O seară, joia trecută, cu trei compozitori; o audiţie însă, într-un fel, unitară prin lucrările melodioase propuse.

Edward Elgar (1857-1934), cu Serenada pentru orchestră de coarde în Mi minor, op. 20, a deschis concertul. Scrisă în 1892, a fost reprezentată în 1896, la Anvers. Serenada, cunoscută melomanilor Filarmonicii Piteşti, din 2009, la concertul omagial Ludovic Bacs, este calmă, melodioasă, plăcută.

A urmat Felix Mendelssohn Bartholdy (1809-1847), cu Concertul pentru vioară şi pian. Compozitorul a ţinut, în ultimul timp, o parte din repertoriul Filarmonicii: l-am audiat cu Uvertura la „Frumoasa Melusină”, cu „Scoţiana” şi cu Uvertura la „Hibridele”.

Joi, violonista Anca Vasile Caraman şi pianistul Alessandro Trebeski (Italia) ne-au oferit un Mendelssohn Bartholdy expresiv, lirismul îmbinându-se cu accente temperamentale. Ambii şi-au confirmat CV-urile, în solo-uri ce le-au definit personalitatea. Fanii şi-au amintit, desigur, că, pe 19 ianuarie 2009, acelaşi concert pentru vioară şi pian i-a avut ca protagonişti pe apreciaţii Al. Tomescu şi Horia Mihail. Amintiri frumoase, nu?

Concertul s-a încheiat cu Robert Schumann (1810-1856) – Simfonia Nr. 1 în Si bemol major, op 38, a Primăverii. Este prima lucrare simfonică a lui Schumann. Să notăm şi faptul că, la premieră – 31 martie 1841 – dirijor a fost Felix Mendelssohn Bartholdy. Titlul de simfonie a Primăverii este după poezia lui Adolf Bottger – „Poezie de primăvară”. Simfonia începe cu atmosfera iernii şi treptat, încă din a doua parte, se simte primăvara. „Aş dori ca muzica să sugereze schimbarea lumii în verde” – zice Schumann, iar părţile a doua şi a treia sunt ecoul exploziei verdelui primăverii, al înnoirii naturii. Ca urmare, muzica, romantică, aduce pe scenă un curs optimist, melodios al Simfoniei.

Merituoasă, demnă de subliniat este amprenta dirijorală a lui Matei Pop. Pasional, expresiv, dominat, prin gestică, de a restitui publicului autenticitatea schumanniană, Matei Pop lasă o amintire de trăire ardentă a muzicii.

Vineri, proiectul „Muzica românească – de la Rapsodiile române la Cântece de pustiu” i-au adus pe scenă pe Ioana Voicu Arnăuţoiu (vioară), Manuela Giosa (pian) şi pe soţii Corina Răducanu şi Eugen Dumitrescu (pian la patru mâini), toţi cunoscuţi publicului piteştean. Ei au interpretat George Enescu (Rapsodia română, op. 11, nr. 2 şi nr. 1), C. Silvestri (Sonate pentru vioară şi pian, Jocuri populare din Transilvania, Cântece de pustiu). Proiecţia filmului „Compozitorii şi securitatea” (de Monica Tănase) a înfăţişat scene şi documente tulburătoare din viaţa lui George Enescu, Constantin Silvestri şi Mihail Sora.

Întotdeauna comunicarea cu tinerii o privesc de parcă aş construi împreună cu ei balustrade la punţile dintre generaţii, aşa că mă bucură mult rândurile primite recent de la unul dintre aceştia.

Câţiva liceeni, între care, desigur, se află şi cel care mi-a scris, au avut iniţiativa creării unei entităţi organizatorice prin care să sprijine elevii, părinţii şi profesorii, publicul interesat în ansamblu, în a-şi forma o imagine cât mai realistă despre locul şi rolul liceului în cadrul învăţământului românesc, în cadrul societăţii noastre în general, după câte înţeleg. Registrul Educaţional Alternativ (REAL, adică), aşa cum inspirat numesc ei lăudabila lor întreprindere, pentru mine nu este doar o informaţie, o ştire cu care să-mi îmbogăţesc patrimoniul datelor despre lumea în care trăim. Este mult mai mult, este în primul rând un semn că maturitatea nu are neapărat o vârstă şi că tinerii noştri trec mult mai departe cu privirea decât am crede. Este o dovadă că ei nu se lasă copleşiţi de orbecăiala zilnică, uneori cel puţin penibilă, a clasei noastre politice, de parcă Dumnezeu nu se mai satură în a-şi bate joc de ea.

Apoi, dar nu în al doilea rând ca însemnătate, aici avem de-a face cu mijirea unei speranţe. Nimic nu este pierdut într-o ţară în care un grup de tineri privesc viitorul nu doar cu optimismul vârstei, cât mai ales cu generozitatea altruistului care se gândeşte la ceilalţi. Aşa mi se pare mie această iniţiativă, o limpede şi convingătoare cuprindere altruistă a unui fel de a fi salvator, dătător de nădejde. Datorită unor asemenea tineri pe mine nu mă îngrijorează viitorul, ci doar clipa în care eu nu pot face mai mult. Adică exact acest moment în care ar trebui să fac mai mult, nu doar să vă spun că, indiferent de rezultatul iniţiativei voastre, voi, realiştilor, aţi câştigat deja o bătălie împotriva nepăsării şi ignoranţei. Site-ul vostru (estereal.ro) este cartea de vizită a unui succes previzibil. Faptul că aţi întocmit deja un formular online, care a adunat în scurt timp peste 1.500 de semnături, mă îndeamnă să spun asta. Şi să adaug un mulţumesc, Bogdan-Adrian Vidraşcu, pentru scrisoare şi pentru bucuria pe care mi-o produci arătându-ţi încrederea în noi.

Deschiderea stagiunii Filarmonicii Piteşti a fost un adevărat dar muzical: un concert şi patru uverturi, cinci compozitori care şi-au lăsat amprenta asupra cursului muzicii universale.

A rezultat o densitate muzicală remarcabilă, audiţia unor piese memorabile, intrate în patrimoniul muzical, fiecare cu timbrul său specific, inefabil.

Să începem cu Concertul Nr 4 pentru vioară şi orchestră în Re minor, op. 31, de Henri Francois Joseph Vieuxtemps. Compus în perioada când a fost muzician la curtea ţarului Nicolae I ( a stat 6 ani, fondând şi şcoala de vioară a Conservatorului din Sankt Petersburg), concertul îl reprezintă cel mai bine pe violonistul franco-belgian. De fapt, el a compus doar 7 concerte. Concertul Nr 4 este expresia concepţiei care nu l-a părăsit niciodată: muzica mai întâi, tehnica pe planul al doilea.

Şi aceasta în timp ce violonistul Vieuxtemps era cunoscut ca un virtuoz al instrumentului! Robert Schumann l-a comparat cu Paganini, artist pe care Vieuxtemps l-a cunoscut în 1834 la Londra.

Violonistul Horia Văcărescu s-a achitat cu acurateţe de interpretarea partiturii, deloc uşoară, suavităţile viorii alternând cu pasaje de mare virtuozitate, confirmarea marilor virtuţi ale acestui minunat instrument.

Să mai amintim un fapt major: concertul a fost conceput în patru părţi, sfidând alcătuirea clasică în trei părţi. „Nunta lui Figaro„, o opţiune deja clasică în repertoriile marilor scene muzicale, are o istorie aparte: 9 reprezentaţii la Viena, în 1876, ca, ulterior, să fie oprite de împărat. Apropo, Iosif al II-lea, care a găzduit premiera la palatul său, încântat i-a spus lui Mozart, geniul muzicii: „E prea frumos pentru urechile noastre, dragă Mozart, şi sunt mult prea multe note”. La care Mozart punctează:  „Exact atâtea note câte sunt necesare, Maiestate!” Mozart a fost la pian la primele două spectacole. Fluidul muzicii mozartiene se revarsă – şi în uvertură – alert, spumos, anunţând parcă „Nunta” sau, cum i s-a mai spus, „o zi nebună”.

Uvertura „Egmont”, de Beethoven, debutează solemn, în respect faţă de eroismul contelui Egmont, condamnat la moarte de agresor. Subiectul este inspirat din lupta Ţărilor de Jos pentru cucerirea independenţei de sub dominaţia spaniolă; muzica – destinată piesei lui Goethe – „Egmont”. „Hebridele”, de Felix Mendelssohn Bartholdy, sunt o lucrare pe care autorul o scrie în urma călătoriei în Scoţia, în 1829, fascinat de peisaje (de fapt o grotă – Grota lui Fingal). Este o uvertură descriptivă, o logodnă luminoasă între farmecul naturii şi trecutul legendar al locului. Wagner (1813-1883), adversar al stilului mendelssohnian, considera „Hebridele” cea mai frumoasă operă din câte există.

Cea de a patra uvertură a serii – Wagner: „Uvertura la opera Rienzi” – a fost cireaşa de pe tort. Ne-a adus culoarea wagneriană ceva din măreţia creaţiei acesteia, deşi „Rienzi” nu face parte din operele sale principale. Partitura originală i-a fost oferită lui Hitler pentru aniversarea a 50 de ani. Şi cu acest amănunt intrăm în zona scriitorului, eseistului, cucerit de ideile naţionaliste, pangermanice, socotit unul dintre fondatorii antisemitismului. În 1850, în lucrarea „Iudaismul în muzică” îi atacă pe evreii compozitori, pe Giacomo Meyerbeer şi Mendelssohn. Muzica sa, ca reprezentantul cel mai de seamă al romantismului, a influenţat covârşitor opera multor compozitori. Arta sa componistică, forţa energetică a muzicii sale, diversitatea imaginativă a compozitorului i-au ridicat, pe merit, un piedestal în muzica universală. Aînfiinţat teatrul de la Bayreuth, unde au loc festivalurile intrate în tradiţie care-i poartă numele.

Dirijorul Tiberiu Oprea a menţionat diversitatea muzicii celor cinci compozitori, dialogul tău cu orchestra fiind benefic. De la eleganţa şi puritatea mozartiană, la vitalitatea beethoveniană, la naturaleţea lui „Mozart al veacului său”, cum l-a numit Schumann pe Mendelssohn Bartholdy, la măreţia şi culoarea wagneriană, la calitatea muzicii lui Henry Henri Francois Joseph Vieuxtemps.

Întâmplarea a făcut ca după mai bine de 35 de ani să-mi revăd o prietenă din copilărie, piteşteancă, stabilită, între timp, în Germania. Derulând, cum era de aşteptat, amintiri din vremuri apuse, mi-a vorbit şi de însemnările domnului Florin Chivoci despre Piteşti. Citindu-le, la rândul meu, mi-au trezit amintiri, unele duioase, altele greu de rememorat, chiar şi după aproape 70 de ani. Spun de amintiri greu de rememorat, fiindcă părinţii mei au ajuns la Piteşti în lotul celor cu D.O. (domiciliu obligatoriu).

Tinerii de azi, în majoritatea lor, habar nu au ce a însemnat acel D.O. Cei vizaţi, ridicaţi, peste noapte, din casele lor sau de la moşie, cum a fost cazul părinţilor mei, doar cu ce aveau pe ei, erau plasaţi „sub supraveghere”, ca „duşmani ai poporului”, fără dreptul de a părăsi localitatea unde le fusese stabilit domiciliul, iar, la anumite intervale, erau obligaţi să se prezinte la Miliţie pentru viza pe buletinul de identitate, numit, pe vremea aia, „buletin de populaţie”. Dacă ar fi părăsit oraşul, fără acordul autorităţilor, ar fi riscat ani grei de închisoare. Cum situaţia era disperată, iar eu nu aveam nici doi ani împliniţi, am fost luată în grijă de bunica maternă, care rămăsese la Bucureşti. Nu-mi vedeam părinţii decât vara, când, pentru două săptămâni, eram dusă la ei. Atunci, logic, nu aveam cum să înţeleg toată grozăvia; credeam că „aşa trebuie”!

Ca pentru orice copil, să fiu alături de părinţi era o mare bucurie, aşteptată luni de zile. Camera în care locuiau ei era într-o casă lipsită de orice confort, pe strada Craiovei, având la parter un darac, „Daracul de lână”, cum îl ştia toată lumea. Cum Craiovei, aşa cum îi spune şi numele, era una dintre căile de intrare în oraş, prin faţa casei defilau şiruri de căruţe, coborând spre centrul oraşului sau spre piaţă, mai ales la sfârşitul săptămânii. Prea mică fiind, nu puteam înţelege, pentru nimic în lume, cum puteau câinii legaţi la „coada căruţei” să ţină pasul cu caii… În urma sistematizării zonei, casa cu darac nu mai există, cred că de mai bine de 45 de ani. Tot atunci, de peste drum, a dispărut şi casa grădinarului Badea, o casă în pantă, cu geamlâc şi cu o grădină de zarzavat, cu straturi frumos aliniate, de unde se aprovizionau toţi vecinii. În ziua de azi ar fi avut un succes garantat, cu produse bio, atât de căutate… Ceva mai jos de casa lui Badea, într-o casă mai răsărită, cu etaj, locuia Francezu’, o persoană care, în tinereţe, stătuse o vreme în Franţa, de unde şi porecla, poate chiar cu o nuanţă de invidie… Care i-o fi fost numele adevărat nu am ştiut nicicând. Casele celor doi, ca şi celelalte de pe aceeaşi parte a străzii, au dispărut, iar pe spaţiul respectiv, puţin retrase de la stradă, au început să se înalţe primele blocuri din noul „cartier Craiovei”.

Tot pe strada Craiovei, coborând spre centru, ajungeai la bulevardul Republicii, la „Statuie”. Deşi demolată, încă din 1950, în memoria colectivă, fostul amplasament continua să fie şi azi „punct de reper” al oraşului. Realizat de sculptorul Dumitru Pavelescu-Dimo, în 1906, „Monumentul Independenţei” fusese ridicat în memoria eroilor argeşeni căzuţi în Războiul de Independenţă din 1877-1878. După un periplu prin parcurile Piteştiului, statuia a poposit, în 1969, pe strada Crinului, în faţa unei case „la roşu” (netencuită), casa domnului Gheorghe Aman, eminentul nostru profesor de română de la Liceul „Bălcescu”, azi Colegiul Naţional „I.C. Brătianu”. Aşezată pe un soclu mai scund decât cel original, statuia şi-a pierdut din măreţie. Oare va mai reveni vreodată la vechiul statut de „punct de reper” al oraşului? Promisiuni, din câte am aflat, s-au făcut, dar cine ştie când sau dacă…

După ce traversa piaţa de la „Statuie”, Craiovei mai avea o porţiune intens comercială, cu magazine mici (azi, „să fim în trend”, le-am spune „buticuri”), înghesuite unele în altele, până la strada Teiuleanu, unde, pe colţ, magazinul „Universal” străjuia zona. Coborând pe strada Teiuleanu, trecând prin faţa Şcolii Teiuleanu şi printre mici dughene şi case de negustori, ajungeai la Biserica „Mavrodolu”, impunătoare, înconjurată de ziduri înalte de piatră. Acolo, chiar în curtea bisericii, pe latura dinspre Târgul din Vale, erau câteva barăci-locuinţe, unde, în organizare de şantier, locuiau arhitecţii însărcinaţi cu restaurarea bisericii „Sfântul Gheorghe”, salvată ca prin minune de la demolare. Nu acelaşi noroc l-a avut biserica „Sfântul Nicolae”, zisă şi „Biserica cu Ceas”, de la celălalt capăt al Străzii Mari, care, în 1962, sub privirile neputincioase ale piteştenilor, a fost pusă la pământ, cu un tanc sovietic, în doar câteva ore, din „raţiuni de sistematizare urbană”. Cei doi arhitecţi, Radu Berindei şi Radu Creţianu, sau „Razii”, cum le spuneau prietenii, au locuit, cu soţiile lor, în barăcile de la Mavrodolu, până la finalizarea lucrărilor şi, cum erau prieteni cu părinţii mei, îi vedeam des. În plus, Sarmiza, soţia lui Radu Creţianu, fusese măritată, la un moment dat, cu unul dintre fraţii tatălui meu. Mari amatori de muzică clasică, îşi aduseseră o colecţie impresionantă de discuri, aşa că Sarmiza şi Colette, soţia lui Radu Berindei, ofereau prietenilor, la o ceaşcă de ceai, audiţii muzicale de primă mână. De atunci, cred că aveam vreo 10-11 ani, mi-a rămas întipărită în memorie minunata „Chaconne” a lui Bach, pe care, la ei, am ascultat-o pentru prima dată. Perechea Colette – Radu Berindei era o apariţie destul de ciudată în oraş: ea, la un metru şi jumătate, totdeauna fistichiu îmbrăcată, el, la puţin peste doi metri, un fel de „Păsărilă”, stârneau glumele golănaşilor vremii, că, deh, nici pe atunci nu duceam lipsă de asemenea specimene. Când îi vedeau pe stradă, glumeau pe seama lor, spunând: „Dacă Păsărilă ăsta întinde braţul, îşi ia nevasta sub radical”! Astfel de glume nu numai că nu-i deranjau, ba chiar îi amuzau pe protagonişti.

Lăsând în dreapta magazinul „Universal” şi strada Teiuleanu, erai deja în actuala Piaţă „Vasile Milea”, pe atunci, pur şi simplu, „Piaţă”. Pe lângă tarabele zarzavagiilor se ridica „Hala”, o construcţie masivă care, ca stil, te-ar putea duce cu gândul la Hala „Traian” din Bucureşti. Buldozerul înnoirii a pus-o la pământ, aşa cum s-a întâmplat cu multe construcţii din Piteştiul copilăriei mele şi de aiurea. Pe o latură a pieţei, un banal magazin alimentar, în ciuda „înnoirilor vremii”, îşi păstrase în memoria colectivă vechiul nume „Ştrempel”, şeful magazinului fiind chiar fostul patron, care, nu de puţine ori, îi ajuta pe cei aflaţi la ananghie.

Pentru cei de azi, învăţaţi cu prăjiturile sofisticate, probabil că nu ar însemna nimic dughenele cu „cofeturi”, eventual turceşti, cum, în copilăria mea, era foarte căutată prăvălioara lui Ayet Yaya, situată la intersecţia Craiovei cu bulevardul Republicii, tot „la Statuie”. Găseai acolo, pe lângă bomboane şi alte zaharicale preparate artizanal de Ayet, braga şi, mai ales, îngheţate, „de te lingeai pe degete”. Oare câţi îşi mai duc aminte de acele bucurii ale copilăriei? Oricum, nu cei cu mai puţin de 60 de ani în cârcă….

În altă parte a oraşului, pe strada 1 Mai, într-o casă cu gang, demolată între timp şi ea, locuiau o descendentă din familia pictorului Gheorghe Tattarescu, la rândul ei pictoriţă, Micaela Eleutheriade, şi Grigore, soţul ei, ajunşi şi ei la Piteşti tot cu D.O. Fostă elevă a Ceciliei Cutescu-Storck şi a lui Dimitrie Mirea, debutase ca pictoriţă, în 1926, la „Salon de Independants”, de la Paris. La Piteşti, pentru a putea supravieţui, Micaela confecţiona espadrile din diferite resturi de materiale textile, iar Grigore făcea tălpile din pănuşe de porumb împletite. Ca artist plastic, aşa cum a fost şi încă mai este obiceiul, Micaela îşi păstrase numele de fată, Eleutheriade. Din păcate, nu am ştiut niciodată nici care era numele de familie al soţului ei, nici ce meserie avea. Din vremea aceea, eu având vreo trei ani, mi-a rămas ca amintire portretul în creion pe care mi l-a făcut Micaela. Din păcate, fiind pe hârtie proastă, cu trecerea timpului, s-a estompat, dar, chiar şi aşa, îl păstrez la loc de cinste. După ridicarea D.O., revenită la Bucureşti, Micaela Eleutheriade s-a bucurat de recunoaşterea talentului şi a avut câteva expoziţii memorabile.

Şi, cum tot aminteam de cei cu D.O., nu pot să nu-i menţionez pe fraţii Nana şi Bubi Constantinescu, nepoţi ai ministrului Alexandru Constantinescu-Porcu, pe Mady şi Ghiţă Manoliu, sau pe Victoria (Vichi) şi Gheorghe Mărăcineanu, cei din urmă, la „instalarea” la Piteşti, împărţind cu părinţii mei, mai bine de un an, o cameră mizeră, în Târgul din Vale. Pentru a putea supravieţui, tata, împreună cu ceilalţi bărbaţi menţionaţi mai sus, descărcau vagoane în gară, Nana, ştiind să brodeze, lucra pentru o croitoreasă, Mady dădea lecţii de engleză şi pian, Vichi îngrijea un copil infirm, iar mama, singura dintre ele cu studii superioare, medic fiind, reuşise să se angajeze ca medic şcolar la Şcoala Teiuleanu.

Tot de la „Statuie”, de data asta mergând spre gară, la câteva case de „Uzina Electrică”, într-o casă cu parter înalt, cu trepte rotunjite şi uşa cu geamuri bizotate, erau locuinţa şi atelierul ceasornicarului armean Aramis Damlamaian, venit, pare-se, din Basarabia. Însoţindu-l pe tatăl meu în vizitele pe care i le făcea, deşi nu aveam decât vreo 6-7 ani, mă fascina migala cu care repara ceasurile. Intrând în holul casei, transformat în atelier, în stânga, un birou somptuos, care-i servea drept masă de lucru, era plin de pensete, unele mai ciudate ca altele, şurubelniţe, care mai de care mai subţiri, cutii cu piese, frumos aliniate şi, bineînţeles, ceasurile la care migălea. Când lucra, lupa pe care domnul Damlamaian o ţinea fixată în arcadă, îi dădea un aer straniu. În fond, în ochii mei de copil, el însuşi avea un aer puţin straniu, având o gheată ortopedică, de vreun lat de palmă, de unde şi mersul anevoios. Tot în atelierul domnului Damlamaian, parcă am şi acum în ochi o instalaţie ciudată, semănând cu o lampă veche, din bronz, cu picior. În partea de sus, în loc de abajur, un clopot de sticlă, transparent, având marginea rotunjită spre interior, formă ca un jgheab în care punea oţet şi zahăr; un fel de capcană pentru muşte. Atrase de acel amestec, muştele intrau sub clopot şi nu mai aveau scăpare. Cam sadică distracţia, dar poate tocmai de aceea mi-a rămas întipărită în minte.

Deşi, în 1954, părinţilor mei le fusese ridicat D.O., cum nu mai aveau unde să se ducă, au rămas la Piteşti. După câţiva ani în care fusese medic şcolar, la Şcoala Teiuleanu, mama a trecut la Spitalul de Copii, apoi, specializându-se în hematologie, a lucrat la Centrul de Recoltare şi Conservare a Sângelui, unde, până la pensionare, a fost medic-şef. După ce a lucrat, câţiva ani, la Serviciul de Contabilitate al Spitalului TBC, tata a fost disponibilizat cu câteva luni înainte de a fi avut dreptul la pensia minimă şi, cum depăşise deja 60 de ani, nu s-a mai putut angaja nicăieri. În consecinţă, doar mama era cea care ne întreţinea, pe tata şi pe mine. După ce, până în 1959, fusesem crescută de bunica maternă, intrând în clasa a V-a, am ajuns, în sfârşit, să stau permanent cu părinţii mei. Între timp, mama obţinuse repartiţia pentru o cameră într-un apartament de două camere, la comun, cu încă o persoană, în strada Leonte Filipescu, devenită ulterior Teilor. Nu era uşor să fim trei într-o cameră, dar eram fericiţi să fim împreună. Abia după şase ani ne-am mutat în alt apartament, în acelaşi bloc, dar, în sfârşit, singuri… Pentru mine a fost ca un cadou de Crăciun; aveam aproape 18 ani!

Din clasa a V-a până la terminarea liceului, am fost elevă la Şcoala Medie Nr. 1, ajunsă ulterior Liceul „Nicolae Bălcescu”, unde am avut parte de profesori de primă mână, dar şi de câteva nulităţi, cărora, preluat de la colegii mai mari, le spuneam „habarnamişti”. Pare anecdotic, dar unuia dintre ei chiar i se spunea „Habarnam al XIV-lea”! Sună ca un titlu de nobleţe!!!

Din anii de gimnaziu îmi voi aminti cu plăcere şi, mai ales, cu respect de profesorul de desen, Guţă Popescu, căruia toţi îi spuneam Moş Guţă. Mic de statură, totdeauna în costum închis la culoare, în care parcă înota, cu lavalieră, părea coborât dintr-un tablou. Ne fascina când îl vedeam desenând simultan, cu ambele mâini. Dascăl de excepţie, Moş Guţă încerca să ne cultive dragostea pentru artă, rezervând, la sfârşitul fiecărei ore, măcar câteva minute în care să ne vorbească despre pictură şi să-şi ilustreze spusele cu albume de artă. Ani mai târziu, picându-mi în mână câteva albume Skira, mi-am amintit că din acea colecţie erau şi albumele pe care le răsfoiam, cu pioşenie, la orele lui Moş Guţă. Uneori, mergând la plimbare, cu părinţii, în Trivale, la intrarea în parc, la terasa unei cârciumioare, îl vedeam pe Moş Guţă, alături de prietenii săi, profesorul de istorie, Ovidiu Dumitrescu, pus totdeauna pe glume, şi cel de matematică, aparent taciturn, Emil Morţun. Cei trei erau nedespărţiţi, iar vorbele lor de duh făceau înconjurul şcolii, nu numai al cancelariei. După plecarea lui Moş Guţă la Liceul de Artă, ne-a venit ca profesor de desen pictoriţa Florica Steriade, fostă elevă a lui Nicolae Tonitza. În 1969, când eram deja studentă, am revăzut-o, la „Sala Dalles”, cu o expoziţie personală, care s-a bucurat de un succes binemeritat. Din nenorocire, în 1978, atrasă într-o cursă, avea să fie ucisă de zugravul care-i renovase apartamentul.

La istorie, domnul Ovidiu Dumitrescu, profesor cu dăruire, ne făcea să nici nu ne dăm seama când se termina ora. Pus mereu pe glume, îmi aduc aminte cum, văzându-l pe un coleg de clasă că nu era atent, cu un aer foarte serios, l-a întrebat, spre amuzamentul nostru: „Cine a fost Louis Quinze al paisprezecelea?”

Alt profesor, de data asta din ultimii ani de liceu, avea să-mi marcheze viitorul: profesorul de română, Gheorghe Aman. Temut de elevi pentru exigenţa sa şi pentru privirea pătrunzătoare, din spatele ochelarilor cu rama neagră, cam înfricoşători, ce-i drept, domnul Aman, cu toate că programa şcolară de liceu nu prevedea ore de gramatică, deşi eram la clasa de uman, cu de la sine putere, o oră pe săptămână o dedica sistematizării cunoştinţelor de gramatică din anii precedenţi. Demersul său avea să ne ajute foarte mult, mai ales pe cei care ne hotărâsem să urmăm studii de filologie. Ajunsese o adevărată tradiţie ca, după intrarea la facultate, în prima duminică din vacanţa de vară, să ne adunăm, acasă la domnul Aman, foştii săi elevi; ne supunea unui adevărat examen, iar, când era cazul, îi mai ceream şi câte un sfat. Chiar şi mai târziu, ajunşi la rândul nostru profesori, câţiva dintre noi continuam să-l vizităm, dar, onorant pentru noi, acum eram „în calitate de colegi”, cum îi plăcea să ne spună.

Pe Strada Mare, alături de cofetăria „Violeta”, era o librărie, care, dacă-mi aduc bine aminte, se numea „Cartea Rusă”, iar librar-şef era domnul Nicolae Ganea, care, în tinereţe, fusese redactor la ziarul „Timpul”. Librăria era destul de înghesuită, dar avea şi un sector de anticariat, pe care-l frecventam cu asiduitate. Ce plăcere mai mare putea fi decât să frunzăreşti cărţi vechi, de multe ori sub îndrumarea doamnei Nicolau, adevărat „librar”, care ajunsese să ne ştie pe elevii doritori de literatură franceză, ba, nu de puţine ori, ne păstra cărţile dorite, până reuşeam să adunăm banii necesari! La un moment dat, cineva lichidase o bibliotecă cu clasici ai literaturii franceze, care aparţinuse doamnei Margareta Georganta; nu ştiu cine a fost, dar, numele ei, frumos caligrafiat pe pagina de gardă a fiecărei cărţi, mi-a rămas întipărit în minte. Cu cărţile cumpărate atunci, am început să-mi încropesc propria bibliotecă şi ce bine am făcut! Peste câţiva ani, studentă fiind la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale din Bucureşti, la secţia „Franceză-Română”, aveam la îndemână multe din cărţile recomandate în bibliografie.

Aşa cum povesteam mai înainte, preocupată de franceză şi din dorinţa de a o studia la facultate, ca majoritatea celor cu aceleaşi înclinaţii, am fost şi eu una dintre elevele Anei, una dintre domnişoarele Imre. Cele două surori, unguroaice, catolice fervente, făceau parte din corul Bisericii Romano-Catolice din oraş. Foarte bune cunoscătoare de franceză, cele două surori dădeau lecţii doritorilor, completându-se una pe alta: Marie se ocupa de elevii de gimnaziu, iar Ana, de cei de liceu. Rezultatul, majoritatea celor care treceau prin mâna lor reuşeau, cu succes, la examenul de admitere la facultate, iar pentru noi faptul că le-am fost elevi era ca o carte de vizită, cu care ne mândream. Chiar şi unul dintre asistenţii noştri din facultate le fusese elev.   

O altă amintire plăcută, mult mai târzie, de data asta, de prin anii ’70: vedeam trecând, pe Strada Mare, o pereche după care până şi femeile întorceau capul. Ea, minionă, totdeauna sobru îmbrăcată, mergând la braţul unui bărbat înalt, cu pălărie cu boruri mari, cu aerul unui actor american, în genul lui John Wayne. Aveam să aflu că se numeau Colberti; ea, Veronica, era un foarte talentat regizor tehnic, iar el, Ricardo, chiar era actor, ambii la Teatrul „Al. Davila”. Peste amândoi, cortina vieţii s-a tras, inexorabil, dar, din fericire, amintirea lor a rămas în sufletul celor care i-au apreciat.

Tot pe Strada Mare, în zona „înghiţită” de magazinul „Fortuna”, dincolo de cofetăria „Violeta”, tot pe aceeaşi parte, mergând spre piaţă, dădeai de o veche farmacie care îşi păstrase „pentru cunoscători” vechiul nume „Stavar”. Era o casă frumoasă, cu bovindou deasupra intrării, iar, în interior, mobilierul specific unei „farmacii clasice”, cu vitrine cu geamuri bizotate, în spatele cărora erau aliniate flacoane vechi, de porţelan, frumos inscripţionate. Aveam vreo 10 ani când, trimisă de tata să-i restitui un prospect de medicament doamnei farmaciste Tanţi Capătă, cum eram destul de cu capul în nori, nu mi-am adus aminte cum o cheamă şi, ca să ies din încurcătură, am întrebat de doamna „micutza-blondă”… S-a făcut mare haz şi, de atunci, de câte ori intrăm în farmacie, auzeam: „Micutza-blondă, te caută cineva!” Cum însă, fugit irreparabile tempus, micutza-blondă nu mai este printre noi, cum nu mai sunt nici mulţi dintre cei despre care am povestit, dar sunt convinsă că amintirea lor continuă să ne umple sufletele.

Dincolo de Teatrul „Al. Davila”, acolo unde, din bulevardul Republicii, se desprind, pe partea stângă, strada Smeurei şi drumul spre Trivale, într-o piaţetă, numită „Piaţa de Lemne”, într-o clădire vetustă, funcţiona, din 1949, „Centrul de Recoltare şi Conservare a Sângelui” sau „Centrul de Sânge”, cum îl ştia toată lumea. După vreo 20 de ani, s-a mutat într-o clădire nouă, pe drumul spre Găvana, nu departe de Spitalul Militar. La început, ca simplu medic, apoi, ca medic-şef, la „Centrul de Sânge” a lucrat mama mea, până în 1972, când s-a pensionat. Nu puţine erau persoanele hipertensive care mergeau la Centrul de Sânge, să-şi verifice tensiunea. Printre ei, Iannis, un grec bătrân din Colonia de la Ştefăneşti, unde, din 1949, se stabiliseră mulţi dintre comuniştii refugiaţi după terminarea Războiului Civil din Grecia. Cred că aveam vreo 5-6 ani, când, după ce o văzuse pe mama cu mine de mână, i-a adus, într-o zi, câteva plăcinte făcute de el, „pentru fetiţă”. Trecut bine de 80 de ani, întrebat fiind de mama dacă, la vârsta lui, mai ştie să facă plăcintă, Iannis i-a răspuns din vârful limbii, nu fără umor: „Doamna doctol, eu am platzinta-n sânze!”

Încă o amintire legată de „Piaţa de Lemne”; acolo, din când în când, „venea circu”, una dintre marile atracţii ale copilăriei. Parcă nici nu au trecut 60 de ani de când circul suedez, „Zoo Circus Trolle Rhodin”, a poposit, acolo, cu mare vâlvă, în 1959. Întinzându-şi cortul principal, circul acoperea aproape toată piaţa, dar marea atracţie, pentru noi, copiii, era menajeria, pe care o puteam vizita. Una era să ştii din cărţi cum arată animalele şi cu total alta să le vezi în carne şi oase, iar pe unele chiar să poţi pune mâna.

Cum tot vorbeam, ceva mai înainte, despre greci, din clasa a V-a, până la terminarea liceului, am avut multe colege, „grecutzele”, cum îmi plăcea să le spun, care făceau naveta de la Ştefăneşti. Pentru urechile noastre, numele lor aveau ceva exotic: Stavrula, Fanula, Dumitrula, Zisula. Ciudat, nu era nici măcar un băiat printre copiii de la Ştefăneşti. După terminarea liceului, câteva au urmat studii superioare, vreo două, şcoli postliceale, apoi, de prin 1970-1972, când situaţia polítică din Grecia a permis-o, au început să dispară din peisajul piteştean, pentru a se întoarce în ţara lor. Prin 2016 mi-a căzut în mână cartea Aurorei Liiceanu „La taifas”, în care, printre altele, povestea despre dorinţa arzătoare a grecilor de la Ştefăneşti de a se întoarce în Grecia. Ea numea acea dorinţă a lor „fenomenul Fidanachis”, după numele unui grec cu care discutase într-una dintre anchetele sociale pe care le făcea. Citind, am avut o tresărire: Fidanachis era numele de familie al colegei mele de clasă, Fanula, a cărei urmă o pierdusem. Nu ştiam decât că plecase, cu familia, în Grecia şi nimic mai mult. Am reuşit, prin amabilitatea Aurorei Liiceanu, să iau legătura cu Fanula, stabilită, din 1972, la Atena. Era în 2016, anul în care noi, „Promoţia Centenarului Liceului N. Bălcescu” (azi Colegiul Naţional „I.C. Brătianu”), sărbătoream 50 de ani de la terminarea liceului. Împreună cu câţiva colegi de promoţie, îi căutam cu înfrigurare pe colegii noştri răspândiţi prin ţară şi, unii, chiar în străinătate. Spre bucuria noastră, Fanula chiar a reuşit să fie alături de noi la acest eveniment. Ce ciudat, în ciuda bucuriei de a ne revedea, atitudinea conducerii şcolii ne-a lăsat un gust foarte amar. Cum şcoala era în renovare, cu greu ne-au permis accesul în bibliotecă, ba, mai mult, nimeni din conducere nu a catadicsit să ne primească, cum ar fi fost normal, nu de alta, dar Colegiul Naţional „I.C. Brătianu” împlinea 150 de ani de funcţionare, iar noi, 50 de la absolvire, dar cine ştie după ce criterii s-au ghidat. Cu atât mai greu ne-a fost să înţelegem de ce, doi ani mai târziu, serbau, cu mare pompă, 152 de ani de la înfiinţarea şcolii….

Cum este foarte greu să alegi din noianul de amintiri, m-am rezumat la câteva secvenţe, în speranţa că vor trezi interesul cititorilor, iar celor de peste 60 de ani le vor readuce în memorie locuri şi chipuri cândva cunoscute.

Elena Maria Maruca CANTACUZINO

Președintele Ion Iliescu a împlinit, la 3 martie, 89 de ani, ceea ce-l așază imediat după regele Mihai I în ordinea de vârstă a celor ce s-au aflat în fruntea țării și a colectivității naționale.

Într-o emisiune de duminică, 17 februarie a.c., de altfel foarte importantă prin tot ceea ce s-a rostit în cuprinsul ei, fie că suntem sau nu de acord cu cei doi interlocutori, Claudiu Lucaci și academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, au fost afișate demonstrativ șase portrete, începând cu al lui Ștefan cel Mare și terminând cu al lui Nicolae Ceaușescu, urmate de întrebarea, lăsată fără răspuns: Cui i se cuvine cel de-al șaptelea?

Claudiu Lucaci a omis în felul acesta pe însuși cel fără de care, așa cum s-a arătat deja, niciunul din cei șase din portretele afișate nu ar fi existat: pe Mircea cel Mare, datorită căruia istoria românilor a continuat să se țeasă șase veacuri, în loc să se oprească sub turcocrație, ca aceea a Bizanțului, Bulgariei și Serbiei și să fie înlocuită de încă un pașalâc și la Carpați.

În privința celui de-al șaptelea, nici Claudiu Lucaci și nici Ioan-Aurel Pop, care mai-nainte de a fi academician și președintele Academiei ‒ calități trecătoare ‒ este unul din marii și autenticii istorici ai neamului, însușire cu care va rămâne etern în șirul celor de la Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior la David Prodan, n-au avut curajul să rostească un adevăr pe care cei ce, ca mine, au trăit toată istoria contemporană de pe când dânșii nu veniseră încă pe lume, sunt obligați a-l rosti, potrivit cuvintelor Mântuitorului că dacă oamenii tac, atunci trebuie să vorbească pietrele.

Având față de pietre privilegiul glasului și al memoriei unei istorii cu care am fost contemporan peste trei sferturi de veac, pot să afirm în deplină cunoștință de cauză că dintre tablourile domnului Lucaci mai lipsesc până la Nicolae Ceaușescu “cei patru mari” ai mântuirii neamului din apocalipsul adus peste noi de pierderea războiului din est de către Antonescu și de aranjamentele de la Yalta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Petru Groza și patriarhul Iustinian Marina, a căror istorie rămâne să fie scrisă sine ira et studio, fie și pentru a demonstra că nu suntem un „popor de rangul doi” – sintagmă greu de calificat politicos, dar care s-a rostit în finalul dialogului din 17 februarie, fără a trezi obiecții din nicio parte.

Va veni ceasul când se va putea „dezveli tot adevărul”, așa cum spune cântecul închinat eroilor neamului și despre ce a însemnat personajul istoric ION ILIESCU pentru zădărnicirea celui mai teribil proces de lichidare a României, pus la cale dinspre toate azimuturile și deconspirat încă din 1985 de către un inițiat, proces aflat în plină desfășurare și depășind toate catastrofele cu care ne-am confruntat de la Baiazid I la Iosif Vissarionovici Stalin. Cel care știe cel mai bine cum a reușit și cu ce preț să asigure continuitatea noastră, nu a putut-o spune niciodată, cel puțin până în acest moment, din motive pe care le putem bănui.

Cu jumătăți de gură, dar în cunoștință de cauză, ne-au sugerat în două ocazii domnii Ioan Talpeș și Nicolae Văcăroiu. Dar pentru a nu rămâne penibili în fața celor ce vor trebui să rescrie, de la un cap la altul, întreaga istorie a Românilor, ca răspuns la “sindromul poporului de rangul doi”, suntem datori, noi cei ce am trăit cea mai mare parte din secolul României Mari, să aducem omagiul nostru, la aniversare, aceluia căruia îi urăm anii Patriarhului Teoctist și ai Regelui Mihai, spre a vedea și prezida Renașterea ce stă să vie, călcând din nou peste șerpii și balaurii istoriei.

Zisesem să mă las de scris şi de postat pe Facebook, de fapt mi-am zis mie însumi, altcuiva nimănui, dar fără folos. Uite că nu se poate să rămân deoparte, indiferent la ceea ce vine peste mine, scoţându-mă cumva din ale mele.

Am plecat la Chişinău, pentru o lansare de carte, dar până să ajung, plecând pentru siguranţă mai devreme, m-am gândit că o să mă plictisesc şi, ca să nu se întâmple ce spusei, mi-am luat vreo trei volume necercetate cu sufletul, încă, pentru orice eventualitate, să am la mine o mică rezervă, cum îi şade bine oricărui om precaut. Ce credeţi că face „rezerva” din omul bine intenţionat, care sunt?! Ei bine, mult a durat până m-am luat de prima dintre ele, că pe urmă tot am întors-o şi am întors-o, i-am răsucit tristihurile în posibile şi imposibile combinaţii, i-am deschis ferestre acolo unde mi se părea că sunt ziduri straşnic ferecate, i-am tot căutat nod în papură, cum se zice când vrei să fii chiţibuşar, dar degeaba. O vânzoleală de metafore m-a învins, se înşiruiseră din capul locului în coloane de câte trei, şi aşa, una după alta, au trecut la o veritabilă ofensivă asupra mea!

Fiţi atenţi! Dacă veţi da de această carte, ceea ce nu cred că va fi uşor, fiindcă autorul nu prea umblă peste tot ca să v-o dăruiască, cum s-a întâmplat în cazul meu, o să trăiţi surpriza uitării de sine, căderii pe neobservate în inefabilul visării. Versurile acestea au ceva din rigoarea militară, o paradoxală forţă ce vine din diafana organizare interioară, care le sporeşte unicitatea. Există ceva în miezul lor ce mă determină să spun că ele ies din pagini şi înaintează cadenţat către sufletele noastre, spre a ne lua cu asalt nu doar rezerva de timp, ci şi fondul principal de sentimente.

În LITURGHII ORANJ, volum subintitulat tristihuri rebele mai mult pentru avertizarea cititorilor decât pentru a se explica pe sine, poetul îşi urcă dezinvolt metaforele la înălţimi uluitoare precum „păsările-n cer albe gânduri de ducă spre verile vechi” (p.13!).

Poezia lui George Mihalcea, cel puţin aceea din această carte, se pierde aparent în mrejele haiku-ului, dar este o aparenţă atât de înşelătoare, fiindcă de fapt se ascunde pentru a se regăsi, mereu şi mereu, mai puternică. Ea se îndreaptă ţipând, aş putea spune fără să doresc a forţa lucrurile, spre tăcerea dintâi a lumii, obligându-te s-o asculţi şi să intri în dialog cu ea.

Firiţă CARP

Seara de joia trecută a fost deschisă de Uvertura la „Forţa destinului”, de Giuseppe Verdi. Unul (dacă nu cel mai mare) dintre cei mai prolifici şi valoroşi compozitori italieni de operă, Verdi a lăsat muzicii universale o zestre extraordinară. Opere ca „Rigoletto”, „Othello”, „Traviata”, „Aida” ş.a. cu distribuţii strălucitoare duc faima compozitorului, dar şi a marilor scene muzicale ale lumii.

Este considerat – şi operele-i stau mărturie – drept unul dintre cei mai mari melodişti. Uvertura la „Forţa destinului” este cantabilă, de o sensibilitate emoţională aparte, orchestra în întregime, dar mai ales trompeta şi flautul insuflând sălii trama Destinului, când învolburat, când duios, învăluitor, mereu dramatic, plin de elan, dar şi de obstacole de trecut.

La „Metropolitan Opera”, „Forţa destinului” a născut… un destin, în 1960: baritonul american Leonard Warren a murit pe scenă. Din acest motiv, este socotită „blestemată”, plină de ghinion; Pavarotti a refuzat, de aceea, rolul lui Alvaro.

Giovanni „Nino” Rota (1911-1979) este, probabil, cel mai de succes compozitor de muzică de film, regizori ca Federico Fellini, Francis Ford Coppola, Franco Zeffirelli beneficiind din plin de calitatea muzicii sale.

Concertul pentru fagot şi orchestră i-a prilejuit tânărului Vlad Dănilă o interpretare specială. Emoţionat, el a reuşit să-i dea fagotului particularităţile care-l fac apt pentru un concert. Johannes Brahms, cu Simfonia nr. 1, a dat greutate serii muzicale.

Simfonia începe sumbru. La un moment dat, muzica devine violentă. A doua parte este mai lentă, chiar uşor tandră, prin prezenţa unei viori. În a treia parte şi în final, influenţa lui Beethoven aduce în partitură tema  principală, apropiată de aerul Simfoniei a IX-a a acestuia. De fapt, Brahms a scris Simfonia 1 inspirat de o vizită la mormântul lui Beethoven, unde compozitorul – zice-se – ar fi găsit o pană…

Istoria muzicii clasice universale reţine o formulă ce situează muzica germană în top. Se vorbeşte despre cei trei mari „B”: Bach, Beethoven şi Brahms. Simfonia nr. 1 îl confirmă pe Brahms drept „cel mai clasic compozitor romantic”.

Dirijorul Alexandru Ganea şi-a pus amprenta pe această seară muzicală. Meticulos cum îl ştim, el a dat personalitate orchestrei. Exigenţa cu care a condus a păstrat profunzimea şi frumuseţea partiturilor, reconstruind linii melodice la intensitatea spirituală vizată de compozitori.

Am o rugăminte de la început. Nu căutaţi metafore în acest text, este doar o ştire, o relatare în care aş vrea să cuprind, dacă nu totul, măcar câteva date esenţiale despre un moment de excepţie din viaţa Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Înscriindu-se în şirul evenimentelor care consolidează statutul breslei jurnaliştilor ca entitate creatoare de utilitate publică (seratele lunare EMINESCU, lansările de carte ale editurii UZP, întâlnirile periodice cu membrii filialelor din ţară etc), recent s-a dat startul, la Piteşti, proiectului cultural marca UZPR „Convorbiri jurnalistice”.

În prezenţa unei impresionante asistenţe, care a confirmat nu doar efortul organizatoric al preşedintelui filialei Argeş a UZPR, reputatul jurnalist şi scriitor Mihai Golescu, cât mai ales forţa şi coeziunea echipei, un alt renumit argeşean, scriitorul şi eseistul Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu” Argeş, care a găzduit evenimentul, a dat semnalul de începere. Au fost foarte mulţi vorbitori, lista este prea lungă pentru a fi redată în întregime, iar orice criteriu de selecţie ar nedreptăţi oricum pe cineva, de aceea prefer să subliniez, cu scuzele de rigoare, doar o impresie. Personalităţi ale culturii române, scriitori, jurnalişti, iubitori ai cuvântului scris ori rostit, i-au susţinut pe Doru Dinu Glăvan şi Miron Manega, preşedintele şi, respectiv, purtătorul de cuvânt al UZPR, în demersul implicit de a reliefa rolul tot mai pregnant, în întreaga viaţă a societăţii, al jurnalistului în general, dar mai ales al entităţii organizatorice de breaslă, menită a-i apăra drepturile, demnitatea şi libertatea de expresie ale omului de cuvânt şi de cuvinte, aflat mereu în căutarea adevărului.

Fiind prezent la manifestare, care a însemnat mult mai mult decât o întâlnire jurnalistică obişnuită, unde se lansează cărţi (şi aici a fost lansată o importantă monografie a satelor argeşene), se discută despre preocupări ale profesiei (aici, de exemplu, a fost prezentată o foarte bine documentată istorie a presei locale) ori se dezbat diverse aspecte de interes larg, am înţeles un lucru îmbucurător. Startul către reuşită, într-un demers de mari promisiuni cum este complexa şi ambiţioasa acţiune „Convorbiri jurnalistice”, s-a dat de pe un pisc. Tradiţiile presei argeşene, în toată gama ei de manifestare, de la apariţie şi până în prezent, sunt atât de bogate încât creează responsabilităţi serioase. Plaiurile argeşene sunt marcate de coloşi ai creaţiei jurnalistice, care ne obligă să privim numai în sus.

Firiţă CARP

„Speranţa este visul omului treaz.” – Aristotel

Miturile greceşti, acele povestiri despre zei, sunt adevărate învăţăminte morale, deoarece ele conţin adevăruri umane fundamentale. Unul dintre ele este mitul Pandorei care a încercat să explice originea răului. Povestea spune că atunci când Prometeu l-a imitat pe Zeus creând oameni perfecţi din lut şi dându-le apoi viaţă, Zeus s-a simţit jignit şi a dorit să se răzbune. Astfel, l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au pus toate relele din lume. Singura care s-a deosebit de ceilalţi zei a fost Atena – zeiţa înţelepciunii – care a pus în cutie Speranţa. Zeus i-a dăruit-o pe Pandora ca soţie lui Prometeu, împreună cu acea cutie, de unde şi numele de Cutia Pandorei. Prometeu a refuzat să primească darul, însă fratele său a deschis cutia eliberând toate relele şi, speriat, s-a grăbit să închidă capacul, fără să observe că pe fundul cutiei rămăsese Speranţa. De aceea se spune că Speranţa moare ultima.

Când ne simţim slabi în luptă cu viaţa, speranţa este cea care ne face puternici, fiindcă ea acţionează ca o energie a sufletului. Poetul român Tudor Arghezi o definea foarte asemănător lui Aristotel, ca fiind „un vis cu ochii deschişi”. „Nu lăsa visele să piară, pentru că dacă visele mor, viaţa nu este decât o pasăre cu aripi rupte care nu mai poate să zboare”, spunea scriitorul american Langston Hughes.

În secolul XIX, filozoful german Arthur Schopenhauer susţinea că voinţa omului este elementul real şi esenţial de a trăi, că este singura expresie a existenţei însăşi a universului şi că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept şi sigur. El susţinea că voinţa stă la baza acţiunilor omului, având o puternică forţă lipsită de raţiune şi de scop, că lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi de o ţintă finală. Mai susţinea că voinţa este însoţită de inteligenţă şi curaj, şi că ele, aceste calităţi, se moştenesc, una de la mamă şi altul de la tată. Deci, să înţelegem că voinţa ar fi o forţă care imprimă o mişcare care poate fi haotică dacă nu solicită inteligenţa şi curajul pentru a-i da un sens. Fiecare om are dorinţe, îşi creează un ideal şi speră să şi-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Omul speră să fie fericit. Speră, şi cine nu poate spera şi nu poate lupta nu are cum să ajungă la fericire.

Poţi spera, poţi realiza, poţi câştiga, dar poţi şi pierde; dar nu contează, fiindcă mai poţi încerca, mai poţi din nou spera, mai poţi pierde, dar poţi câştiga. Dacă nu speri, în final ajungi să disperi.

Creştinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranţă: „ … ştim că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruinţa în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

Existenţialiştii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în faţa unei lumi închise, fără ieşire. Cel mai ilustru reprezentant al existenţialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – deşi are o filosofie originală, pur personală, marcată puternic de aspectele politice ale vremii – în povestirea Cu uşile închise, imaginează camera ca un fel de infern, un spaţiu închis, lipsit de ferestre şi pat, cu lumina permanent aprinsă şi uşa încuiată pe dinafară; un spaţiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieşi… Nicio dorinţă de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană; nici acea jumătate de măsură în credinţă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Întunericul este total, fiindcă Sartre este un existenţialist care respinge existenţa lui Dumnezeu, considerând că omul îşi primeşte existenţa de la părinţi, iar „apariţia” existenţei este un accident.

Scriitorul Octavian Paler propune însă altceva: să reînvăţăm speranţa. Într-un dialog imaginar cu poetul Hölderlin, îi răspunde acestuia printr-un poem şi vorbeşte despre poezie, deşi nu se referă doar la cei care scriu versuri, ci la capacitatea omului de a-şi depăşi condiţia de muritor prin valorificarea virtuţilor sale. Şi speranţa este una dintre virtuţi, care se poate verifica mai ales în perioade de lipsuri, cum ar fi perioada de secetă. „Aţi scris undeva un vers – spune Paler – «La ce bun poetul, în vreme de secetă?», şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj este să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec”.

Aşadar, binele să fie mai întâi în cugetele noastre, acesta este crezul prin care Paler justifică poezia. Şi cere poetului să fie un profet al speranţei, care să amintească celorlalţi că au datoria să spere: „Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, aşadar, un poet care nu e un profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei”.

Este, poate, cea mai frumoasă definiţie a unui poet, aceea de profet al ploilor în vreme de secetă. Să fim atunci toţi poeţi ai anului ce vine – 2019! Să avem curajul să profeţim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranţa nu este zadarnică! Să spunem astfel, că poetul – adică sufletul viu al fiecăruia – trebuie „să cânte ploile tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor, când soarele arde şi mâinile miros a îndoială…” Este, poate, cea mai frumoasă definiţie a unui suflet de poet, aceea de „profet al ploilor în vreme de secetă”.

Să fim atunci poeţi anul acesta care vine şi să profeţim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranţa nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Sunt de acord că speranţa este un „vis” necesar sufletului nostru, dar cred, în acelaşi timp, că ea necesită să fie însoţită de voinţă care să pună în mişcare visul, aşa cum a afirmat cândva Paler, că speranţa trebuie construită. Speranţa poate fi imaginată ca un castel cu o arhitectură care să ne scoată din realitatea modestă sau chiar mizerabilă, şi să ne ofere prosperitate. Iar prosperitatea nu poate fi realizată fără o activitate intensă, fără curaj, cinste, dreptate şi dăruire.

În viaţă, individul se loveşte de tot felul de obstacole, de greutăţi. Existenţa este un şir de victorii şi eşecuri, iar fiinţa umană nu poate rezista decât dacă găseşte în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaştere este tocmai speranţa. Renunţarea la lupta cu viaţa, incapacitatea de a depăşi deznădejdea ameninţă evoluţia fiinţei şi chiar integritatea ei. Dacă lumina permite ochilor să vadă ceea ce este în jur, speranţa deschide ochii sufletului pentru a vedea că există o cale de a merge mai departe, folosind lumina întrezărită. Ivirea acestei lumini a sufletului acţionează salvator. Cuprins de speranţă, omul alungă teama răului din viaţa sa. El va înţelege că trebuie să lupte pentru normalitatea, liniştea vieţii lui şi că spiritul său va renaşte datorită acestei lumini.

Este clar că atunci când ai o dorinţă, speri sau disperi. Dar şi speranţa, şi disperarea presupun o atitudine. Există şi persoane care nu sunt capabile nici să spere şi nici să dispere. Se predau platitudinii. Trăiesc într-o lume absolvită de dorinţe, de idealuri. O lume falsă.

Speranţa nu are unitate de măsură. Putem spera tot timpul, putem aştepta, putem răbda atingerea visului, a idealului… Răbdarea este cea care ne absolvă temporar de disperare şi fără a avea motivaţia răbdării, omul începe să deznădăjduiască… „Cel ce deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul”, spunea Sfântul Ioan Scărarul.

O dorinţă realizată este un efect al unei cauze, fiindcă atunci când ne propunem a spera în ceva, acel ceva are o motivaţie în mintea noastră, în sufletul nostru. Asemeni unei seminţe, speranţa este cea care încolţeşte şi aşteaptă culegerea rodului. Cu ce ai ajutat dezvoltarea? Da, „speranţa se construieşte”, adică omul nu trebuie să viseze şi să rămână pasiv, ci trebuie să şi acţioneze în dobândirea dorinţei sale, a idealului său. După definirea idealului, speranţa fiecăruia poate fi însumată speranţei colective. Un ideal colectiv, întru binele societăţii în care trăim, poate fi realizat cu ajutorul însumării forţelor fiecăruia dintre noi.

Să sperăm fiecare, să sperăm împreună şi să nu deznădăjduim, fiindcă deznădejdea nu duce nicăieri, curmă drumul pavat cu flori al speranţei.
Închei această pagină cu poemul intitulat „Speranţa”, din noul volum de versuri „Închin acest pahar iubirii”:

Inima zgomotos bate,/ gândurile odihnă cer,/ vorbele au tăcut demult./ Ochii refuză realitatea obositoare/ strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut./ Iertarea şi uitarea sunt chemate/ a ridica zidul înalt,/ genele se unesc strângând şi ascunzând/ lacrimi cristaline căutătoare de libertate./ Pleoapele precum fluturii aripile-şi strâng,/ cuminţi aşteptând zâmbetul zorilor/ când,/ harfele copacilor se vor auzi cântând./ Îngerul dimineţii va veni zâmbitor,/ cu speranţa pusă pe-o tavă de-argint,/ oferită drept ceaşcă de cafea.

Devenit o adevărată modă culturală occidentală a ultimelor decenii, studiul imaginarului s-a impus prin cercetările care i-au fost dedicate şi care depăşesc graniţa dintre arte, ştiinţele umaniste sau ştiinţele sociale. Conceptul, utilizat astăzi în multiple contexte şi discipline, capătă o atenţie crescândă şi în lumea noastră culturală. Despre importanţa pe care i-o acordă unii cercetători români am mai scris recent în aceste pagini, prezentând un volum consacrat acestui domeniu de doamna profesor Laura Mesina. Oprindu-ne din nou asupra bibliografiei acestei autoare, care este şi cofondator al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI) din Bucureşti, ne referim aici la o altă lucrare recentă a sa, eseul istoric Uitarea Romei. Studii de arheologie a imaginarului (Ed. Institutul European, Iaşi, 2015).

Plecând de la epoca principatului roman şi, în subsidiar, de la vechea civilizaţie elenă, în care caută să afle o rădăcină a imaginarului puterii, cronologia acestui studiu va ajunge până spre începuturile imperiului bizantin. Astfel, pe tot traseul de cercetare a relaţiei dintre imagine şi imaginarul puterii autoarea urmăreşte, cu o copleşitoare erudiţie, translaţia semantismului originar al imaginarului dinspre Roma înspre Constantinopol, de-a lungul a patru momente semnificative: secolele V-IV î.Chr., respectiv vârsta de aur a cetăţii greceşti şi modelul imperiului lui Alexandru; secolele I-IV dChr., Principatul roman şi mutaţia „constantiniană”; secolele VIII-IX, iconoclasmul; secolul XIV, isihasmul.

Profesorul Laura Mesina urmăreşte reîntâlnirea cu trecutul în cadrul solemn al ritualului, de-a lungul a câteva secţiuni bine conturate, precum: Este posibilă o arheologie a imaginarului?● Semantică şi ritual. Ritualul grec şi mitul memoriei. Funcţia ceremonială romană. Funus imaginarium ● Gândirea greacă, despre politic şi imagine ● Imaginarul puterii creştine de rit bizantin. Sensul iniţial al termenului „imaginar” însemna, în vechime, şi amintirea despre înaintaşi, rememorarea trecutului comun, într-un cadru urban prin excelenţă glorificator. Tărâmul urban a rămas fixat în memoria colectivă prin relaţiile simbolice şi politice dintre împărat şi cetatea sacră, ceea ce a dus la asimilarea sa în cadrul cultului imperial.

Dar la ce se referă, de fapt, enigmaticul concept lansat în carte? În timpul Principatului, formula Funus imaginarium desemna la Roma cortegiul funerar compus din comedianţi purtând măşti ale strămoşilor împăratului defunct şi având veşminte corespunzătoare rangului lor. Acesta era un mod de rememorare colectivă a trecutului desfăşurat, aşadar, în cadrul ceremonialului îndoliat, dar şi de consacrare a gloriei şi a memoriei sale. Funus imaginarium a dispărut după mutarea capitalei la Constantinopol, fiind înlocuit cu celebrarea permanentă a virtuţilor basileului, aşezat în descendenţa directă a figurii cristice. Obiceiul îşi pierde, deci, din relevanţă după anul 330, din motive de factură strategică şi politică.    Datorită cotiturii pe care a luat-o istoria imperiului din acest moment, imaginarul se întoarce din „uitata” Romă într-o lume de veche tradiţie greacă, reconectând spiritualitatea latină la matricea elenă. Adaptat astfel monoteismului, la Constantinopol, imaginarul colectiv încearcă atunci să conserve memoria gloriei divine sau a gloriei cucerite, dând naştere imaginarului bizantin şi apoi celui medieval creştin.

Revenind la decorul măştilor (denumite şi imagines) şi păstrate în atrium-ul casei imperiale (deci într-un spaţiu public), acestea semnificau legitimarea reciprocă dintre valorile familiale şi trecutul sau prezentul comunităţii. Imago era un semn al prezenţei eterne şi ocrotitoare a princeps-ului. Organizând funeraliile tatălui său Constantin cel Mare, fondatorul eponim al capitalei orientale a imperiului, în 337 d.Chr., Constanţiu al II-leaabandonează tradiţia Romei, renunţând să mai invoce „chipurile” strămoşilor păgâni. Casa imperială, convertită deja la creştinism, decide acum să înlocuiască cortegiul funerar de măşti cu douăsprezece false catafalcuri amintind de apostolii lui Iisus. În mijloc, în a treisprezecea poziţie, se afla împăratul însuşi. „Imaginarul bizantin va oglindi această convertire a vechii ceremonii romane – care îl punea în relaţie pe defunctul imperial cu spiritele marilor săi înaintaşi – în ceremonia omagierii basileului şi a relaţiei sale exclusiviste cu divinitatea.„ Iată deci cum funcţia sacerdotală a împăratului va fi preluată şi adaptată şi de teocraţia bizantină. O schimbare de paradigmă avusese deja loc!…

Autoarea identifică, de fapt, în studiile adunate aici pragul peste care se va ridica mai târziu imaginarul medieval. Deşi creşte în jurul unei figuri centrale, împăratul, el nu oglindeşte doar natura divină a acestuia, ci şi puterea diseminată prin magie şi cuvânt, în lumea guvernată de el, oïkouménè. „Grecizarea” imperiului roman de răsărit nu s-a petrecut doar prin prisma contextului geopolitic, ci s-a datorat şi schimbării unor comportamente colective sau rituri ce existau de multă vreme în această lume – aceasta este ideea-forţă a cărţii semnate de Laura Mesina.