„Nu poţi strânge mâna cu cineva, dacă ţii pumnii încleştaţi.” – Indira Gandhi
Astăzi, în Noul An câştigat pentru viaţă, mă gândesc la prietenii pe care i-am pierdut, la cei care au mai rămas din vechii mei prieteni şi la cei puţini pe care i-am dobândit recent. La prietenie mă gândesc, la iubirea sufletelor, la cei care luptăm în această viaţă. În luptă oamenii se asociază, leagă prietenii care au specificul celor care alcătuiesc acest nucleu al prieteniei. Prietenia trebuie să aibă un caracter de sfinţenie, să fie curată, sinceră şi ideal ar fi să rămână veşnică.
E un lucru minunat să simţi că ai energie pentru a lupta, a persevera în idealul tău, alături de unul sau mai mulţi prieteni din familie sau din afara ei. Unii luptă pentru putere, alţii pentru bogăţie, alţii pentru carieră, unii pentru a înfrumuseţa lumea prin munca lor şi alţii fără de scop luptă doar pentru a le distruge altora ţelurile, a le pune piedici în realizarea lor. Ei sunt acei oameni invidioşi, egoişti, iar defectele caracterului îi determină să stabilească relaţii trecătoare, în folosul interesului propriu, atâta timp cât acest interes există şi are nevoie de ajutor. Aceşti indivizi stânjenesc progresul întregii societăţi.
Oamenii sunt înzestraţi cu sensibilitate, pe care unii o dispreţuiesc şi fac tot posibilul să înlăture idealurile şi visele lor, ajungând nişte umili roboţi distrugători ai binelui. Şi mai mult, oamenii sensibili poartă în gând credinţa în Dumnezeu, conştienţi că, într-adevăr, nimic bun nu se înfăptuieşte fără ajutorul Lui, că Dumnezeu ne este prietenul cel mai bun, căruia îi putem mărturisi orice, fiindcă El ne va înţelege şi ne va acorda ajutorul necesar. Expresia latină „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) a fost instituită ca decoraţie regală, în România, prin ordinul Majestăţii Sale Regelui Mihai I, în anul 2009.
Un alt citat precizează că „poţi sta 40 zile fără mâncare, 3 zile fără apă, 8 minute fără aer, dar nu poţi sta o secundă fără Dumnezeu”.
Orice om sensibil, lipsit de egoism simte nevoia unui prieten, căruia să-şi deschidă sufletul, să-i ceară sfaturi şi ajutor la nevoie şi la rândul său să i le ofere.
Când pornim la o acţiune, luptăm pentru realizarea ei, şi este bine să ne punem mai întâi întrebarea ce urmărim prin respectiva lucrare, asigurându-ne că mergem pe calea binelui.
Prietenia este o virtute iubitoare de alte virtuţi; este legătura dintre suflete asemănătoare. Este o legătură puternică între sufletele care prin firea lor, de multe ori, au tendinţa să fie despărţite. Prietenia îndură orice, te fereşte de multe pericole, prin compasiune şi solidaritate. Platon spunea: „Prietenia este armonia în cuget, cât priveşte cele bune şi drepte, alegerea aceluiaşi mod de viaţă, a aceluiaşi fel de gândire în ceea ce priveşte opţiunile de viaţă şi faptele, unirea în cuget în ceea ce priveşte împreună-vieţuirea în respect, părtăşia atât la bine, cât şi la greu„. Aristotel considera că „prietenia este un suflet care locuieşte în două trupuri…”.
Prietenia impune deprinderi morale precum fidelitatea, bunătatea şi statornicia, sinceritatea şi claritatea în cuvinte, judecată corectă şi sfaturi folositoare.
Referitor la cât de puternic este acest sentiment al prieteniei, Sf. Nectarie spune că este mai puternic decât iubirea născută din înrudire, fiindcă iubirea din înrudire este rodul necesităţii, pe când prietenia aparţine liberei alegeri. Cultul prieteniei este cultul păcii, liniştirii şi înfrăţirii. Fără ea viaţa pare lipsită de bucurie, fiindcă prietenii ştiu să aducă bucurie în sufletele celor de lângă ei.
Fiecare om are nevoie de un punct de sprijin. El nu poate rămâne singur, el este „o trestie”. Şi crengile copacilor, deşi mai puternice, caută şi ele câte o creangă a unui alt copac pentru sprijin… Avem nevoie unii de alţii pentru a ne sprijini. Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii şi boala cea mai gravă a unei societăţi. Acţionăm după cum gândim şi acţiunile ne sunt bune şi drepte numai dacă au la bază gândul bun. Un prieten adevărat este cea mai mare avere pe care am dobândit-o. Sfântul Grigorie spune că „prietenul este o comoară cu suflet care ţi se deschide şi căruia te deschizi”.
Aniversăm prietenii prin scrisori, telefoane, organizăm mese, întruniri, toate fiind sărbători ale iubirii de prieteni. Iar Dumnezeu este şi rămâne supremul şi veşnicul prieten al omului. Simţim că El este iubire şi izvor de iubire; prietenie şi izvor de prietenie. „A avea un prieten, este ca şi cum ai avea alt EU”, spunea Cicero.
Într-o prietenie se instituie adevărata egalitate: înţelegi şi eşti înţeles. Spune Biblia: „Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate”. De ce prietenia nu este totuşi atotcuprinzătoare? Şi de ce exisă trădarea? Dacă prietenul te-a trădat, înseamnă că la alegerea lui, cântarul inimii tale nu a funcţionat. Căci este scris în Biblie: „Alege prieteni dintre cei ce iubesc pe Domnul şi care au inimi curate”.
În concluzie, alegerea unui prieten nu este o treabă uşoară. Greutatea alegerii se extrapolează şi în sfera ţărilor care trebuie să-şi cunoască bine prietenii aleşi, pe bază de antecedente şi încredere, pentru a nu avea surpriza trădării.
Aş asemui prietenia cu un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ţi arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede şi liniştită…
La sfârșitul anului abia încheiat, Înalt Prea Sfințitul Calinic Argeșeanul a publicat o importantă carte, în condiții grafice de lux: Despre regina Elena, îngerul păzitor al Regelui Mihai I al României (Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2019). Cartea este în fond o monografie/album despre viața Reginei Elena, dar și despre familia regală în general.
Trebuie știut că Elena s-a născut la 3 mai 1896 ca fiică a Regelui Constantin I al Greciei și a Reginei Sofia, principesă a Prusiei. A fost soră a Regelui George al II-lea, a Regilor Alexandru și Pavlos ai Greciei, strănepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii și stră-strănepoată a Țarului Nicolae I al Rusiei.
Arhiepiscopul Calinic mai pune astfel o cărămidă la consolidarea memoriei Casei Regale a României, de data aceasta spirituală, după ce s-a ocupat personal de construirea Necropolei regale de la Curtea de Argeș și de înmormântarea Reginei Ana, a rRgelui Mihai I și de reînmormântarea Regelui Carol al II-lea și a Reginei Elena. Lucrarea, beneficiind și de o mare bogăție de ilustrații, este foarte importantă prin unicitatea ei, despre Regina Elena știindu-se puțin până acum la noi, deși ea a avut un rol foarte important în perioada cea mai grea și mai delicată a regalității din România, evlavia și înțelepciunea ei fiind mană cerească pentru regele minor, apoi pentru familia exilată în Elveția unde regina-mamă a murit la 28 noiembrie 1982. Cartea este una documentară, cuprinzând numeroase acte din epocă și extrase prețioase din presa vremii de la noi și din Europa. Cuvântul înainte al lucrării este semnat de Victor Opaschi, secretarul de stat pentru Culte.
Dacă aţi şti ce vreau să scriu, cei care cunoaşteţi subiectul nu aţi continua lectura. Aţi închide ochii şi aţi deschide sufletul, cu el aţi observa mai bine farmecul de nedescris al unui om de scris, fără să vă pierdeţi timpul cu parcurgerea acestui text.
Dar nu ştiţi… Motiv pentru care voi încerca să încropesc un mănunchi de fraze capcană, să vă păcălesc pur şi simplu, aşa cum face acest om născut să scrie şi să ne bulucească cu scrisul lui spre limpeziri necesare, spre înţelesuri care, deşi ne stau la îndemână, fără metafora lui ar rămâne departe. Sunt invidios în adâncul fiinţei mele, dar mă eliberez de partea împovărătoare a acestui sentiment recunoscând, aşadar sunt invidios pe felul în care izbuteşte să-i bucure pe numeroşii săi cititori cu umorul său fin, cu zvâcul său înalt spiritual şi voit disimulant, cu aerul aparent dezinteresat faţă de cele înconjurătoare. Dar nu este deloc indiferent la ceea ce se petrece cu noi, în noi şi printre noi. Deşi este un jovial nevindecabil de optimismul lui contagios, structura sa interioară este a unui depozitar de tristeţi fundamentale. Tristeţi care se nasc şi cresc din incapacitatea-i de a fi indiferent, de a trece nepăsător prin lumea care ne înfăşoară în iureşul ei, de a nu putea să tacă atunci când are ceva de spus. Sunt tristeţi de aproape şi de departe, sunt tristeţi legate de oamenii de lângă el, de oamenii acestei ţări, de toţi oamenii. Sunt tristeţi ale neputinţei de a vindeca răul întâlnit în cale. Iar tristeţile sale, fie de aproape ori de departe, sunt tratabile prin scris. Aşa a procedat recent când, iritat de un atac la statutul creatorului din domeniul literar, dar şi al creaţiei în general, şi-a pus condeiul din nou în slujba celorlalţi. Mai întâi şi l-a înmuiat în cerneala specială a propriei uimiri în faţa aberaţiilor de orice culoare, apoi din seninul ei a croit frazele care m-au mişcat. Un cineva ajuns în Parlamentul României în virtutea faptului că oricare dintre noi, măcar o dată în viaţă, poate nimeri unde nu-i este locul, se trezi că indemnizaţiile membrilor uniunilor de creaţie afectează bunăstarea poporului. Dar nu i-a trecut prin cap că vreo câteva sute de lei sunt nimic faţă de efortul cuiva care, de mulţi ani, contribuie la bunăstarea noastră spirituală, de peste un deceniu punându-şi amprenta distinctă asupra uneia dintre cele mai bune reviste literare din ţară, ARGEŞ. Pe acest fond, prietenul nostru nu s-a gândit la el în primul rând, ci la creatorii care lasă dâre de lumină în urma trecerii lor printre noi, salvaţi prin indemnizaţia în discuţie, măcar părelnic şi măcar uneori, de la nemeritate umilinţe.
I-am fost oaspete în câteva rânduri, nu am văzut prea mulţi oameni să se bucure la fel de mult de musafiri.
Îi sunt oaspete onorat al scrisului său exemplar.
Îl cunosc pe Dumitru Augustin Doman, al cărui text de acum câteva zile pe tema la care m-am referit m-a înfiorat.
Îl cunosc într-atât încât pot spune că nu pierderea celor 573 de lei, pe care îi primeşte ca sprijin financiar de la stat, după pensionare, i-a semănat această tristeţe, ci amărăciunea că, în timp ce unii construiesc, alţii se grăbesc să demoleze.
Joi, 2 ianuarie 2020, s-au împlinit opt decenii şi jumătate de la naşterea cunoscutului cărturar, juristul Silvestru D. Voinescu, director emblematic al Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu Argeş (1964-2004). Venit pe lume în Călineştii Muscelului, a fost botezat Silvestru, omonim ce reaminteşte atributele Sfântului Ierarh Silvestru I (314-335), episcopul Romei, prăznuire anuală 2 ianuarie.
Adolescentul Silvestru D. Voinescu a frecventat, iniţial, Seminarul Central din Capitală (1945-1948), ulterior, timpurile ghidându-l spre Şcoala Medie Nr. 1/ Colegiul „Ion C. Brătianu” Piteşti (1954), respectiv Facultatea de Drept Bucureşti (1964). Avea, la absolvire, toate calităţile unui maestru al barourilor, dar, locuind permanent în Călineşti, preferă universul cărţilor, chemare exprimată, cu succes, în Topoloveni (1955-1963) şi Piteşti (1963-2004). Valenţele intelectuale, definite sistematic, l-au acreditat liderul profesioniştilor generaţiei sale, veridică fiind inclusiv elaborarea mai multor pagini originale, interferate bibliografiei naţionale.
Prevalente sunt volumele tematice: Mănăstirea Curtea de Argeş (1967); Un secol de activitate corală la Piteşti (1971); Argeşeni în spiritualitatea românească, I (1980), II (1988); Călineşti 600 (1988); Argeşeni şi musceleni în Academia Română (1995); O viaţă printre cărţi, I (1997), II (2001), III (2004). Datorită unei asemenea panoplii, nuanţate literarizat, Silvestru D. Voinescu a fost primit membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (2003). Semnatarul acestor rânduri se consideră privilegiat, deoarece colaborarea noastră şi a profesorului Paul I. Dicu (1926-2008), cu Silvestru D. Voinescu, facilita editarea principalelor tomuri despre Piteşti (1985, 1986, 1988, 1998), dar, mai ales, apariţia bibliofiliei Argeş. Cartea eroilor (1984), unicat în materie.
Corolarul realizărilor ultimului nostru mare prieten, Silvestru D. Voinescu, este, bineînţeles, succesul edificării actualului sediul al Bibliotecii Judeţene Argeş: 15 ianuarie 1996 (aşezarea pietrei fundamentale) – 8 martie 2003 (inaugurare oficială). Diligenţele preliminare, conlucrarea permanentă cu forurile decizionale, arhitecţii, constructorii, specialiştii domeniului, reorganizarea patrimoniului şi sistemelor informale au probat calităţi manageriale moderne, adaptate cerinţelor Mileniului Trei. La numai câteva luni, după finalizarea remarcabilului proiect, directorul fără vârstă, Silvestru D. Voinescu, era pensionat, apoi, surprinzător, marţi, 13 septembrie 2005, pleca spre Neant. Fără echivoc, Palatul Cărţii din Piteşti, dar şi ecoul faptelor cotidiene antume îi perpetuează renumele!
Valorizând atare perspectivă, Clubul Enciclopediştilor din Argeş-Muscel sugerează conducerii Bibliotecii Judeţene amplificarea demersurilor memoriale anterioare, prin amplasarea Bustului Silvestru D. Voinescu în foaierul central instituţional, conferind, totodată, aulei principale, eponimia personalităţii evocate, gest care onorează mentorul exponenţial, aparţinând, indubitabil, elitelor autentice.
La consemnarea celor 85 de ani de la naşterea fondatorului biblioteconomiei contemporane din Regiunea Sud-Muntenia, personal, ne raliem intenţiei fiilor săi, Gheorghe (jurist) şi Spiridon Constantin (economist), privind înfiinţarea Aşezământului Cultural Voinescu, fapt ce va determina, modelator, recuperarea tradiţiei unei genealogii excepţionale, seculară pentru aşezarea natală, Călineşti.
Prof. univ. dr. Petre POPA
A apărut “NEGUSTORUL DE NORI”, la Editura Alana din Slatina, a 36-a carte a poetului Dan Rotaru, cuprinzând 150 de sonete, în stilul cu care acesta ne-a obişnuit în fiecare dimineaţă pe reţeaua de socializare Facebook. Scrisă şi editată în timp record (două luni), ea întregeşte o activitate de creaţie de peste 55 de ani.
Volumul poate fi achiziţionat de la chioşcurile de carte din centrul Piteştiului.
Sonetul negustorului de nori
Atât de-aproape ți-s, că-ți văd și gândul,
nu suntem doi în unu, ci-unu-n doi,
și-aceeaşi inimă se-aude-n noi,
mereu același sânge-mprăștiindu-l.
Te las și plec, că mă așteaptă cerul,
e vremea-autumnalei vânători
de ploi crescute peste vară-n nori,
și știi că numai eu li-s pivnicerul!
Așa mi-e dat, definitiv, prin soartă,
ca lumea să o bat din poartă-n poartă,
și ploile pe umăr să le car,
până la tine-n tindă, iar și iar,
urmându-ți pașii pe-a iubirii hartă
primită de la Dumnezeu în dar…
Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România este una dintre cele mai vechi instituţii de cultură din ţara noastră. Cu puţin timp în urmă la Bucureşti, într-un cadru de mare solemnitate, în prezenţa a sute de participanţi veniţi din ţară şi străinătate, ea şi-a sărbătorit un secol de existenţă.
Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România editează diverse publicaţii de breaslă. Una dintre acestea este „Cronica Timpului„, publicaţie de cultură, atitudine şi performanţă. Directorul general al publicaţiei este domnul Doru Dinu Glăvan, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Redactor-şef este doamna Rodica Subţirelu, impusă în cultura română contemporană prin cărţile de poezie pe care le-a publicat, prin activitatea sa de ziaristă şi prin „Serata Eminescu Jurnalistul”, manifestare lunară a unor participanţi de înalt prestigiu civic şi profesional gazetăresc din ţară şi străinătate.
„Cronica Timpului” acordă anual premii unor personalităţi ilustre ale culturii române contemporane. Premiul revistei „Cronica Timpului” a fost acordat anul acesta romancierului, teologului ortodox, esteticianului şi istoricului literar Mihail Diaconescu „pentru respectul adevăratelor valori ale culturii şi ale jurnalismului românesc„.
Până acum, domnul Mihail Diaconescu a mai fost distins cu numeroase alte premii, diplome şi titluri (în special cu cele de Doctor Honoris Causa) acordate de instituţii de cultură de înalt prestigiu. Ceremonia înmânării premiului acordat de „Cronica Timpului” s-a desfăşurat la Bucureşti, într-un cadru de mare solemnitate. Au participat scriitori, teologi, medici, jurnalişti, cecetători ştiinţifici, artişti plastici, diplomaţi, oameni politici, muzicieni, istorici, critici literari, redactori-şefi ai unor publicaţii.
Laudatio Sollemnis dedicată scriitorului Mihail Diaconescu a fost rostită de doamna Rodica Subţirelu, redactor-şef al publicaţiei „Cronica Timpului„.
A răspuns domnul Mihail Diaconescu. El a elogiat dimensiunile civice, naţionale, morale şi estetice ale creaţiilor prin care scriitorii şi artiştii patrioţi se impun în cultura română.
Fapt semnificativ, acordarea noului premiu literar primit de domnul Mihail Diaconescu coincide cu apariţia în limba italiană a romanului său „Depărtarea şi Timpul” (Lo spazio e il tempo, 640 pagini) la prestigioasa Editură „Rediviva” din Milano, în traducerea de o înaltă ţinută artistică a doamnei Anca Rodica Similea Giacomello. Traducerea în italiană a fost supervizată de domnii Giorgio Giacomello şi Renzo Peressini.
Nu uităm faptul că domnul Mihail Diaconescu a fost comparat cu autori ca Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Vergilius, Seneca Philosophus, Tolstoi, Hermann Hesse, Robert Musil, Marguerite Yourcenar şi alţi mari scriitori. În prezent şi alte edituri de prestigiu din câteva ţări europene au inclus în preocupările lor publicarea unor traduceri din opera literară şi teoretică a scriitorului argeşean Mihail Diaconescu.
Premiul acordat de revista „Cronica Timpului” confirmă locul de prim plan al personalităţii şi operei domnului Mihail Diaconescu în cultura română de azi. Nu întâmplător despre domnul Mihail Diaconescu, „magul de la Vultureşti” (N. Georgescu), s-a spus că este „clasicul de lângă noi” (acad. Gh. Păun), respectiv „cel mai important scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor” (preot acad. Dumitru Stăniloae).
Florin Petruţ WITTING
În ajunul Crăciunului m-am decis să fac o plimbare prin centrul oraşului (vechea noastră Strada Mare), în dorinţa de a mă lăsa fascinată de strălucirea decoraţiunilor marii sărbători a creştinătăţii. Cum era şi firesc, am pornit de la capăt, adică din dreptul teatrului, urmând să parcurg şi să gust pe îndelete, întreaga splendoare a ingeniozităţii omului.
M-am felicitat pentru alegere. Am fost inundată de strălucirea miilor de luminiţe înşirate în dreptul Primăriei, luminiţe ce-şi aruncau scânteile în toate direcţiile, iar bradul frumos împodobit m-a încântat atât prin culoare cât şi prin strălucire. Am străbătut apoi pergola din centru, luminată şi ea de alte mii de luminiţe albe şi reci. Nu-i nimic, mi-am zis, voi fi răsfăţată de toate culorile curcubeului în partea de jos a străzii, în partea cu marile magazine, de fapt, cele mai mari magazine ale urbei, unde, cu siguranţă, patronii îşi vor da frâu liber imaginaţiei şi ingeniozităţii în decorarea vitrinelor.
Dezamăgirea a fost mare. Pergola cu luminiţe albe-reci se termina în dreptul fostului nostru magazin „Trivale”, atunci mândria urbei, acum un colos – în comparaţie cu celelalte clădiri din jur – întunecat şi posomorât. Nici măcar o luminiţă nu se întrezărea în toată imensitatea clădirii de câteva eraje. Fireşte, nu mă aşteptam să văd splendidele galerii Lafayette, dar măcar câteva şiruri de beculeţe, fie chiar şi numai la primul etaj. Sau cel puţin la parter. Nu mai spun că această clădire, moştenită „din trecut” ar fi trebuit să fie emblema oraşului, să fie văzută de la mare distanţă, să atragă sute şi sute de admiratori, unde să văd mişunând toată splendoarea adolescentină a oraşului, ţinta privirilor admirative sau „cârcotaşe” ale celor mai puţin tineri. Nici urmă de aşa ceva.
Nu-i nimic, mi-am spus din nou, poate beneficiarii celorlalte spaţii comerciale, la fel de generoase şi ele, se vor gândi la noi şi ne vor oferi bucuria mult aşteptată. M-am înşelat din nou. Strada părea să devină din ce în ce mai întunecată. Am ajuns la Piaţa Milea, unde un singur brad, cel mai mare, era frumos împodobit, deşi spaţiul larg este străjuit de o mulţime de alţi brazi. Mai mititei, ce e drept, dar la fel de frumoşi. În niciunul nu se zărea nici cea mai mică luminiţă. Chiar să nu fi meritat să fie şi ei împodobiţi? Probabil că nu au fost la fel de cuminţi şi au fost pedepsiţi fiind lăsaţi dezgoliţi, spre măhnirea sau poate chiar spre dezaprobarea trecătorilor.
Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am continuat plimbarea şi pe cartea cealaltă a străzii, de la biserica Sf. Gheorghe înapoi la teatru, în speranţa că poate-poate voi întâlni patroni ceva mai generoşi cu noi. Nici gând. Aceleaşi vitrine îmbâcsite cu fel şi fel de obiecte, ca şi cum patronii ar fi vrut să-şi mute toate mărfurile în vitrină, şi, fireşte, nici urmă de vreun obiect care să-ţi amintească de faptul că suntem în ajunul Crăciunului. Deabia la capătul străzii, la vechiul magazin Romarta, am avut surpriza să văd câteva luminiţe firave coborând pe geamurile înalte.
Acum îmi amintesc de discuţia pe care am avut-o săptămâna trecută cu patronul acestui magazin, domnul Pristavu – unul din prea puţinii profesionişti ai branşei – care mi se plângea că nu mai există meseria de vitrinieri. Normal, când în societatea noastră mişună doar doctori şi doctoranzi! Nimeni nu se mai încumetă să facă o meserie care să ne aducă nouă, celor mulţi, şi bucurie în suflet. Ce-ar fi să ne amintim de inimosul Beni, care îşi orna vitrina în fiecare sâmbătă, ca noi, când mergeam la plimbare pe Strada Mare să ne oprim câteva clipe să-i admirăm măestria, şi mai ales dragostea pentru meserie.
Conversaţia cu urmaşul regretatului Beni, domnul Pristavu, a avut loc chiar în momentul când mă întorceam de la Primărie, unde abordasem şi problema decorării magazinelor în ajunul frumoasei sărbători. „Nu-i putem obliga pe patroni”, mi-a spus vice-primarul, care a avut amabilitatea să mă primească. „Atunci, rugaţi-i frumos!”, i-am sugerat, cu toate că sunt convinsă că rolul lor este foarte mare în acest sens. De ce să nu-i oblige din moment ce lor nu le trece prin minte că datoria lor nu este doar să ne vândă lucruri de mai bună sau mai proastă calitate, ci să ne încânte prin măestria prezentării acelor lucruri. Măcar de câteva ori pe an, la marile sărbători, nu săptămânal aşa cum era obiceiul (atât de frumos) cu ani în urmă. Din moment ce casele lor sunt frumos decorate în aşteptarea Crăciunului, de ce să nu facă acelaşi lucru şi la locul lor de muncă?
Îmi mai amintesc cum în primul an după ’89, am decorat bradul din curtea liceului Bălcescu (atunci) cu zeci de becuri colorate care se vedeau de la mare distanţă, trezind uimirea şi admiraţia nu numai a elevilor noştri dar şi a trecătorilor, care după perioada de restricţie la lumină aveau revelaţia unui brad scânteietor. Adevărat, şi atunci am apelat la bunăvoinţa cuiva – domnul Popescu de la IRA – a cărei fiică Maria, am avut norocul să-mi fie elevă.
Şi acum mă întreb, şi vă întreb şi pe dumneavoastră, de ce să nu apelăm unii la alţii, dacă putem face lucruri frumoase? De ce numai cei „aleşi” au dreptate? Numai vocea lor se face auzită? Chiar nu doresc să ne asculte? Ce rol au ceilalţi? Cei mulţi? Nu au şi ei dreptul la frumos?
Şi, când te gândeşti, câte lucruri minunate am putea face în oraşul nostru! Doar dacă am pune mână de la mână!
Steluţa ISTRĂTESCU
Aho, aho, copii şi fraţi,
De la Dunăre-n Carpaţi,
Din Carpaţi şi din câmpie,
Din frumoasa Românie,
Migratori trudind „afară”
Pentru-o pâine mai uşoară,
Mai uşoară şi mai bună
Cu aromă de căpşună,
Unde dorul vă sugrumă
Şi de ţară şi de mumă,
De căsuţa cu pridvor
Şi de tot ce-nseamnă dor,
Ca-n alţi ani vă adunaţi
Pluguşorul s-ascultaţi,
Să primim cum se cuvine
Anul Nou ce tocmai vine,
Cu speranţa c-o să fie
Pace-n lume, armonie!
Vulpile să stea la sfadă
Cu găinile-n ogradă,
Şoarecele fără frică
Să zâmbească la pisică,
Iară lupii în zăvoi
Fie paznici pentru oi.
Între omeni doar iubire,
Bunăstare, fericire!
Trecu anul, trecu iute
Cu legi vrute şi nevrute,
Dar mai mult trecu de când
Urcăm Golgota oftând
Crucea-i grea, putere nu e –
Bine că suntem în U. E.
Altfel unde am fi stat,
Cine ne-ar fi adoptat
Când străinului nu-i pasă
Dacă ai ori nu ai casă,
Dacă ai ori nu parale
Pentru-o oală cu sarmale?
Te-mprumută, dar se ştie:
La un leu îţi ia o mie!
N-a doinit odinioară
Cel mai drag poet din ţară?
„Cine-a îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!”
Duşmănitu-ne-au duşmanii
Năvălind ca bolovanii
Furca să ne-o ia din brâu,
Aurul din spic de grâu.
Hunii, goţii, ostrogoţii,
S-au dus în pustiu cu toţii!
Ceardaşul şi cazaciocul
Ne-aprinsese-n suflet focul,
Foc nestins şi astăzi când,
Încă ne trezim oftând
C-a fost harta ţării alta
Dar s-a destrămat la Yalta.
Celor care-n optzeci’nouă,
Doritori de-o lume nouă,
Au plătit cu viaţa lor
Idealul tuturor,
Fie-le de-a pururi plină
Amintirea de lumină!
Le purtăm recunoştinţă
Pentru marea biruinţă,
Dar în loc de dictatură
Azi e intrigă, e ură,
Bătălii care se duc
Între cei ce ne conduc
„Pentru ţară şi popor”
Să le fie bine lor!
Au curs lacrimi, a curs sânge,
Ţara noastră şi-acum plânge
De durere şi de teamă
Că averea-i se destramă.
Plânge şi de supărare
C-a fost scoasă la vânzare
Şi-a ajuns, prin jaf şi ură,
Tagma hoţilor ce-o fură.
Sunt de-aici ori din afară
Vai de biata noastră ţară!
Cade codrul sub secure
Vor şi munţii să ni-i fure !
Totul piere, totul fuge,
Dar se construiesc coşciuge
Cu o productivitate
Cum nu este-n alte state!
Pentru cine vrea să vadă
Viaţa noastră-i ca o pradă!
Auzit-aţi voi ceva?
Vom fi iar ce-am fost cândva:
Florile unite-n glastră
Vor surâde la fereastră
După „pohta ce-a pohtit”
Mihai Vodă cel vestit!
Porniţi plugul, măi, flăcăi,
Şi sunaţi din zurgălăi
Să culegem după plug
Roade bune, din belşug.
Sănătate, iar la anu’
Să bem vin tot cu borcanu’
Dar şi-n muncă s-avem spor
Vă urează,
Gh. Mohor
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu (UAUIM) a desemnat cele 3 cule care vor beneficia de idei de proiecte de conservare – restaurare
Trei dintre cele 27 de cule din Oltenia au şansa de a câştiga lupta cu timpul: la 6 luni după lansarea proiectului Cule în lumină, perioada în care fiecare dintre construcţii a fost prezentată publicului larg, Grupul CEZ în România împreună cu UAUIM anunţă acum rezultatul voturilor. Pe site-ul oficial al campaniei (www.culeinlumina.ro) comunitatea locală şi publicul naţional au avut la dispoziţie mai multe săptămâni pentru acordarea votului pentru cula preferată, care din punctul lor de vedere ar necesita un proiect de restaurare. Acest vot s-a încheiat cu un top 10 al celor mai votate construcţii, dintre care reprezentanţii UAUIM au selectat 3 cule: Cula I. C. Davani, Casa Cula Eftimie Nicolaescu şi Cula Cioaba Chintescu.
“Implicarea comunităţii locale şi a publicului larg ne onorează şi ne validează decizia de a ne orienta eforturile către istoria bogată a ariei noastre de activitate şi către aducerea ei în lumina prezentului. Mulţumim tuturor celor care ne-au împărtăşit povesti despre energia specială a unui #Acasă de odinioară”, a declarat Ondrej Şafar, CEO CEZ România.
„Implicarea UAUIM în proiectul Cule în lumină reprezintă o etapă firească în demersul Grupului CEZ de a pune în lumina atenţiei publice aceste edificii – martori ai istoriei. Primul pas din realizarea de propuneri de restaurare-conservare pentru culele olteneşti a fost reprezentat de selecţia a 3 cule de către experţi şi arhitecţi de la UAUIM. Criteriile principale folosite în evaluare au fost: relevanţa edificiului pentru programul de arhitectură de tip culă şi fezabilitatea unei propuneri de intervenţie asupra clădirii, stabilită pe baza evaluării stării de conservare şi a utilizării actuale”, spune Conf. dr. arh. Oana Diaconescu.
În perioada imediat următoare, echipe de studenţi din anii IV şi V ai Universităţii, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, vor face o vizită de studiu în localităţi, unde vor realiza măsurători, cercetare la fața locului şi vor aduna informaţii relevante pentru munca lor ulterioară.
După pregătirea ideilor de proiecte de conservare-restaurare pentru cele 3 cule, acestea vor fi jurizate în cadrul unui concurs care va avea loc în a doua jumătate a anului 2020, concurs care beneficiază inclusiv de certificare internaţională.
Având în vedere rolul pe care aceste cule l-au avut pentru dezvoltarea culturală şi socială a Olteniei şi numărul din ce în ce mai mic al acestor construcţii-simbol, proiectul lansat de Grupul CEZ în România cu sprijinul Institutului Naţional al Patrimoniului (INP) şi UAUIM prezintă în format digital – pe www.culeinlumina.ro – detalii despre importanţa şi istoria fiecărei cule.
La îmbogăţirea informaţiilor au participat atât reprezentanţii autorităţilor locale din zona Olteniei, cât şi pasionaţii de istorie din regiune
Despre proiectul «Cule în lumină»
Grupul CEZ în România a lansat un program de recunoaştere a rolului istoric pe care culele olteneşti le-au avut pentru dezvoltarea culturală şi socială a comunităţilor de la nordul Dunării, în parteneriat cu cercetătorii de la Institutul Naţional al Patrimoniului. Proiectul «Cule în lumină» este una dintre cele mai importante iniţiative civice pentru cunoaşterea unei părţi importante din istoria regiunii. Acesta îşi propune să contribuie la înţelegerea factorilor geopolitici, sociali şi economici care au condus la dezvoltarea acestor construcţii emblematice ale Olteniei. Cula oltenească este o construcţie rezidenţială fortificată din piatră, cu două sau trei etaje, asemănătoare unui turn. Construite în secolele XVIII – XIX pentru adăpost şi apărare în faţa invaziilor otomane, culele olteneşti sunt astăzi inedite adaptări ale nevoii de apărare. Ele reprezintă o mărturie a stilului de viaţă, a evenimentelor istorice şi politice care au determinat apariţia şi răspândirea acestui tip de locuinţă de apărare şi veghe.
Despre Grupul CEZ în România
Grupul CEZ în România este reprezentat prin 10 companii – Distribuţie Energie Oltenia, CEZ România, CEZ Vânzare, CEZ Trade, Tomis Team, MW Invest, Ovidiu Development, TMK Hydroenergy Power, CEZ ESCO România şi High Tech Clima.
Grupul CEZ este prezent pe piaţa românească încă din anul 2005, odată cu preluarea companiei de distribuţie a energiei electrice Electrica Oltenia SA.
După procesul de separare a activităţilor (unbundling) încheiat cu succes în anul 2017, Distribuţie Energie Oltenia (fosta CEZ Distribuţie) asigură alimentarea cu energie electrică a şapte judeţe: Argeş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Teleorman şi Vâlcea.
CEZ Vânzare este principalul furnizor de energie electrică din sud-vestul României, dar şi furnizor de gaze naturale, cu un portofoliu de clienţi casnici şi industriali care depăşeşte 1,3 milioane de clienţi.
Grupul CEZ deţine în România şi cel mai mare parc eolian pe uscat din Europa, în zona Dobrogea, la Fântânele, Cogealac şi Grădină. Parcul Eolian a însemnat o investiţie de 1,1 miliarde euro şi conţine 240 de turbine eoliene cu o putere totală instalată de 600 MW. Întreaga capacitate a Parcurilor Eoliene CEZ a fost pusă în funcţiune la sfârşitul anului 2012. Totodată, începând cu 2011, Grupul CEZ în România deţine în portofoliul său sistemul hidroenergetic de lângă Reşita, judeţul Caraş-Severin, format din 4 microhidrocentrale (Grebla, Crainicel 1, Crainicel 2 şi Breazova) şi amenajările hidro aferente de la Trei Ape, Gozna, Văliug şi Secu. Grupul CEZ a investit în reabilitarea complexului de hidrocentrale de la Reşita în scopul creşterii eficienţei, capacitatea de producţie ridicându-se de la 18 MW la circa 22 MW după finalizarea procesului de modernizare.
Începând cu 2018, CEZ ESCO România oferă soluţii de eficienţă energetică în sectorul privat. Compania oferă servicii complete, de la consultanţă la proiectare, de la management de proiect, la implementare proiectelor energetice complexe (soluţii de încălzire, de răcire şi/ sau alimentare cu energie).
• Cula I. C. Davani datează din prima jumătate a sec. XIX. Conform lui Iancu Atanasescu, casa este cunoscută sub numele de Ion C. Săvoiu. În imediata ei apropiere există o bisericuţă din lemn, astăzi închisă pentru cult, ctitorită în anul 1826. Ultimii proprietari au fost învăţătorul I. C. Săvoiu şi soţia sa, Teodora.
• • Casa Cula Eftimie Nicolaescu este o locuinţă din secolul XIX, cu elemente fortificate, specifice perioadei. Aceasta poartă numele fostului proprietar, Eftimie Nicolaescu, locuitor al satului Runcurel, o localitate care în curând va fi istorie din cauza extinderii exploatărilor miniere din zonă, deoarece locuitorii au început să fie relocaţi din vatra satului.
• • • Cula Cioabă Chintescu datează de la începutul sec. XIX, primul ctitor al culei fiind boiernaşul Răducan Cioabă din Slivileşti. În anul 2016 cula a fost cumpărată de la moştenitori, de către Consiliul Judeţean Gorj, şi dată în custodie Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu”, prilej cu care a fost refăcut acoperişul.
Marţi, 10 decembrie, ora 12, va avea loc la Cercul Militar Piteşti, conferinţa „Centenar. Generalul Eremia Grigorescu (1863-1919). Manifestarea cultural-ştiinţifică dedicată eroului din Dobrogea, de la Oituz şi Mărăşeşti, unde a comandat Armata I-a, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasele II şi III, Legiunea de Onoare şi numeroase distincţii oferite de ţările aliate în timpul Războiului de Întregire a Neamului, inclusiv săbii de onoare, este organizată împreună cu Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Argeş, condusă de dl. ec. Ştefan Alexandrescu, în baza aprobării date de conducerea Cercului Militar Piteşti.
Cea de-a 9-a manifestare cultural-ştiinţifică din seria celor organizate în Anul Centenar 2019, pe teritoriul judeţului Argeş, de către Centrul de Cercetări Istorice „Preotul Gheorghe I. Cotenescu”, pune în prim plan Mausoleul de la Mărăşeşti şi câteva personalităţi la nivel naţional ale vremii: Generalii Eremia Grigorescu, Constantin Scărişoreanu şi Gheorghe Rasoviceanu, preotul căpitan Gheorghe Cotenescu (ofiţer în rezervă), ofiţeri de elită care s-au acoperit de glorie eternă în campanie, militari care merită pe deplin preţuirea Românilor de pretutindeni (în prezent, preotul dâmboviţeano-muscelean Gheorghe Cotenescu este Cetăţean de Onoare Post-Mortem în 4 localităţi din 3 judeţe, Argeş, Bihor şi Iaşi – în localităţile Câmpulung-Muscel, Stoeneşti, Beiuş şi Iaşi). Conferinţa va prezenta şi informaţii inedite privind martirajul Eroilor şi al urmaşilor acestora în temniţele comuniste.
Radu Petrescu-Muscel