pe care-i intuiesc grăbindu-se, precipitat şi nedumerit, dinspre o adolescenţă scăldată în tihna unei comunităţi harnice şi iubitoare, către o maturizare neverosimilă, coaptă precoce în cuptorul vremurilor neprielnice din preajma şi timpul primului război mondial. În acest context, este îmbucurător să constat că, dincolo de valoarea în sine, dată în primul rând de emoţionante relatări despre existenţe pământene cu staturi nepământene, de acum un secol, asemenea cărţi au valoare simbolică indubitabilă.

Personajele volumului în cauză au plecat spre veşnicia lor, lucrând la fundaţia veşniciei noastre, înscriindu-se în şirul jertfelor date de nenumăratele contingente de eroi ai patriei. Nicolae Şuţa din Domneştii Argeşului, precum şi Gheorghe Bădescu, din Slănicul aceluiaşi meleag ne lasă mărturie, prin paginile lor încropite adesea sub febrilitatea frontului, despre adâncimea nemăsurată a unor conştiinţe. Notiţele lor zilnice scot în evidenţă exemplaritatea purităţii lor sufleteşti, faptul că dragostea faţă de cei apropiaţi se împleteşte cu aceea faţă de patrie, împreună coexistând într-o vibrantă ecuaţie cu dragostea de viaţă şi neînfricarea în faţa morţii. Firele existenţei celor doi eroi sunt de o măreţie greu de zugrăvit în cuvinte, tangenţierea inefabilului sporind importanţa întregului demers editorial. Punerea în lumină a personalităţilor celor doi cred că vorbeşte cu limpezime şi despre un altfel de eroism. Uite că în alergarea, aproape generală şi nu rareori cu miasme imorale, pentru câştiguri şi îndestulare materială, întâlnim uneori şi entităţi care se disting prin altruism şi generozitate. Merită cuvintele noastre, într-un unic mănunchi de felicitări şi mulţumiri, atât editura, ARTPRINT Piteşti, cât şi acribiosul şi talentatul scriitor Dan Drăgoi, care face astfel şi un gest concret de preţuire pentru plaiul natal, Slănic-Argeş.

Demult, tare demult am mai citit câte ceva de două ori. Cu siguranţă, s-a întâmplat atunci când a trebuit să învăţ un lucru neapărat sau când mi-a plăcut peste măsură firul depănat pe îndelete din ghemul frazelor cuceritoare.

Motivul lecturii care m-a ţinut treaz câteva ore din două nopţi răzleţe, situate la interval de trei sau patru zile între ele, îmi place să cred că pentru meditaţie, este o combinată emoţionantă între bucuria învăţării şi răsfăţul galeş al sufletului într-o altfel de bucurie, poate mai mare decât oricare alta, de a descoperi curcubeul unei existenţe neasemuite. Întâmplarea face să-l cunosc pe eroul cărţii la care mă refer. Mai bine zis, să fi crezut că îl cunosc, fiindcă după citirea ei mi-am dat seama că sufletul îi este mult mai mare decât se poate spune în cuvinte, că încă ne mai poate surprinde cu vreun gest unicat, că potenţialul său dedicat înfrumuseţării lumii în care trăieşte este inepuizabil.

Şi acum, după ce am parcurs-o a doua oară, pot afirma că este cartea unei conştiinţe înfiripate din lumina credinţei şi întărite prin dragoste omenească faţă de Dumnezeu, cristalizată prin iubire aproape neomenească faţă de semeni. Că este cartea unei verticalităţi uimitoare, cum n-ai putea crede că poate exista în vremuri de triumf ale unui politicianism fără niciun fel de scrupule.

„Marin Mândrilă. Povestea unei vieţi cu bune şi rele” este cartea în urma căreia m-am ales cu o învăţătură de minte şi de suflet, pe care nu aş fi bănuit că o pot căpăta vreodată atât de simplu, doar citind. Talentata şi răzbătătoarea Daniela Şontică a pus cap la cap, pe parcursul a aproape 150 de pagini, firicele de lumină ale unei biografii de o strălucire magnetică şi a oferit-o spre publicare editurii UZP. Cartea a apărut recent şi prezintă firesc, fără zorzoane stilistice, fără umpluturi scriitoriceşti amăgitoare, povestea acestui om de o delicateţe şi mărinimie fără seamăn. Cred că nu întâmplător locul întâlnirii sale cu lumina mare a vieţii se numeşte Sfinţeşti. Nu exagerez, este cartea unei capacităţi de a ierta ieşite din comun, a unei vieţi duse în muncă exemplară şi cinste, care tangenţiază miracolul. Tenacitatea întru frumos şi bine, sub corola unei corectitudini fără cusur, respectul de sine cununat cu respectul pentru ceilalţi fac din persoana Omului Marin Mândrilă personajul model pentru oricare dintre noi. Norocoşi vor fi toţi cei ce vor întâlni acest manual de măreţie în simplitate!

Poetul celebrelor „Nopţi” şi al „Poemei rondelurilor”, Alexandru Macedonski, supranumit „poet al rozelor”, a intrat în eterna lume fără rivalităţi, fără invidie, fără ură, fără orgolii, la 24 noiembrie 1920. Fascinat cât a trăit de mirajul florilor, a cerut, ca ultimă dorinţă, parfum de roze (trandafiri), pe care i l-a adus fiul său, Nikita, de la o drogherie. L-a inhalat şi gata! – s-a împlinit premoniţia visului din poemul „Noapte de noiembrie”:

               „Sărmanul Macedonski, s-a dus ca o clipire, 

               Ca rază, ca schinteie, ca vis – etcaetera. 

               O moarte ne-ndurată a vrut a-l secera 

               Şi muzele vor plânge, rămase-n văduvire. 

               Ziarele – chiar ele! – unindu-se, mă rog, 

               Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog”.

Aşa s-a şi petrecut. Ziarele i-au închinat articole elogioase, cu chenar îndoliat, cu fraze regretabile, iar după trecerea anilor, reprezentanţii criticii literare (Tudor Vianu, G. Călinescu, Adrian Marino, Ion Manolescu, Mihai Zamfir, Marcel Crihană, Ion Machidon, Gabriel Dragnea, Florentin Popescu, Aurelian Goci) s-au întrecut în aprecieri, recunoscând contribuţia poetului Macedonski la promovarea ideilor simboliste conform modelului poetic european, în special al celui francez,respingând formele clasicismului romantic, lipsit de energie, uneori lacrimogen: 

               „Acum destul cu plânsul când inima ţi-e seacă 

                Şi chiar de ţi-ar fi plină, e timp să zici destul. 

                Poporul nostru este de lacrime sătul 

                Şi ele nici în versuri nu pot ca să mai treacă”.

 Scriitorul Ion Machidon, director-fondator al publicaţiei şi editurii „Amurg sentimental”, din Bucureşti, crede că „poezia lui Macedonski reprezintă cea mai puternică vibraţie lirică din literatura română, iar cititorii se vor convinge de acest adevăr citindu-i întreaga-i creaţie literară, pornind de la ideea că numai prin cunoaştere se pot stabili valorile”. În acelaşi context, la o aniversare a lui Macedonski, mai tânărul critic, publicist şi poet Gabriel Dragnea vorbea despre „tăria parfumului stilistic macedonskian, originalitatea, muzicalitatea şi frumuseţea culorilor în arta promotorului simbolismului poetic românesc”.

După volumul de debut „Prima verba” (1872), mai puţin important ca valoare artistică, au urmat cele care l-au impus în lumea literară, „Poesii” (1882) – de inspiraţie socială, „Excelsior” (1895) – primele poeme din ciclul „Nopţilor” („Noapte de noiembrie”, „Noapte de februarie”, „Noapte de ianuarie” – poezii cu caracter critic; „Noapte de mai” – un imn închinat naturii, luminii şi frumuseţii spirituale, insuflând optimism şi dragoste de viaţă), „Flori sacre” (1912), în care, pe lângă diversitatea tematicii poetice, apare şi poemul „Noapte de decembrie”, comparabil, după unii critici, cu „Luceafărul” lui Eminescu. În sfârşit, „Poema rondelurilor” (1927, postum) – poezii cu formă fixă, „Thalassa” (1915), „Nuvele” (1923, postum); teatru: „Moartea lui Dante Aligheri” (1916). În sfârşit, „Poema rondelurilor”, volum apărut postum, în 1927.

Dar istoria literară a reţinut atitudinea-i neprietenoasă faţă de contemporanii Junimişti şi colaboratorii curentului maiorescian ai revistei „Convorbiri literare”: Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Delavrancea, dovedindu-se, alături de alţi contemporani, şi un înverşunat antimonarhist. Atrăgându-şi numeroşi detractori, ca urmare şi a nefericitei epigrame adresate lui Eminescu, în luna şi anul îmbolnăvirii sale (iunie 1883), Macedonski credea, totuşi, într-o reabilitare postumă:

                „Dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece, 

                 Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece, 

                 Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin 

                 Şi-al meu nume, printre veacuri, înălţându-se senin 

                 Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească 

                 Cât vor fi în lume inimi şi o limbă românească”. 

A trecut, iată, aproape veacul de când poetul rozelor a intrat în nemurire,  lăsându-ne strălucirea remarcabilă şi inconfundabilă a scrierilor sale, numele său „înălţându-se senin” pe firul istoriei literare, alături de ceilalţi clasici ai literaturii române.

Ce-aş mai cumpăra, îmi ziceam cu ceva timp în urmă, privindu-i pe Dan Toma Dulciu (eminescolog renumit, trăitor la Viena), pe Claudia şi Theodor Damian (nume de care revista „Lumină lină” îşi leagă de ani buni apariţia la New York), ce aş mai cumpăra gândeam admirându-i înalt pe aceşti deosebiţi oaspeţi ai Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România veniţi de peste mări şi ţări, mai exact spus din Austria şi SUA, cu cât drag aş mai cumpăra fie şi câte o fărâmă din fiecare, din felul lor de a fi, la o adică m-aş mulţumi cu firimituri din exuberanţa lor, din patosul cu care transmit lumina românismului însipetată de ei mereu la purtător, cum putem spune, fiindcă această lumină ei o au necontenit în suflet, o poartă pretutindeni, peste tot cu ei, ce-aş mai cumpăra puţin, oricât de puţin din fiecare, să pot duce cu mine, în itinerarele mele pe oriunde, însemne ale tezaurului de simţire românească cum am observat că sunt distinşii musafiri şi prieteni ai breslei gazetăreşti din România, şi-aş mai  cumpăra, de asemenea, fie şi o feliuţă de Marina Musset, mi-ar prinde bine amestecul dumnezeiesc de simţire şi gând al acestei doamne cu totul aparte, medic oncolog de calibru divin confirmat de miracolul vindecării unor pacienţi mângâiaţi de speranţele izbânzii binelui, aşa îmi ziceam într-un răstimp de mai demult petrecut la San Remo în preajma uimitoarei vindecătoare de răni ale trupului şi sufletului, aşa îmi trecea prin gânduri unul de preţuire pentru ia românească împământenită de prietena Ileana Zamfir în împrejurimile Kolnului, cât de fericit aş fi să pot cumpăra ceva din dorul ei de noi, aşa îmi ziceam şi mai încoace, la Chişinău, la sărbătoarea Zilei Limbii Române, când aş fi vrut să-mi cumpăr pentru uzul cotidian, dar şi pentru a păstra în rezerva specială de sintagme ofensive, utile în caz de nevoie, câteva esenţe de Iuliana Gorea Costin, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Eugen Doga, chintesenţe de românism în stare pură şi în perpetuă acţiune, care au dinamizat prin prezenţa lor participarea unei delegaţii a UZPR la inegalabila manifestare de la Chişinău din 31 august a.c., şi, desigur, mi-aş fi cumpărat, exact în timpul alocuţiunii rostite cu acest prilej, de Excelenţa Sa  Bartlomiej Zdaniuk, ambasadorul Poloniei în actuala Republică Moldova, ceva din exemplaritatea unei demnităţi neostentativ mobilizatoare, ascultându-l m-am simţit dintr-o dată şi mai român, şi mi-aş mai cumpăra, chiar sunt în căutarea lui acum privind constelaţia de deasupra, m-aş împroprietări cu un car de stele, să-mi lumineze imensitatea mulţumirii de a fi român, întotdeauna dar mai cu seamă la greu, şi, o, desigur, nu încape nicio îndoială, mi-aş cumpăra oricând, oricât şi fără niciun fel de tăgadă EMINESCU, cristale nestemate din dinamizatorul şi înlesnitorul, pentru eternitate, al respiraţiei româneşti dincoace şi dincolo de Prut, aici şi pretutindeni, acum şi întotdeauna, dar, fireşte, nimic din toate acestea nu poate fi cumpărat, e suficient să le preţuim adânc, înalt, sincer, oricând, nemărginit…

Redactat la începutul anilor ’70, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii…”, jurnalul parizian al lui Eugen Simion, conține opinii despre literatură, despre artă, în general, impresii de lectură, analize critice și cronici minuțioase ale evenimentelor parcurse de diarist în capitala Franței. Adevărat jurnal de creație în care își compune însemnările zilnice, el este realizat întocmai ca o machetă a Parisului, fie atunci când vorbește despre mari nume ale culturii franceze sau când schițează scene și siluete din viața cotidiană a metropolei. Notele pariziene ale criticului sunt destinate, în primul rând, celor deprinși cu voluptățile livrești. Dintre ele, ori de câte ori răsfoim cartea, ne reține atenția cunoscutul pasaj intitulat spiritul lui Moromete față în față cu trufia goticului.

   Aflat deja în Franța, în calitate de profesor la Universitatea Sorbona, Eugen Simion a trebuit să îndeplinească, pentru câteva zile, oficiile de ghid prin orașul-lumină odată cu sosirea într-un sejur a bunului său amic Marin Preda. Replicile pe care le dă autorul Moromeților odată cu plimbarea pe străzile aglomerate ale Parisului și printre mulțimea de turiști, atunci când se perindă prin fața celebrelor monumente au rămas de pomină pentru ineditul pe care îl degajă spunerea lor. A-l însoți la pas pare un adevărat chin. Nimic din ce vede nu este pe plac scriitorului venit din România, niciun vestigiu religios nu trezește în el însuflețirea pe care o resimți atunci când știi că te afli într-un mare centru spiritual al lumii. Dimpotrivă…

    „În drum, cum trecem peste mari opere de arhitectură, îi atrag atenția asupra lor.

   – Uite, domnule Preda, Notre Dame. Cunoașteți, desigur, catedrala, priviți doar cum ea este învăluită, acum, de această ceață subțire de toamnă…                                                                    

Efuziunea mea lirică este tăiată brusc de o voce indiferentă.

  – Mai dă-i în mă-sa cu catedrala lor cu tot…

Replică dură. Încerc s-o atenuez, caut un alt subiect. Trecem pe lângă Sfânta Capelă și mă ia gura pe dinainte:

   – Domnule Preda, iată Sfânta Capelă, capodoperă a artei gotice, construită, sub Ludovic cel Sfânt, de către Pierre de Montreuil… Interiorul este o sărbătoare a spiritului… (…) Interlocutorul meu nu este tulburat:

   – Da, da, Sfânta Capelă, capodoperă gotică… (…)

   – Panthéonul, în stil neogrecesc, decorat în interior de Puvis de Chavannes? Biserica Saint-Germain-des-Prés… I-auzi!…”

     Pornind chiar de la explicațiile lui Eugen Simion, cauzele acestui dialog în răspăr au fost puse, printre altele, și pe seama plăcerii prozatorului de a vorbi în dodii, uneori, asemenea eroilor săi. Precum în cazul de față, când minunățiile contemplate îi provoacă un vesel dispreț. Exact ca lui Ilie Moromete când i se vorbește despre pericolul legionar, Preda tranșează chestia simplu, cu un „dă-i în mă-sa”. Revolta sa mocnită contra semeției apusene nu părea să se fi iscat din senin, odată cu „șocul” vederii capodoperelor artei gotice. Nu, după cum reiese și din jurnalul în cauză, scriitorul mai încercase și în alte dăți să dezvinovățească resemnarea țăranului român în fața nenorocului ancestral, manifestându-se vădit împotriva sorții care i-a surâs celeilalte Europe de a nu se fi aflat în calea năvălirilor:             

   „Cum, domnule, îmi spune el, altă dată, să construiești o civilizație din fuga cailor? Să ridici catedrale când țăranul român a stat, secole de-a rândul, la pândă, pregătit să se refugieze în pădure? Și vii dumneata să-mi spui că el a boicotat istoria?!… Pe când francezii…” Într-un timp răbdător cu oamenii, în Occident s-au putut înălța cele mai falnice catedrale, în timp ce la noi, în atâtea momente istorice convulsive, timpul a dat semne că „nu mai are răbdare”. Dacă un Lucian Blaga s-ar fi aflat prin preajmă, auzindu-l vorbind astfel, l-ar fi contrazis cu desăvârșire, explicându-i că nu se putea întâmpla altfel, că stilul românesc de a construi este de fapt minorul, mai adecvat „matricei stilistice” autohtone. Oricât s-ar fi străduit înaintașii noștri să dureze biserici sau mănăstiri ceva mai impozante, n-ar fi putut-o face, chiar dacă n-ar fi existat niciun asupritor care să-i împiedice.

     S-a afirmat până acum că prin acest mod de a explica primitivismul carpato-dunărean Marin Preda boicotează de fapt trecutul, că este supărat pe istoria care a fost atât de generoasă în celălalt capăt al continentului. Se prea poate. Dar nu este greu de sesizat, pe de altă parte, că prin aceste declarații sau replici belicoase despre aflatul în calea tuturor răutăților, scriitorul se ralia, voit sau nu, la o temă favorită a naționalismelor, care a căpătat de mult timp un parfum mitologic.                                                   

      La momentul vizitei în capitala Franței, Preda era de multă vreme un nume important în cultura română, fiind apreciat ca un mare scriitor, al cărui cuvânt putea fi luat în seamă chiar și de celebritățile românești din diaspora. În afara acestei luări în derâdere a simbolurilor Parisului, proaspătul călător poate fi bănuit și de un anume spirit de frondă, față de nume mari din exil suspectate de sentimente antiromânești: „L-am văzut pe E.M.C., cum mă rugase? (…) Mare filozof – îl aud că-mi spune  – scrie bine. Dar pe E. Ionescu l-am întâlnit? Ce mai face Ionescu? Ce-are cu noi?” În desele plimbări făcute cu autorul jurnalului, Preda revine obsesiv cu întrebări despre Emil Cioran (misteriosul E.M.C., al cărui nume este transpus cu inițiale din rațiuni de înțeles despre un autor „proscris” în țară în acei ani), trăgând singur o concluzie despre nenumitul gânditor: „mare filozof”. La fel și despre Eugène Ionesco, vizavi de care nuanța polemistă „ce are cu noi?” trimite clar către un Preda pus pe cerut socoteală vârfurilor diasporei care s-au întrebat sau continuau să se întrebe despre soarta poporului român, sau despre încercările lui de a ieși din vâltoarea comunistă.

    …Să te instalezi confortabil la Paris, să te arăți plictisit după vizitarea catedralelor și în același timp să te interesezi de viața lui Cioran și a lui Ionesco – toate aceste lucruri au ceva în comun, până la urmă. N-avem de unde să știm dacă Preda citise vreo carte a filozofului din Rășinari (cel puțin dintre cele publicate în epoca interbelică, până la plecarea în Franța), sau era mai degrabă la curent cu ecourile care ajunseseră în țară despre faima sa. Nici dacă a avut șansa să-l întâlnească și să discute cu el. Totuși, după felul și asiduitatea cu care a căutat să găsească deslușiri ale răului românesc, discursul său aduce izbitor cu tonul provocator și disperat folosit de marele gânditor în Schimbarea la față a României. Ca într-o neașteptată comuniune de spirit, cu acest titlu se apropie cel mai mult de obsesiile abisale care îl bântuiau pe Marin Preda despre destinul neamul său. 

Ne-a devenit familiară, de o bună bucată de vreme eticheta care a început să le fie pusă, laconic, persoanelor obișnuite să nu pară că sunt stresate sau că s-ar consuma în vreun fel din pricina problemelor curente ale vieții. Pe cât de ciudat le sună celor neobișnuiți să audă vorbindu-se despre cutare ori cutare că e „un tip zen” sau „o tipă zen”, pe atât de cosmopolită li se poate părea catalogarea, odată deprinși cu ea. Adjectivul „zen” a pătruns și în limba română cu un sens preluat din alte idiomuri de largă circulație unde, prin schimbarea valorii gramaticale a termenului și ca efect al mutațiilor lingvistice care se petrec cu viteză în limbajele contemporane de aiurea s-a prefăcut într-o vorbă ce redă plastic impasibilitatea sau nepăsarea unora față de ce se întâmplă în jur. Este folosit ca o apreciere directă ce reflectă, mai cu seamă, o stare vecină cu amoralitatea sau cu indiferența afectivă. În fapt, prin intonația cu care este rostită această catalogare făcută unor semeni (sau reclamată chiar de ei înșiși!) ea nu mai trimite decât efemer spre spiritualitatea din care provine, ajungând doar o vocabulă a delăsării în limbajul actual. Ne folosim simplist de valoarea unei religii pentru a-i socoti pe indolenții din jur, într-o limbă română a cărei bogăție ne poate oferi cuvinte mult mai sugestive pentru asta. Numele religiei oficiale a samurailor, una din cele mai de seamă forme ale budismului, a ajuns să facă parte din jargonul apatiei, la noi ca și în alte graiuri!

    Dincolo de admirația pe care epitetul le-o trezește celor care apreciază virtuțile discutabile ale altora, el reprezintă însă și o identitate secundară adesea. De câțiva ani e la modă și în România să fii zen, să o recunoști cu mândrie și să arăți că ai preocupări dintre cele mai elevate, de la tehnici de respirație sau interesul pentru hrana sănătoasă și până la exerciții subtile de meditație. Numai că, pentru cei care nu știu ce însemnă cu adevărat acest curent, de când a început și ce presupune punerea lui în practică, inițierea nu pornește direct de la sursele originare ale practicii, din spațiul japonez, de pildă, ci trece printr-o vastă literatură consumistă de extracție vestică. Ca în atâtea alte țări, și la noi librăriile abundă de cărți despre dezvoltarea personală, gata oricând să-ți arate noi metode anti-stres și de bună dispoziție, să te învețe cum să fii și să gândești pozitiv într-o societate ce devine tot mai agitată. Cu titluri dintre cele mai atractive și mai promițătoare, traducerile din acest gen indică preponderent produse editoriale de peste ocean. Cine n-a observat că majoritatea cărților cu scop declarat de a îmbunătăți starea de conștientizare, dezvoltarea talentelor și a abilităților sunt scrise de americani (și pentru societatea în care trăiesc ei, mai ales)?! Ca orice gen de literatură, lucrările cu pricina au segmentul lor favorit de cumpărători, printre care se regăsesc și ființele care caută motive întemeiate ca să devină zen. Și le găsesc ușor în asemenea tipărituri, care încep le ofere cu generozitate iluziile vindecării interioare și ale descoperirii propriului sine.       

     Răspândirea practicilor orientale poate să aducă beneficii adepților, indiscutabil, dar este totodată și un barometru al stării de alienare în care dă semne că ajunge lumea actuală. Ea dovedește graba cu care începem să ne îndepărtăm de toate panaceele de până acum, apelând tot mai mult, în căutare de soluții la sprijinul uneia din cele mai îndepărtate religii. Față de tendințele egocentrice de liniște și detașare pe care ni le inspiră fascinația credinței venite din Extremul Orient și pe care le reclamă practicile zen, pentru a obține sănătatea trupului și a minții, virtuțile pe care alte credințe le-au propovăduit și ele de mii de ani, precum iubirea de semeni, compasiunea sau mila capătă o importanță din ce în ce mai mică. Avântul noilor deprinderi petrecut în dauna obiceiurilor pământești este și el un semn al crizei spirituale prin care trec umanitatea și civilizația occidentală, în general, și care începe să aibă reverberații și la noi.

    În secolul XXI, în care depresia amenință să devină una din bolile dominante de pe planetă, va părea că e tot mai bine să te comporți zen față de toți ceilalți, să nu pari afectat de nimic, să iei orice lucru ca pe un fleac. Vom descoperi din ce în ce mai mulți asemenea indivizi printre noi, autodeclarați sau nu, cu cât ne vom izbi de anodinul chipurilor retrase în sine și nefiresc de meditative. Este lesne de anticipat epoca în care, într-o societate hiperconsumistă, hipertehnologizată, hiperindividualistă, și măcinată deopotrivă de stress, mulți se vor strădui din răsputeri să fie în pas cu moda și să se transforme în ființe zen. Venit pe filieră apuseană, și întreținut de ritmul vieții actuale, pericolul de a ne preface în masă în niște abulici ambulanți nu e de ignorat. Din contră. Viitorul unora va deveni zen sau nu va fi deloc…