A fost odată, pe plaiuri moldave, în al XIX-lea veac după Hristos, o fată dintr-o familie boierească, pe nume Elena, cea mai frumoasă dintre femeile aristocrate, având virtuţi fizice şi sufleteşti, cultivată, romantică şi sensibilă, comparată de către contemporani cu Mona Lisa (Gioconda) lui Leonardo da Vinci. Doar zâmbetul îi era din ce în ce mai amar, ca o premoniţie a suferinţei, care avea să-i aducă sfârşitul.

Nu era singură la părinţi, ci mai avea trei surori şi un frate, pe Costache, toţi descedenţi ai vistiernicului Petrache Negri şi ai Smarandei Donici (Zulnia), muza cărturarului-poet Costache Conachi, căruia îi va deveni soţie după moartea primului soţ.

Într-una dintre seratele boiereşti, Elena Negri pusese pe jar inima unui „tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu fruntea largă şi senină, cu ochi buni şi vorbitori”, cum aflăm din cartea memorialistului N. Pătraşcu: „Icoane de lumină”. Era fiul medelnicerului Vasile Alecsandri, purtând acelaşi nume cu tatăl. Era viitorul mare poet al literaturii române. Tinerii s-au îndrăgit reciproc şi s-au iubit sub jurământ că-şi vor uni destinele pentru tot restul vieţii. Atunci nu se consfinţeau căsătorii de o noapte ca-n zilele noastre.

În casa somptuoasă din Mânjina, se întruneau reprezentanţi de seamă ai epocii revoluţionare, sosiţi din capitala franceză, unde-şi făcuseră studiile, nu petrecând „în lupanare de cinismu şi de lene”, sau învăţând „la gât cravatei cum se face nodul”, ci aprinşi de pledoariile progresiste ale remarcabililor dascăli: Michelet, Quinet şi Mickiewicz, profesori la College de France. Au rămas în istorie numele lor: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, Costache Negri, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, alţi remarcabili patrioţi, militând pentru împlinirea idealurilor revoluţionare în spiritul dreptăţii, fraternităţii, egalităţii, dispuşi chiar să renunţe la privilegii în favoarea acestor deziderate. Printre ei, domnişoara Elena Negri, până în clipa când, înrăutăţindu-se suferinţa pulmonară, a fost nevoită să caute o climă mai bună pe alte meleaguri din Germania, Austria şi Franţa.

Îndemnat de Cupidon, Alecsandri a plecat în căutarea ei, întâlnind-o în oraşul Palermo, unde se afla şi Bălcescu, cu aceeaşi şubredă sănătate. Au petrecut împreună într-un decor de vis, cu plimbări pe ţărmul mării, respirând oxigenul emanat de vegetaţia cactuşilor, portocalilor şi lămâilor, sub un soare binefăcător. Starea sănătăţii Niniţei, cum o alinta poetul, înrăutăţindu-se, au hotărât să se reîntoarcă în ţară, cu vaporul, din Napoli spre Constantinopol. Părăsind vila din Palermo, Alecsandri scria în notele sale de călătorie: „Ne obişnuisem atât de mult cu acest frumos colţişor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristam numai la gândul de a-l părăsi. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colţ are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârşit, trebuie să ne despărţim de toate…”

În largul mării s-au petrecut clipe cumplite. Inima Niniţei a încetat să mai bată, năruindu-se toate planurile de viaţă ale poetului. Acesta a fost deznodământul unei frumoase, dar nefericite poveşti de dragoste. Consolându-se, Alecsandri a scris superbele poezii din ciclul „Lăcrămioarelor”, cea mai izbutită, mai duioasă şi mai răscolitoare fiind „Steluţa”, tradusă în limbile: franceză, italiană, maghiară, germană, rusă, apoi transpusă într-un poem simfonic de I.A. Wachman. Timp îndelungat s-a cântat romanţa compusă de Dimitrie Florescu, aflată în repertoriul unor celebri solişti:                                                                             

„Tu dar ce prin iubire, la a iubirei soare,

Ai deşteptat în mine poetice simţiri,

Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare

Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!”

Prozodic, versurile par depăşite în vremurile postmodernismului, dar trăirile, sentimentele, vibraţiile inimilor sunt universal valabile. „Ne-am iubit fără nimic artificial, am vorbit despre dragostea noastră în puţine cuvinte, căci ceea ce e adânc simţit se exprimă simplu. Ei îi datorez tot ce am făcut mai bun, şi dacă nu aş fi avut nenorocirea să o pierd, aş fi realizat capodopere”, afirma poetul în „Note de călătorie”.

Devotatul său prieten, Nicolae Bălcescu, urmărit de acelaşi crunt destin, i-a trimis o scrisoare de consolare: „Am suferit de durerea ta ca şi de a mea… Ştiam şi ştiu că rana unei asemenea pierderi este adâncă şi înveninată şi nu se poate lesne vindeca. Cred însă că n-ar trebui să ne lăsăm biruiţi de durere, ci să căutăm a ne purta bărbăteşte, a trăi astfel ca şi cum ea ar fi de faţă a ne privi…”

Câtă influenţă pozitivă au cuvintele de îmbărbătare!Alecsandri nu s-a lăsat „biruit de durere”. Şi-a continuat cariera literară şi politică în slujba ţării şi a culturii, cu multiple aptitudini artistice: poet, dramaturg, folclorist, înnoitor de modalităţi expresive, contribuind la rafinarea şi îmbogăţirea limbii literare. După cum se ştie, a mai fost: membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc, diplomat şi academician.

Iar semnatarul acestor rânduri rămâne convins că, documentându-se, a adus ceva îmbunătăţiri unei poveşti pe care dumneavoastră, dragi cititori, o ştiaţi.G

Sfârșit de ianuarie 2019. În sala publică a Bibliotecii județene „Dinicu Golescu” se  lansează trei cărți semnate de: Diana Vrabie  din Chișinău-Basarabia, Adrian Dragoș Defta din Moreni-Dâmbovița,  Christian Crăciun din Florești-Prahova.

Glasul roților din cauciuc

La volanul propriei limuzine, Adrian  Defta parcurge distanța Florești – Pitești în fix două ceasuri, pariind cu mine – speriatul de ninsoarea iminentă și pe faimoasa autostradă spre inima Argeșului. Berea însă tot dânsul a dat-o (lângă șemineul din regalul „Gardner Gold”),  interesat – ca istoric – de  fosta calea ferată Moreni-Florești,  de nemții și rușii   aduși de război, pe aici, de  Cantacuzini… Traseul străbătut, uscat și însorit, s-a oprit undeva, în Pitești, pe „Victoriei”, nu departe de Biserica Catolică, de Curtea de Apel și de Primărie. În iureșul silențios al roților  cu pneuri de iarnă, revăzusem ce a mai rămas din pădurea de sonde  Moreni,  sondele copilăriei mele la Gura Ocniței, ruinele Combinatului INOX al Târgoviștei, faimosul odinioară OLTCHIM, trist și pierdut în albul câmpiei…

Casa cu peristil și vitraliu

„Dinicu Golescu” botezată, Biblioteca cu rang județean, domină piața publică a Piteștiului, ascunzând privirilor o capodoperă a arhitecturii și plasticii autohtone: ansamblul coloanelor dispuse în peristil, pe care se sprijină un imens vitraliu laic, ecran cu  nuanțe cerești, sub a cărui lumină patru vitrine expun documente literare și istorice de primă mână, din scrieri eminesciene, fotografii de epocă, reliefuri în aramă. Somptuosul hol urcă pe scările cu covor roșu, două etaje, iar lumina se filtrează suav prin grilajele de fier forjat, precum  allegro-ul din „Haffner”-ul  lui Mozart…

Seară EIKON

În sala publică a Bibliotecii, standul cu Carte e atracția publicului. Alături de doamne și domni în vârstă, iau loc în staluri mulțimea de liceeni invitați. La masa „prezidiului”,   Denisa Popescu, consilierea Bibliotecii, dr. Diana Vrabie, conferențiar universitar al Facultății de  Litere din Bălți,  Vianu Mureșan și Alexandru Corduneanu, scriitori. Între dânșii, Valentin Ajder, directorul editurii EIKON, dr. Christian Crăciun și Adrian Dragoș Defta. Sunt de față, bucuroși de așa oaspeți, scriitorul Ovidiu Mihai Sachelarie, directorul Bibliotecii „Dinicu Golescu”, profesorul pensionar Vasile Ghițescu și jurnalistul Adrian Simeanu.

O carte de peste Prut

În prezentarea volumului CHIȘINĂU – EVOCĂRI INTERBELICE,  Diana Vrabie și Alexandru Corduneanu susțin o patetică reflecție a conținutului cărții: „În prezenta antologie (…) am încercat să surprindem tabloul complex al Chișinăului dintre cele două războaie mondiale, pornind de la ziarele și revistele românești, reperabile la acea oră”, amintind câteva: „România”, „Lumina”, „Lamura”, „Sfatul Țării”, „Viața Basarabiei”, „Opinia”, „Izbânda”, „Adevărul”, „Tribuna Școalei”, „Cetatea Moldovei”, „Dimineața”, „Dreptatea”, „Iașul”, „Universul Literar”, „Viața Românească”. Extrase, pe autori: „În preajma revoluției”, a lui Constantin Stere, „Pe urmele Basarabiei” de Romulus Cioflec și „Arde Chișinăul” de Constantin Virgil Gheorghiu. Câteva texte: „Ziua de 24 ianuarie la Chișinău” de Mihail Sadoveanu, „Mustul care fierbe” de Octavian Goga, „Cele mai vechi case din Chișinău” de Petre Constantinescu-Iași.

„Garda Fuhrerului”

„Adrian Dragoș Defta abordează problematica Diviziei „Leibstandarte-SS Adolf Hitler” fără a se lăsa deloc timorat de dificultatea și potențialul exploziv al oricărei încercări de deconstrucție a unor mituri care sunt încă atât de confortabile pentru foștii învingători ai celui de-al Doilea Război Mondial. Susțin, așadar, pledoaria autorului împotriva vinovăției colective și în favoarea celei individuale. Recunosc în această lucrare acribia documentării, forța și bogăția argumentației, dorința de a reda demnitatea unor oameni și de a înțelege țesăturile și resorturile unor vremuri”, confirmă valoarea lucrării  prof. univ. dr. Silviu Miloiu, de la Centrul de Cercetare a Istoriei Relațiilor Internaționale și Studii Culturale „Grigore Gafencu” și Asociația Română pentru Studii Baltice și Nordice, în excelenta prefață. Valoarea excepțională a cărții – „cercetare doctorală a autorului” (op. cit. S. Miloiu) o reflectă titulatura ei, GARDĂ PENTRU FUHRER – DIVIZIA „LIEBSTANDARTE-SS ADOLF HITLER, pe care editura EIKON a publicat-o în sera Istorie a Colecției Universitas. O remarcă a dr. Christian Crăciun, semnificativă: „Dl Adrian Defta a scris o carte europeană!”

Cert / Incert

Despre cartea dr. Christian Crăciun, LECTIO INCERTA a vorbit criticul literar Vianu Mureșan, relevând însemnătatea în plan estetic a acestei a II-a părți din seria de volume de Cronici literare editată de EIKON sub acest titlul. ”Încercări de dialog, asupra literaturii centriste, despre domenii care nu s-a scris, politologie, stilistică, preferând citatele și nu critica propriu-zisă. Scrieri despre cărțile care îmi plac, acest al doilea volum așteptându-l pe-al III-lea, fiindcă continui acest „hobby”! Cunoscut eseist și critic literar, dr. Christian Crăciun este convins că „Lectura rămâne incertă, pentru că e muritoare. Sensul este cert pentru că e veșnic. Am căutat Sensul murind, cum se spune, cu fiecare carte”!, a conchis autorul nostru.  

Serghie BUCUR

George Gershwin (1898-1937) este arhicunoscut ca autor al „Rapsodiei albastre”. Joia trecută ni s-a propus un alt Gershwin; altul şi nu prea, de vreme ce personalitatea sa este perfect recognoscibilă în Concertul pentru pian în Fa major, adică predilecţia sa pentru muzică de jazz. Compus din 1925, Concertul a fost orchestrat chiar de el.

Începe ex-abrupto, cu lovituri puternice de timpan, după care intră pianul; melodia interpretată va domina prima parte.

În a doua parte intervine ce spuneam mai înainte, personalitatea lui Gershwin, îndrăgostit de jazz; accentele acestuia – genul blues – se resimt puternic. Trompeta, clarinetele, flautul îşi aduc contribuţia. Este reluată melodia principală.

A treia (şi ultima) parte este de un energetism ce-l caracterizează pe Gershwin. Pianul îşi trage partea dominantă a melodiei, evidenţiind contribuţia interpretului.

Pianista Ruxandra Boariu, care a mai fost la Piteşti, profită de oportunitatea de a interpreta un Gershwin, descurcându-se cu siguranţă în pasajele de maximă virtuozitate a partiturii.

Facem o paranteză. Lui Stravinsky i-a plăcut Concertul pentru pian în Fa major; nu acelaşi lucru l-a simţit Prokofiev. De gustibus! Căci se poate şi… adormi la un concert! Este ceea ce i s-a întâmplat lui Brahms, când asculta o Sonată de Liszt!!! Mai târziu, Brahms s-ar fi scuzat, dar fapta fusese comisă…

Seara a continuat cu Johannes Brahms – Simfonia Nr. 2 în Re major, op. 73. Socotit cel mai popular compozitor de simfonii, alături de Beethoven (a cărui moştenire o preţuieşte mult), Brahms (1833-1897) scria această simfonie într-un moment fericit al spiritului: concediu de odihnă într-un sat – Pörtschach, aflat lângă lacul Vörther. Amprenta chietudinii sufleteşti în faţa peisajul încântător se simte din plin: Simfonia Nr. 2 este numită şi „Pastoralul”. Ideea pastorală se impune de la început, prin aerul idilic. Premiera fost la Viena, la 30 decembrie 1877.

În a doua parte se simte un pesimism, pe care criticii muzicali i-l atribuie, în general, lui Brahms. A treia parte, un allegretto grazioso, dar mai ales sfârşitul – optimist – socotit una dintre cele mai fericite piese ale sale, întregesc un concert plăcut; accentul tonic din final mai îndulceşte ceea ce Brahms însuşi şi mulţi au spus – Simfonia „Pastoralul” este melancolică.
Poate cu acest prilej, când vom asculta un nou Brahms sau un Wagner, vom spune câte ceva şi despre conflictul dintre „moda veche” brahmsiană şi „Şcoala Nouă Germană” (Liszt şi Wagner).

Dirijorul Al. Iosub (calitate pe care o are la Filarmonica „Oltenia” din Craiova), numit şi „maestru al baghetei”, a desluşit corect notele particulare – atât de diferite! – ale celor doi compozitori care au ţinut cu succes seara muzicală de joia trecută.

Joia trecută, două personalităţi au făcut sală plină la Filarmonica Piteşti: dirijorul Theo Wolters şi apreciatul pianist Horia Mihail. Primul şi-a cucerit deja un loc în inima statornicului fan piteştean al muzicii culte, fiind la 11-a prezenţă la Piteşti; al doilea, un ambasador al acestei muzici, cum l-am numit, şi-a câştigat deja o notorietate profesională, bucurându-ne de fiecare dată cu expresivitatea sa în interpretarea partiturilor cărora „pianul său”, călător sau nu, o aduce publicului.

Concertul pentru pian şi orchestră în La minor, de Edvard Grieg, i-a prilejuit lui Horia Mihail etalarea calităţilor sale artistice. „Chopin al Nordului”, cum a mai fost numit Grieg, a activat ca pianist până la sfârşitul vieţii. Concertul acesta, de un lirism aparte, confirmă calitatea ce i s-a acordat, de cel mai de seamă muzician din şcoala muzicală norvegiană şi de strălucit reprezentant al muzicii romantice europene.

Horia Mihail şi-a pus amprenta sa în prezenţa marcantă a pianului în concert. Pe fondul orchestrei sau în solo-uri seducătoare prin tehnica şi dăruirea artistului-interpret, Horia Mihail a cucerit sala. Visul său, un Chopin romantic, cald, învăluitor, a completat de minune o prestaţie apreciată mereu datorită seriozităţii pianistului. Ce mult l-au impresionat pe Felix Mendelssohn-Bartholdy excursiile pe care le-a făcut în Anglia!În deschiderea stagiunii am audiat uvertura la „Hebridele”, iar joia trecută Simfonia a III-a în La minor, op. 53, numită şi „Scoţiana”.

Dacă Grieg a fost supranumit, cum spuneam mai devreme, „Chopin al Nordului”, Mendelssohn a fost socotit, de Schumann, „Mozart al veacului său”. Şi aceasta datorită lirismului şi clarităţii stilistice a muzicii sale. Simfonia debutează, cum s-a mai observat, „întunecat”. Este vorba de evocarea prilejuită de prima vizită, în 1829, în Marea Britanie, unde Palatul Reginei Mary a Scoţiei, ajuns în decrepitudine, îl impresionează; un contrast dureros între o epocă de glorie şi ruinele care arată trecerea neiertătoare a timpului dă evocării muzicale o notă specifică. Să nu trecem şi peste inserţia plăcută a unor motive muzicale dintr-un dans folk scoţian.

Mendelssohn ar fi vrut ca cele patru părţi ale simfoniei „Scoţiana” să fie interpretate legat, fără pauză, ca un tot ce creşte, se dezvoltă tematic până la sfârşitul maiestuos. Temperamentalul Theo Wolters a transmis orchestrei frumuseţea partiturii, dramatismul ei, seducţia ei estetică.

Profesorul, scriitorul şi criticul literar, director al Editurii Arefeana, Ion C. Ştefan este bine cunoscut şi pe bună dreptate apreciat cum se cuvine, atât ca om al cetăţii, cât şi în cadrul lumii literar-artistice. El nu numai că a studiat literele şi fenomenele socio-umane, dar, cu harul cu care a fost înzestrat de divinitate, încă din anii adolescenţei şi ai primei tinereţi a ştiut să aşeze cuvintele şi expresiile literare la locul cel mai potrivit, dând opere cu rezonanţă în timp, cu mare putere de pătrundere în inimile cititorilor săi. După munca ce o desfăşura la catedră, clipele sale de odihnă şi recreere, ce ar fi fost bine venite, le transformă cu o putere rar întâlnită, în momente de plină creaţie literar-artistică.

Opera sa este impresionantă ca mărime şi într-o cuprinzătoare şi variate forme de apariţie literară, multe dintre ele au meditaţii şi conţinut al filozofiei existenţialiste sau al metafizicii. A publicat din anii fragezi ai adolescenţei versuri, proză, articole în renumitele reviste literare din Bucureşti sau din judeţul Argeş. Bilanţul scrierilor sale totalizează 36 de volume de povestiri, romane, versuri, eseuri, evocări tipărite la prestigioase edituri din capitală, precum: Cartea Românească, ce a fost mult timp condusă de marele romancier Marin Preda, Albatros, Litera, Semne, Artemis, Arefeana, Datina ş.a. Nu întâmplător mari scriitori contemporani au caracterizat cu cele mai alese şi nobile cuvinte operele sale. Printre aceştia îi amintim pe acad. Vasile Tonoiu, acad. Gheorghe Păun, Radu Cârneci, Laurenţiu Ulici, Nicolae Dan Fruntelată, Gheorghe Bulgăr, Gheorghe Şovu, Ana Blandiana, Victor Gh. Stan, Victoria Milescu şi mulţi alţii. Scriitorul Ion C. Ştefan, pe lângă faptul că a dat opere nepieritoare în timp din literatura română, este şi un om ambiţios şi neobosit luptător pe frontul propagării rolului cărţii scrise pe suport de hârtie în această perioadă a exploziei internetului, în care mulţi tineri nu se mai obosesc să citească operele fundamentale ale clasicilor noştri şi îşi iau diferite sinteze, referate de acolo, îndepărtându-se de izvorul valoros al literaturii noastre şi a unor străini valoroşi.

Este remarcabilă şi meritorie participarea sa la colocvii literare, dezbateri, simpozioane, lansări de cărţi sau acţiuni de prospectare a târgurilor de carte. Cu iubirea în suflet, cu speranţa în gând, scriitorul Ion C. Ştefan şi-a găsit tot timpul echilibrul psihic şi fizic şi a dat literaturii opere de mare valoare.

Dar despre profesorul şi scriitorul Ion C. Ştefan se impune un studiu făcut cu profesionalism, care cred că de bună seamă ne-ar ajuta să îi descifrăm lumina şi mesajul diverselor sale texte literare. În scrierile sale autorul ne dezvăluie un orizont foarte întins şi divers, de la anii copilăriei şi locurile natale, pline de măreţie şi mustind de istorie, continuând cu zborul neîntrerupt peste anii pe care i-a parcurs şi vom constata că nu de puţine ori face apel la diferite aspecte astrale sau mitologice. Am în vedere deosebitele calităţi cognitive şi harul său cu care divinitatea l-a înzestrat. El a desluşit cu uşurinţă continua mişcare şi transformare a fenomenelor din societate şi Univers, când aceeaşi realitate o vedem în goliciunea ei sau protejată de forme diafane, ceea ce dă impresia plăcută cititorilor săi că nimic nu este încremenit în timp, nu e în rigiditate absolută. Scriitorul îmbină realităţile pământene cu tainele cereşti, pe care le mângâie prin scrierile sale, dar rămâne un stăpân al timpului, cu picioarele pe pământ. Documentarea scriitorului, a poetului Ion C. Ştefan este deosebit de bogată, realizată atât prin studiu, cât şi prin zborul său permanent pe valurile vremii, care a fost destul de rapid ca la toţi indivizii, nu a avut elemente de superficialitate.

Pentru cei interesaţi de diferite aspecte ale rolului literaturii în deschiderea unor noi orizonturi sau ale formării unor convingeri ale educaţiei estetice, o discuţie cu profesorul şi scriitorul Ion C. Ştefan este un adevărat balsam, care determină fine vibraţii ale sufletului omenesc şi îi transmite interlocutorului optimism, gustul pentru literatură plină de învăţăminte şi de o trăire în consens cu tradiţiile esenţiale ale civilizaţiei pe care noi am primit-o cu prisosinţă de la moşii şi strămoşii noştri, care au ştiut să muncească din plin pentru cele necesare traiului , să creeze opere artistice de toate genurile, să-şi educe copiii în spiritul respectului faţă de credinţa strămoşească, dar şi să-şi apere cu preţul vieţii teritoriile pe care au locuit. În opera literară a scriitorului Ion C. Ştefan strălucesc nestemate superbe ale obiceiurilor strămoşeşti până azi în forma lor arhaică sau stilizată modernizate în consens cu societatea contemporană.

Afirm cu certitudine că poetul şi scriitorul Ion C. Ştefan, prin profunzimea şi estetica operelor sale literare exprimate în diferite forme, este un fin psihanalist pe care e bine întotdeauna să îl ai în apropiere sau să îi citeşti cu luare aminte diferite cărţi.

Metaforic vorbind, prin tot ce a făcut pentru literatura română până în prezent şi pentru cultura noastră naţională, el şi-a zidit o temelie trainică pe care să îi fie aşezată toată osteneala vieţii sale, lăsată moştenire în proza sau versuri pentru cei prezenţi şi pentru viitorime.

Prof. Ion BOŞTINARU

Despre cum arăta acum două veacuri ţinutul argeşean, despre starea precară a drumurilor ori referitor la emanciparea ispravnicilor şi a boierilor şi la viaţa sărăcăcioasă a ţăranilor, călătorii străini ne-au lăsat multe mărturii inedite. Totuşi, în ciuda interesului deosebit pe care l-au manifestat faţă de acest cuprins, atenţia lor s-a îndreptat, însă, mai puţin asupra bogăţiilor pe care le ascund pământurile sale. Cu unele excepţii, desigur, printre care şi relatarea unui explorator aflat în trecere prin Muntenia.

În anul 1837, aristocratul rus Anatol Nicolaevici Demidov, primul prinţ de San Donato, a organizat o expediţie ştiinţifică în sudul Rusiei şi în Crimeea, ajungând şi în Principatele dunărene. În urma acestei călătorii ştiinţifice, peregrinul rus şi-a publicat impresiile culese în scrierea „O călătorie în Principatele Române”, capitol din volumul „O călătorie în Rusia meridională şi Crimeea, prin Ungaria, Valachia şi Moldova”, apărut în 1839 la Paris. Ilustrată cu splendide ilustraţii ale pictorului francez Auguste Raffet, care l-a însoţit în expediţie, scrierea lui Demidov a lăsat o importantă mărturie despre Epoca Regulamentară în Principate.

Ajunsă în Muntenia, suita numeroasă a lui Demidov, din care făceau parte 22 de artişti, ziarişti, oameni de ştiinţă şi arheologi a străbătut şi meleagurile argeşene, prilej care i-a dat ocazia prinţului să facă unele constatări care pun în valoare bogăţia acestor pământuri. Animat de o formidabilă curiozitate ştiinţifică, prinţul a lăsat prin această scriere o ştire aparte despre aflarea unor zăcăminte deosebite aici, pe malurile Argeşului: „Nisipuri aurifere se găsesc şi în alte locuri, dintre care Valea Argeşului e cel mai însemnat.” „Mercurul… s-a găsit pe lângă oraşul Piteşti, în districtul Argeş. Aici el era împrăştiat în picături, într-un strat orizontal, alcătuit din nisip şi argilă. El se găseşte numai pe o mică întindere, căci, făcîndu-se săpături în împrejurimi nu s-a mai găsit nimic.” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. III, serie nouă, Editura Academiei, 2006, p. 641).

Ca un amănunt din biografia Anatol Demidov, acesta moştenise de la strămoşii săi o avere fabuloasă, între care se aflau şi mine de fier, dar şi bogate zăcăminte de pietre preţioase şi semi-preţioase în Urali şi Siberia. În calitate de proprietar de mine, deci, şi pe baza cunoştinţelor şi a experienţei sale, călătorul şi-a notat date inedite despre existenţa nisipurilor aurifere, pe Valea Argeşului, şi a mercurului, descoperit pe lângă Piteşti, „împrăştiat în picături, într-un strat orizontal, alcătuit din nisip şi argilă”. Când vine vorba de metale preţioase, ţara noastră este una dintre cele mai bogate din lume, dar puţini sunt aceia care mai ştiu locurile unde se află acestea. Extragerea aurului din aluviunile râurilor a fost o activitate larg răspândită pe teritoriul României, de-a lungul istoriei. Multe din exploatările care au funcţionat demult în albiile râurilor şi afluenţilor acestora sunt, însă, imposibil de identificat în teren, în zilele noastre. Ca atare, când amintea despre aurul de pe Valea Argeşului, Demidov nu se putea referi decât la aurul adus de aluviuni în nisipurile şi pietrişul de pe albia râului.

   Cât despre găsirea mercurului, descoperit pe lângă oraşul Piteşti, ar fi de intuit interesul călătorului străin pentru acest metal lichid tot în legătură cu exploatarea sau prelucrarea aurului. Pe lângă calităţile sale apreciate în trecut de către alchimişti sau de oamenii de ştiinţă, ”argintul lichid” se folosea din vechi timpuri pentru suflarea cu aur şi argint a vaselor de aramă, ori pentru recuperarea pepitelor de aur din materialul textil folosit la spălatul aurului. Or, tocmai din această perspectivă, de antreprenor de metale preţioase se va fi interesat şi Demidov de aceste avuţii ale solului argeşean. Dorinţa călătorului era de a cunoaşte bogăţiile ţării şi foloasele pe care el sau alte forţe angrenate în conjunctura economică din Principate le-ar fi putut trage din ele. Ne aflăm într-un moment în care bogăţiile subsolului încep să atragă atenţia capitaliştilor ruşi, austrieci, francezi sau englezi, iar explorările de acest gen luaseră deja amploare sub administraţia rusă.    

Iată cum, prin această scriere de la mijlocul veacului al XIX-lea, în plină Epocă Regulamentară, această parte din societatea munteană ajunge a fi cunoscută străinilor prin nişte amănunte diferite faţă de impresiile obişnuite ale călătorilor care trecuseră mai înainte pe aici.

Florin CHIVOCI

Mâine, 30 ianuarie, ora 12, Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel” din Domneşti vă invită la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” Piteşti unde va avea loc lansarea cărţii „Ultimul suspin, Vasile Militaru” – Micromonografie, autor regretatul scriitor, publicist, eseist, prof. Grigore Constantinescu – plecat de curând la cele veşnice. Coordonatori ai lucrării, prof. Ion C. Hiru şi Nuşa Cantemir.

La mulţi ani! Dragostea de viaţă, de cei dragi, de toate câte ne-nconjoară justifică dorinţa de împlinire a tradiţionalei urări. La mulţi ani, dragi prieteni cititori! Fără voi, zadarnic s-ar osteni truditorii cuvântului scris. Teatrul nu ar exista fără spectatori, muzica fără ascultători, artele plastice fără privitori. Dar, înzestrându-l pe om cu raţiune, Dumnezeu ne-a turnat în suflet şi sentimente, şi doruri, şi bucurii.

Împlinească-se urarea şi-n viaţa superbelor noastre mame, soţii, surori, fiice, a tuturor femeilor datorită cărora putem vorbi despre veşnicia speciei umane, oferindu-ne şi dragoste, şi înţelepciune, şi voinţă, şi răbdare, şi înţelegere, şi curaj. Jertfa Anei a făcut posibilă înălţarea Sfintei Mânăstiri de la Curtea de Argeş. Aşa spune legenda zidirii Sfântului lăcaş de credinţă şi de pomenire, aşa ne place să credem. Miturile, legendele şi arhetipurile autohtone formează conceptul de imaginar al spiritualităţii româneşti.

În evocările publicistului-profesor Florin Chivoci privind trecutul istoric, sociologic şi geografic al oraşului Piteşti, tradiţiile şi obiceiurile meleagurilor argeşene, datele şi evenimentele din vremuri vechi şi actuale, readucând şi memoria personalităţilor învăluite în negura uitării (preocupare remarcabilă şi a distinsului prof. Ion C. Hiru), întâlnim adesea motivul maginarului:  

„Trecutul transformat de imaginar se regăseşte nu numai în mituri sau amintiri istorice, ci şi în legende urbane, în credinţe sau superstiţii demne de a fi scoase la lumină. În încercarea de a explora fantasticul istoric sau geografia imaginară, subiectele abordate se inspiră şi din unele creaţii artistice”, mărturiseşte statornicul colaborator al  „Săgetătorului” (nr. 1055/20-26 februarie 2018), în eseul „Incursiuni în imaginarul piteştean”. Autorul se referă la eseurile care alcătuiesc volumul „Piteşti. Povestiri dintr-o geografie urbană” (Ed. Argeş Press, 2016), adăugând că „…cele mai multe din fragmentele cărţii sunt concepute nu doar cu rigoare istorică, ci şi cu uneltele literaturii, prin abordări de tip sociologic sau prin mijlocirea unor pagini de memorialistică ori note de călătorie”.  În acelaşi context şi-n aceeaşi publicaţie se situează alt eseu al vrednicului de laudă profesor, „Suvenirul unor vestigii” (23-29 oct. 2018), folosind ca punct de plecare afirmaţia: „Printre simbolurile care ilustrează trecutul unei aşezări există unele care se reînsufleţesc cât mai aprins în imaginarul unei comunităţi. Amintirea morilor de apă, de pildă, care împânzeau cândva aşezarea Piteştilor are darul de a vibra adânc în mentalul colectiv (…). Vorbim despre aflarea unui imaginar al morăritului, dedus din existenţa acestor monumente ale culturii şi ale creaţiei tehnice populare tradiţionale în drumurile ce ajungeau la Piteşti”.

Şi în alte scrieri ale autorilor argeşeni am întâlnit trimiteri în direcţia imaginarului, concept care defineşte ideea de originalitate a esteticului şi a valorilor estetice autohtone, pe acest principiu, cultura română înscriindu-se în circuitul culturii şi literaturii universale. Cât se mai scrie? Cât încă mai avem hârtie din câteva întinderi de păduri câte au rămas neprăduite! Dacă se va continua măcelul asupra secularilor copaci, nici pe cei tineri lăsându-i hoţii să crească, îl vom căuta pe Socrate spre a ne dezvălui tainele dialogului. Are şi viul grai farmecul lui, dar cine-ţi mai ascultă glasul când, din criză de timp, fiecare se gândeşte ce are de făcut în clipa următoare?

P.S. Cu evlavie şi recunoştinţă port în suflet amintirea regretatului prof. univ. dr. Valeriu Filimon, de la care, pe calea dialogului, apoi citindu-i volumele „Poetica imaginarului românesc” şi „Critica arhetipală şi fenomenologia narativă”, mi-am însuşit câteva noţiuni pe tema imaginarului, cu aplicaţii în operele scriitorilor clasici, inclusiv în romanele istorice ale eruditului nostru contemporan şi argeşean Mihail Diaconescu.                       

Joia trecută, am asistat, probabil, la cel mai izbutit concert al Filarmonicii Piteşti. Şi aceasta datorită clo-ului serii – Simfonia a 6-a în Si minor PATETICA, op. 74, de Piotr Ilici Ceaikovski.

Începem cu această afirmaţie şi o susţinem. PATETICA (la început, Ceaikovski propusese TRAGICA) este o simfonie complexă, greu de interpretat, sau mai bine zis, greu de stăpânit din punct de vedere artistic.

Este locul să subliniem marele merit al dirijorului Alexandru Ganea de a fi pătruns adânc mesajul lucrării, de a fi dirijat cu siguranţă orchestra pentru a-i conferi simfoniei măreţia pe care o are.

Este, de asemenea, meritul orchestrei de a fi răspuns prompt dirijorului, trecând un test artistic major. Alexandru Ganea şi-a confirmat doctoratul în muzică şi prestanţa obişnuită, iar orchestra a câştigat un pariu important, acela de a fi capabilă să transpună exact patetismul acestei simfonii cu totul speciale.

Simfonia este, într-un fel, cu totul aparte. Prin ea, Ceaikovski lasă un testament al carierei sale zbuciumate.

Peste nouă zile, de la premieră – 6 noiembrie 1893 – Ceaikovski moare (de holeră sau se sinucide…).

Şi de aceea, Simfonia devine cu atât mai specială; Ceaikovski, zbuciumatul, nefericitul om Ceaikovski îl determină parcă pe creatorul/compozitorul Ceaikovski la un examen al vieţii, magistral transpus muzical („cea mai reuşită a mea” – zice el).

Îşi oferă sufletul spectatorului în cea mai realizată simfonie a sa. Zbuciumul sufletesc – de la frumoasa relaţie epistolară cu „sponsorul” său – Nadejda von Meck (timp de 13 ani), la întreruperea mecenatului – de la căsătoria nereuşită din start care, se credea a-i ascunde homosexualitatea, la avatarurile/încercările unei vieţi pline de obstacole – se vede din plin în PATETICA.

Este o lucrare în care interogaţiile abundă, în care pesimismul domină, confirmând o nefericită viaţă personală a unuia dintre marii compozitori nu numai ai Rusiei. Dirijorul Al. Ganea şi orchestra au transpus exact contrastele muzicale, fiorul artistului în acest, de fapt, ADIO spus vieţii.

„Vindecătorul de suflete”, cum i s-a mai spus lui Ceaikovski, a plecat din această lume nevindecat de nefericirea personală care i-a însoţit marea-i operă muzicală.

Uvertura la Don Giovanni ne-a adus un Mozart care, prin această lucrare, a combinat dramatismul cu comedia. Don Giovanni al lui Mozart rămâne cel aventuros, gata de escapade amoroase, sfârşind tragic. A fost un fel de premisă a unei seri muzicale intens trăite de public.

Ladislau Kozeluch are un catalog cu 420 de lucrări. A fost un compozitor care s-a remarcat între 1773-1810. Chiar dacă Beethoven a folosit un cuvânt depreciativ la adresa sa – „miserabilis” – Kozeluch a rămas cel care a contribuit la amplificarea unui stil – piano-forte.

Concertul în Si bemol major pentru pian la patru mâini  le-a prilejuit soţilor Corina Răducanu şi Eugen Dumitrescu un recital pianistic care le-a confirmat CV-ul: participanţi la numeroase concursuri internaţionale, laureaţi ai unor competiţii.

Deşi copilaşul lor de câţiva anişori îi aştepta nerăbdător în cabină, părinţii au acceptat, totuşi, un bis bine primit de spectatori.

Vremurile noastre, nebune!, nebune!, nebune de atâta grabă şi lăcomie, ne aruncă în zeflemeaua lor arogantă, cu cât suntem mai reflexivi, mai gravi în conştiinţa noastră, de muritori de rând, câtuşi de puţin responsabili în propria existenţă. Pe toată această traiectorie meditativi, în timp ce unii fac războaie sau averi, alţii privesc în nevăzutul plin tocmai cu sensurile / rosturile trecerii prin această decameronică lume, atenţi doar la paşii pe care umbra lor o plimbă peste colbul drumurilor! Îmi spuneam astfel, ajuns la ultima reflecţie din cartea doamnei Vavila Popovici, una de buzunar, bilingvă, intitulată CUGETĂRI / REFLECTIONS, seducătoare sumă a unor trăiri în absolută intimitate.

Lectura acestui „Buchet de simţiri inoculate conştiinţei” preface obişnuitul în opusul lui, urmare „Dării de seamă asupra sa înseşi”: „Nu e greu să-nţelegem că odată cu plecarea noastră, pleacă spaţiul şi timpul în care am fost încercuiţi”! (p. 29). O discretă accepţie a ideii de moarte! „Ceea ce nu ştii este bine şi corect să recunoşti că nu ştii. Altfel, niciodată nu vei afla”! (p. 42). Curajul de a-ţi asuma limitele! „Regretul e piatra de moară care ne macină sufletul. Să avem răbdarea să se termine măcinatul. Îl vom simţi ca pe o renaştere”! (p. 64).

Caracteristică jubilaţiei retrospective, cugetarea sintetizează, în viziunea vaviliană, înălţimea sau profunzimea definirii alter-ego-ului, în cazul de faţă al autoarei, dedus dintr-o viaţă cu prezumţia folosului spiritual trăită, sobru revelată în formulări comprehensive, prescriind nimicniciiile existenţei. „Spiritul pe pământ e partea cea mai slabă, care are nevoie de ocrotire”, spunea Schopenhauer. „Probabil de aceea are nevoie de trup, din când în când să se ascundă. Sau, când i se ordonă, să-l părăsească pentru totdeauna” (p. 80). „Să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem creaţi. Încrederea în tine însuţi naşte putere. Doar iubindu-ne pe noi înşine, putem să ne deschidem inima către cei care ne iubesc. Cu cât te cunoşti mai bine, cu atât mai mult te poţi dărui celorlalţi. Cineva spunea că drumul cel mai dificil este cel spre interiorul nostru. Aşa şi este! Atunci putem vedea ce ne lipseşte şi ce trebuie adăugat. Ne vom iubi mai mult şi ne va iubi şi Bunul Dumnezeu”! (p. 89).

Distinsa doamnă cugetătoare – poetă, prozatoare, eseistă şi publicistă, profesoară de matematică, ingineră şefă de laborator în industria petrochimică argeşeană, din 2008 stabilită în Raleigh – Carolina de Nord, SUA, cu 40 de ani înainte cetăţeană a Piteştiului, vezi Dicţionarul bibliografic al scriitorilor, publiciştilor şi folcloriştilor Argeşului, ediţia a II-a, paginile 297-299 – ne restituie un univers în care, grăbiţi – cei mai mulţi – ne aflăm şi, ignoranţi cum preferăm să fim (şi să rămânem), nu dăm doi bani pe el, pentru ca în ajunul morţii să cerşim Domnului alte câteva clipe de viaţă. Pe un orizont oarecum pragmatic, reflecţia vaviliană sonorizează un anumit diapazon: „Am spus că în matematică şi în fizică important este să înţelegi legile generale, să le recunoşti şi să ştii când trebuie să le foloseşti. Restul cunoştinţelor să nu te întrebi la ce îţi mai pot folosi, fiindcă, dacă nu le vei folosi, se vor şterge singure din minte, până atunci ocupând un loc şi nelăsând alte cunoştinţe să poată intra. Fiecare, în fond cu capacitatea sa! Se spune că ele se pot totuşi cuibări undeva şi pot ieşi la suprafaţă în mod surprinzător şi folositor. O fi având creierul camera sa ascunsă!” (p. 79).

Înţelepciunii, dar şi mercantilismului, proba de foc a Cugetării are tangenţe cu efuziunile credinţei în care ne naştem şi, dacă nu ne corup tentaţiile altor culte, trăim şi ne îngropăm! Amprentă a Filosofiei, cugetarea – ne convinge doamna Vavila Popovici – aduce acea rază a cărei lumină adevereşte cenuşiul trecerii noastre prin lume: „Am devenit liberi, şi tot mai singuri şi tot mai egoişti. Ne-am înstrăinat unii de alţii, pierzând iubirea – bijuteria cea mai preţioasă a sufletului”! (p, 69). Pentru că, pe paralelele şi meridianele Pământului, groaza se amplifică, iar ziua de mâine se înceţoşează, predicţia spiritului reflexiv adnotează în cartea vieţii sale – a mulţimilor tot mai indiferente – apostolic: „Asistăm neputincioşi la prefacerea lumii. Oare mintea nu ne mai ajută? Nici pe conducătorii acestei lumi?” (p. 81).