Atunci când depănăm amintiri din copilărie, gândurile noastre se îndreaptă către cei care ne-au călăuzit primii paşi şi au dat sens universului nostru infantil, cu o dragoste necondiţionată. Prin bunicii şi străbunicii noştri ne înrudim cu trecutul.

Străbunicul meu pe linie paternă s-a născut în Grecia şi a emigrat în România în jurul anului 1880. Familia bunicului era numeroasă, în casă se vorbea şi greceşte şi se păstrau tradiţiile culinare. Îmi reamintesc că adesea l-am însoţit pe bunic (fost avocat şi prefect) în micile deplasări cu autobuzul la Ştefăneşti. Acolo trăia colonia de greci formată din refugiaţi politici mutaţi în România după războiul civil din Grecia din perioada 1946-1949. La începutul anilor ’50, am vizitat numeroase familii care, cu toate că locuiau şi trăiau în condiţii precare, erau alcătuite din oameni prietenoşi şi generoşi. Bunicul meu le întocmea actele de care aveau nevoie, îi sfătuia şi cred că se implica sufleteşte. Aceşti oameni simpli munceau în general la fabricile din Piteşti.

Rudele, cunoştinţele şi prietenii erau omniprezenţi, constituind un grup unit, integru şi tenace. Mătuşile mele împreună cu prietenele lor creaseră un grup de binefacere care desfăşura activităţi caritabile în Piteşti. Meritele lor au fost remarcate dincolo de graniţele oraşului, dovadă fiind decorarea lor cu Crucea „Meritul Sanitar” clasa I, fapt atestat în Monitorul Oficial nr. 192 din 19 august 1942.

Un unchi a deţinut prima benzinărie din Piteşti, care se afla pe bulevardul Republicii nr. 137. Printre cei mai buni prieteni ai familiei se număra profesorul de franceză Ion Steriopol, care a predat la Colegiul „Brătianu” şi care anterior a fost chiar primarul Piteştiului, în ultimii doi ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Familia Steriopol se pare că era de origine aromână (macedoneni grecizaţi). O amintire specială mă leagă de cabinetul stomatologic al doamnei dr. Puica Catichi, situat pe strada Griviţei, colţ cu fosta stradă 1 Mai. Toată familia, dar şi cunoştinţele mergeau la acea dentistă apreciată. Din aceeaşi categorie faceau parte o serie de medici şi farmacişti de etnie greacă, oameni deosebit de capabili.

Îmi aduc aminte şi despre discuţii din familie referitoare la „clubul negustorilor”, cu sediul în clădirea care avea să devină cunoscutul restaurant „Argeşul”, „vatra” multor idei de afaceri. Acolo se întâlneau antreprenorii vremii, dezbăteau problemele curente şi-şi făceau proiecte.

Un alt loc influenţat puternic de membrii comunităţii greceşti era localul „La calul bălan”, care aparţinea domnului Paticu şi se afla pe strada Doamna Bălaşa, lateral faţă de Casa Armatei. Un personaj ieşit din comun şi care nu se bucura de o deosebită simpatie în oraş era domnul Teodor Bachide; el a devenit primul primar comunist al Piteştiului. Ştiu de la prieteni că nepoata acestuia se bucură de aprecierea comunităţii elene, pe care o conduce cu succes şi unde au loc activităţi variate, care continuă tradiţiile greceşti.

Printre binefacerile unei cărţi, oricare ar fi ea, de regulă, se numără şi aceea că te ajută să cunoşti mai bine oamenii. Să-i întâlneşti, să le treci pragul sufletului şi să intri în cămările lui ca în adâncul unei comori, ca într-un templu al bucuriei de a fi mereu cu ceilalţi. Am deseori o asemenea convingere, ea îmi facilitează drumul către înţelesul aflat dincolo de cuvinte, dincolo de coperta îmbietoare a oricărui buchet de pagini, pe care cineva îşi aşterne respiraţia propriei fiinţe.

Gândul acesta mă încearcă în timp ce reiau lectura volumului „Ecouri din lumină”, pe care Lică Pavel l-a publicat la Editura UZP cu puţin timp în urmă. Ştiam cartea dinainte de a fi dată la tipar, eram la curent şi cu câteva amănunte care ţin de intimitatea naşterii şi creşterii ei. Mi s-a părut relevant faptul că firicelul ei de emoţie s-a ivit pe meleaguri de o ispititoare şi tandră măreţie, în peisajul mirific numit Valea Iaşului, împletire de legendă şi realitate sub aura protectoare a oraşului regal Curtea de Argeş. Acolo s-a întremat, puţin câte puţin, adunându-se poem cu poem. Acolo a strâns autorul, de pe pajiştile împrejmuitoare, bucurie cu bucurie, sporind, prin alăturarea firească, dimensiunile altor bucurii, până la alcătuirea trupului de lumină, care ne stă la îndemână tocmai pentru a oferi şi mai multă vigoare propriei noastre lumini.

Senzaţia aceasta a devenit mai puternică după ce am văzut locurile, şi mai ales oamenii care le sporesc inefabilul. Acolo, o neverosimilă armonie pare a-şi acapara fiinţa, nu cu vreo enigmatică iluzie, ci cu valuri de tihnă ale unei simfonii divine.

Redeschid poemele inspiratoare de asemenea impresii. Vreau să spicuiesc din concreteţea dedicaţiei, dar am sentimentul clar că îmi însuşesc ce nu-mi aparţine. Poate că uneori, măcar uneori, asemenea gesturi sunt necesare pentru sublinierea esenţelor. Cu vinovăţia mărturisită deja, redau câteva cuvinte izvorâte din inima autorului: „Primarului comunei Valea Iaşului, Nicolae Barbu, care… preocupat de binele comunităţii, a făcut din localitate, împreună cu echipa sa, un tărâm al bucuriei de a trăi”.

Nu am de adăugat decât că, atunci când primarul este ca la carte, el poate aduce, peste lumina firească a vieţii de fiecare zi, lumina inegalabilă, mereu îmbucurătoare, a cărţii.

Printre cărţile care m-au înrâurit mult în ultima vreme se numără şi „Pe umerii giganţilor”, a lui Umberto Eco. Aş trece-o pe primul loc într-un eventual clasament al lecturilor cu efect descurajant asupra amatorismului şi superficialităţii în creaţie. Pentru că întreaga carte, cu precădere eseul despre frumuseţe, este elocventă în acest sens. Ce spune în aceste pagini autorul care a debutat în proză aproape la 50 de ani, zgâlţâind serios domeniul cu „Numele trandafirului”? Destăinuirile sale pe marginea problematicii abordate pun în lumină etape distincte ale unui efort creator demn de urmat. La 22 de ani, în 1952, îşi dădea licenţa în estetică, iar lucrarea „se limita la reprezentările din puţinele pagini ale lui Toma de Aquino” despre frumuseţe. În 1963 a început elaborarea unui volum despre istoria frumuseţii pe care, din varii motive editoriale, l-a abandonat când strânsese aproape un sfert din materialul necesar. Dar, după cum reiese din propria mărturisire, tema a continuat să-l preocupe. Prin 1973, când se consolase în privinţa incertitudinilor sale referitoare la frumuseţe, după cum subliniază, a dat peste o frază a lui Dino Formagio în care acesta definea arta. Inspirat de respectiva definiţie, conchide că „frumosul este tot ceea ce oamenii au numit frumos”.

Am spicuit din paginile cărţii, în care, fireşte, analiza se face riguros în continuare, cu un singur scop. Am vrut să arăt că uriaşul Eco a devenit uriaş tocmai fiindcă privea lucrurile în profunzimea lor, însemnându-le cu girul harului său de obicei după confirmarea timpului. Adică adăuga durată întotdeauna efortului, ştiind că împerecherea celor două entităţi are însuşirea de a ne elibera uneori de incertitudini, fără a garanta totuşi împroprietărirea cu vreo certitudine.

Răsfoiesc cartea lui Umberto Eco şi-mi pare că aud străbătând din ea un ecou. Cele douăsprezece eseuri sunt, ele între ele, într-un dialog al valorii. Vorbesc destul de clar despre timp şi creaţie.

Dacă nu descoperim un asemenea dialog în câte o carte, e bine ca, măcar uneori, să-l avem cu vreun prieten.

Iarna, la Schitul „Sfântul Ioan Botezătorul” din Ştefăneşti, pe care argeşenii îl numesc mai simplu „Schitul Florica”, fiind situat în apropierea vestitului conac, slujbele nu sunt săvârşite în biserica „mare”, la subsolul căreia se află mormintele familiei Brătianu. Programul liturgic este bogat, cu slujbe zilnice de la ora 8, vineri, de la ora 18, cu Taina Sfântului Maslu, iar credincioşii se roagă într-un mic paraclis situat sub chiliile maicilor. Spaţiul devine neîncăpător mai ales la slujba de vineri seara dedicată celor bolnavi.

După cum ne-a asigurat maica Dionisia, stareţa schitului şi vrednica povăţuitoare a celorlalte cinci călugăriţe, dacă vremea va fi bună, după 15 martie va fi redeschisă biserica principală a aşezământului monahal. În plus, zona va căpăta alt aspect. Copacii uscaţi ori foarte bătrâni din faţa schitului au fost tăiaţi, iar în dreptul porţii principale va fi reamenajat spaţiul verde şi vor fi plantaţi arbuşti ornamentali. Vor fi astfel infirmate zvonurile vehiculate în ultima vreme prin Ştefăneşti: nu vor fi ridicate vile în imediata vecinătate a Capelei Brătienilor. Ne-am mai liniştit…

Cu o reverenţă, ziarul „Argeşul” încheie concursul FEMINA. La propunerile cititorilor, competiţia primăverii a prins în cunună peste 50 de doamne şi domnişoare care fac cinste judeţului. Astăzi, la ora 11, la restaurantul „La Dolce Vita” Piteşti (din curtea redacţiei) s-a desfăşurat festivitatea de premiere. Vom reveni!

Piteştiul, care prin poziţia sa geografică favorabilă, avea acces direct spre Transilvania şi mai departe spre lumea civilizată europeană prin Bran şi Pasul Turnu Roşu, a atras numeroşi străini. Printre ei, şi germani (saşi) ardeleni care şi-au adus o contribuţie atât la ridicarea economică, cât şi culturală a oraşului.

Între cele două războaie mondiale trăiau la Piteşti 15 familii de germani. Evident situaţia s-a schimbat câteva decenii mai târziu, când unii plecaseră deja în Germania sau Austria.

Viaţa muzicală a Piteştiului a fost organizată de germanii stabiliţi aici după 1859. În februarie 1866 s-a înfiinţat o societate corală, „LIEDERTAFEL”, la cererea şi cu contribuţia meşteşugarilor germani stabiliţi aici. La ea au participat şi etnici români.

Pe strada Crinului a funcţionat Sala UKLAR, construită prin contribuţia lui Franz Lehrer, sas transilvănean, om de afaceri şi proprietar în comuna Şuici, proprietate pe care o va moşteni şi fiul său Victor Lehrer, jurist, procuror în România interbelică, fratele profesoarei Leni (Helene) Lehrer. Familia Lehrer, alături de familia pictorului Rudolf Schweizer, vor fi cele mai distinse din Piteşti.

Rudolf Schweizer îşi va adăuga şi supranumele Cumpăna, după localitatea montană din Argeş unde părinţii săi deschiseseră o exploatare forestieră modernă cu utilaje germane. S-a născut la Piteşti în 1886, a fost elev la Liceul „Brătianu” şi îşi va face studiile plastice la Berlin şi Paris. Puţini ştiu că se trăgea din familia lui Albert Schweizer (1875-1965), reputat medic alsacian, dar şi muzicolog (organist) şi teolog protestant. Pentru activitatea sa umanitară în Africa (Lambaréné – Gabon) va obţine în 1952 Premiul Nobel pentru pace.

Revenind la familia Lehrer, se ştie că sala UKLAR fondată, deci, după 1890 se va numi „Universala Lehrer”, unde se vor prezenta spectacole de teatru, operă, operetă şi revistă cu trupe venite din Bucureşti sau chiar străine.

Printre alte nume germane din Piteşti se poate menţiona Carol (Karl) Gangl, care în 1895 a deschis o fabrică de frânghie şi sfoară, apoi, în 1900, Atelierul mecanic, turnătorie de fier şi alamă a lui Gotwald Nicht, care a fost cea mai mare din vestul Munteniei. În 1908 a apărut şi cea mai cunoscută întreprindere de mezeluri şi produse din carne fondată de Leonard Stempel. Atelierul fotografic „Foto Horn” aparţinea unui neamţ.

Primul plan de sistematizare a Piteştiului a fost elaborat de H.V. Schmidt. Încă o personalitate de etnie germană făcea cinste urbei. Este profesorul Emil Ludwig, membru al Colegiului „Brătianu” din Piteşti, licenţiat în farmacie şi doctor în ştiinţe fizico-chimice de la Viena. A predat la începutul secolului XX la Piteşti, iar apoi a fost profesor universitar de fizică şi chimie industrială aplicată la Academia Comercială din Bucureşti, între 1913-1927.

Adolf Keller întemeiază în Piteşti în jurul anului 1860 o fabrică de săpun şi lumânări (printre cele dintâi din ţară), iar Franz Lehrer comerţul de vinuri. Industriaşul Fuchs a construit la Trivale o fabrică de bere, iar pe strada Libertăţii Marenco a condus o tăbăcărie.

În 1870 se deschide prima farmacie la Piteşti, proprietatea lui Fr. Aitel din Bucureşti. În anii următori farmaciile se înmulţesc potrivit legii respective şi tradiţia păstrează nume de farmacişti, în general germani, saşi şi câţiva români. Astfel farmacia „La Salvator” a fost a lui Eduard Iekel, iar „Esculap” a fost a lui Andrei Şuster şi apoi a lui E. Schiel.

„Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială, clasa de mici burghezi, de mici funcţionari care stă în suburbie şi ale cărei mijloace materiale şi intelectuale sunt restrânse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufletească… este vorba de mahalaua intelectuală…” – Garabet Ibrăileanu („Spiritul critic în cultura românească”)

Caragiale, Bocsardi, Piteşti

Cam puţină atenţie a primit în Piteşti întemeietorul teatrului modern românesc. Cam puţin pentru alogenul Caragiale care a fost un individ cu totul ieşit din comun. Pentru că acest mare intelectual român a fost copist la Tribunalul Prahova şi la Teatrul Naţional, cetăţean al Republicii (de câteva ore) de la Ploieşti, în timpul războiului pentru independenţă a servit în Garda Civică şi a mai fost ctitor de publicaţii (unele umoristice – „Claponul”, „Moftul român”, dar şi o revistă de aleasă ţinută, care rezistă şi azi – „Vatra” – scoasă împreună cu Slavici şi Coşbuc). Şi-ar fi trebuit luat în seamă măcar pentru faptul că prin 1881-1882, după scandalul legăturii amoroase cu Veronica Micle solicită (şi obţine) transferul din funcţia de revizor şcolar pentru zona Neamţ-Suceava pentru aceeaşi funcţie în zona Argeş-Vâlcea…

În spectacolul piteştean, cu toată diversitatea de personaje ale mahalalei bucureştene de după 11 fevruar (fie un negustor serios, fie un biet coate-goale, maţe-fripte), protagonist este bucureşteanul, moftangiul par excellence, frivol, superficial, simpatic, şi îngrijorător de flecar… Mai grav este că moftangiii de-acum mai bine de-un secol seamănă îngrijorător de mult cu contemporanii noştri, Miticii deghizaţi în straiele lansate la începutul mileniului al treilea… Practic avem aceleaşi vete, şi ziţe care tândălesc şi compătimesc sub acelaşi soare, luând pe botine acelaşi praf sau noroi (după anotimp) de mahala bucureşteană. Adresându-ne noi unor cititori inteligenţi şi cultivaţi vom trece peste subiectul piesei considerându-l arhicunoscut şi ne vom opri asupra personajelor şi actorilor care le încarnează în spectacol…

Mahalagiii piteşteni ai lui Bocsardi

Constantin Cotimanis, un Jupân Dumitrache cum nu cred că-i altul în mahala, atâta grijă are de făptura-i proprie, de manichiură şi de epilare (în zone de interes). Că igiena corporală şi facială se execută cu instrumente nu tocmai adecvate şi de către personal (bănuiesc!) nu tocmai calificat, nu contează, tăierea unghiilor şi smulgerea părului de prisos este doar o resursă de FUN (cum zicem noi, tinerii) în plus. Şi chiar funcţionează recoltând râsete şi aplauze… Jupânul Dumitrache este un mahalagiu tipic cu mare ambâţ şi multe daraveri, apropitar şi negustor serios – cherestegiu (titular de IMM cu 2 angajaţi, am spune în limbajul de azi) aparent – decidentul asupra oricărei situaţii de la adresa Catilina nr 6, dar de fapt păcălit de tejghetarul Chiriac şi de cumnată, încornorat de nevastă, ba chiar şi abuzat intelectual de interpretările sui-generis ale amicului (şi camaradului de lecturi politice din Vocea Patriotului Naţionale) Ipingescu. Cu figura de bonz în timpul oficierii unui ritual (în jacuzzi!), drastic în comportament şi ilar în relaţia matrimonială jupânul duce un război dinainte pierdut pentru “onoarea sa de familist”.

Constantin Tache Florescu este un Chiriac pe cale de a-şi depăşi condiţia iniţială de “slugă cu simbrie” şi de a deveni “tovarăş la parte” cu proprietarul; interesantă “parte” care – contabiliceşte vorbind – conţine nu doar mărfuri şi bunuri imobiliare, ci chiar şi pe onor nevasta apropitarului, amorezată de tejghetar. Un Chiriac muncit de posibila infidelitate a iubitei sale Veta, gata să pună mâna pe obiecte periculoase, foarte tăioase (de la spangă la Drujbă mă rog, o drujbă STIHL-ată) şi să le şi folosească. Că dooar ce-i o viaţă de om (a sa sau a altuia) când la mijloc e o pasiune arzătoare? Mai nimic…

Petrişor Stan un Nae Ipingescu – Rezon cu comportament (cam) cazon care pare că trăieşte ca să-l admire pe amicul Dumitrache şi să-i ţină hangul, dar este mai profund decât ni-l oferă prima lectură. O profunzime manifestată nu doar în interpretările lecturilor politice, ci şi în aluziile făcute cu perdea foarte subţire asupra situaţiei de fapt a triunghiului amoros Titircă-Veta-Chiriac. Ipingescu este un (faux-)raisonneur care nu trădează textul caragialian prin viu grai, dar îi conferă ceva nuanţe picante prin intonaţia folosită şi prin mimica aferentă textului… poate uneori excesivă, dar cum avem de-a face cu o comedie a excesului…  Şi mai are o treabă importantă Ipingescu-Rezon – să conexeze mahalaua profundă cu înălţimile politichiei şi jurnalisticii momentului.  

Emanuel Bighe – un Rică Venturiano care are febrilitatea unui “june tânăr” amorezat, robit de o mistuitoare pasiune faţă de angelul radios, dar persecutat implacabil de destinul nemilos. Spre norocul lui (şi al angelului!) salvat la timp de Dumnezeul amorezilor. La el debitul verbal şi ornamentarea declarativă merg mână în mână cu sterilitatea discursivă pe care le etalează cu dezinvoltură fie în picioare în poză avântată, fie în genunchi pe întuneric, la picioarele unei doamne… greşite.

Prin aspiraţii, comportament (şi echipament!) cele două surori, ruşinoasa Veta şi delicata Ziţa, alcătuiesc un cuplu feminin spre feminist, coregrafia momentelor în care acţionează ca un duet feminin fiind de mare efect întregit de machiaj şi costume. Când ingenue, când lascive cele două surori au personalitate (mai ales, când formează duetul), atrag atenţia, sunt adevărate puncte de exclamare pe scenă. Aşa că n-ar mai fi fost nevoie să-şi suprasolicite coardele vocale şi (în unele secvenţe) să ne timoreze pe noi, spectatorii…

Visătoare şi fatalistă, Veta propusă de Oana Marcu joacă foarte ingenios pe două fronturi, îmbinând utilul cu plăcutul. În public, la Iunion sau în mahala este o doamnă care nu iese din spusa soţului, dar în particular, în intimitate, discursul se schimbă odată cu personajul care – trecând dincolo de uşa glisantă a budoarului – i se alătură pentru activităţi mai interesante… Dar viermele geloziei lucrează… şi dacă Veta o fi început jocul erotic cu angajatul Chiriac (“nu trebuia să-mi pun mintea cu un copil ca dumneata” este o constatarea tardivă…) “aşa, de un pamplezir”, vorba Ziţei, acest joc s-a transformat în patimă, în amor visceral-pasional imposibil de strunit, cu potenţiale pericole (“te duci la Iunion să te curtezi cu amploiatul? Vreau mai bine să mor!” este strigătul de revoltă a lui Chiriac)… Sigur că Veta cea ruşinoasă (mai e vorbă?) şi prăpăstioasă (“Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă” spune cu subînţeles Veta amintindu-şi de Chiriac pe care-l lăsase frecând-o…) este o fiinţă a extremelor, trecând de la deznădejdea cea mai neagră la plăcerea cea intensă.

Ada Dumitru este o Ziţă romanţioasă, zvăpăiată şi gata oricând să urnescă munţi şi văi pentru o seară la IUNION, nu atât ca să vadă comediile, ci mai mult ca să vadă lumea. Sau – şi mai mult – ca să fie văzută de lume… De ce? Păi pentru că e o văduvă veselă şi foarte dispusă să renunţe la văduvie, “frumoasă, modistă şi învăţată trei ani la pasion”, dar, din păcate – până de curând – “tratată cu insulte şi bătaie” de mitocanul consort – pastramagiul ţârcădău. Sigur că Ziţa, acest “crin plin de candoare, fragedă zambilă” cum o percepe imaginaţia înfierbântată a studentelui în drept şi publicist Rică, este de la divorţ o jună liberă care de nimeni nu depande… Păi chiar, cu atâtea calităţi, persoană delicată, nu merita ea o soartă mai bună?

Alex Macavei pare să se simtă foarte bine în straiele lui Spiridon, un tânăr aflat în dubla ucenicie a prăvăliei şi a vieţii. E adevărat că în ucenicie a învăţat să tragă chiulul, să tragă tutun şi să-şi taxeze micile servicii prestate (şi poate să perceapă şi sporul de confidenţialitate!) în afara celor prevăzute de fişa postului. Se vede că a crescut cam în fugă, iar educaţia sa e cam precară, aşa că Sfântul Nicolae pândeşte ameninţător…

Şi după ce s-a terminat textul caragialian, onor regizorul a oferit spectatorilor amuzaţi (şi timoraţi!) un bonus de bună purtare: un moment coregrafic (în afara personajelor indicate de autor, cu Tatiana Serghi, Ruxandra Tomescu, Gogu Preda, Andrei Nedelea şi Alexandru Nuţă) pe care şi-acum, la vreo 24 de ore de la spectacol, mă străduiesc să-l leg cumva de piesă. Până acum fără succes, da’ nu mă las, mai încerc, vina-i doar a mea, precis n-am priceput ceva… oricum bine că nu m-am nimerit pe direcţiile de sprint ale unor tineri care (poate!) reprezentau tineretul foarte grăbit al epocii aceleia (sau acesteia?)…

În titlu (parcă) spuneam ceva despre o invazie maghiară. Desigur, ne confruntăm cu o invazie culturală masivă (ei nu chiar ca aceea a lui Carol Robert de Anjou), nu precum acelea vestite de cercuri rău-intenţionate. O invazie bine-venită care m-a pus totuşi pe nişte gânduri… pozitive. Păi mă gândesc că dacă şi regia – László Bocsárdi, şi decorul – József Bartha, şi costumele – Zsuzsanna Kiss, şi coregrafia – Noémi Bezsán, şi muzica – Magor Bocsárdi, şi light design-ul – Tamás Bányai, video Csaba Csiki, ba chiar şi asistentul de regie şi text – Roxana Marian, au trecut munţii, teatrul DAVILA fie nu mai are personal (s-or fi făcut disponibilizări masive şi eu n-am aflat!), fie Consiliul Judeţean Argeş are excedent de monetar (asta ar fi de bine!) şi-şi permite să (mai) externalizeze niscaiva servicii artistice (complete! – precum anunţurile despre serviciile funerare) ale teatrului şi să lucreze cu (muuuulţi) colaboratori. Poate ne mai documentăm, poate mai aflăm…

Cert este că de la inadmisibila montare în termenii epocii în care a fost scrisă, la tălmăcirea pentru contemporani cu tentantele şi periculoasele variante re-tălmăcire şi răs-tălmăcire orice variantă este posibilă. Cu neclarităţile semnalate, recomand spectacolul ca ceva de văzut şi de comentat (că pro sau contra contează mai puţin). Cel puţin pentru că este un Caragiale… Dar nu numai!

N-am fost niciodată în însorita și înțeleapta Eladă, nu am băgat niciodată măcar talpa în apa caldă a Mării Egee, nu i-am privit niciodată zbaterea valurilor, nu i-am gustat nicicând răsăritul soarelui…

Și, totuși, în vis, am fost, cu gândul, acolo, răsărit de răsărit și apus de apus de zi…

I-am privit luna stând în umbra ei, a aceleia despre care scriu aici, căreia nu-i știam înfățișarea, ci doar sufletul, vorba și drumul pe care plecase. Drum programat cu mult timp înainte, care, însă, avea să fie cel ce ne va purta, timp de o săptămână, alături, eu călcând exact în urmele lăsate de ea pe nisipul fierbinte și înotând cuprins de vârtejul lăsat de trupul ei în valuri, când se bălăcea, la întrecere cu vântul…

O însoțisem, cu gândul, tot drumul și nu dormisem nicio clipă noaptea aceea, până la locul de întâlnire a tuturor celor care plecau în aceeași excursie, în dorința de a-și lăsa trupurile legănate și mângâiate de apele Mării Egee… Plecați din București, nu știu ce m-aș fi făcut dacă șoferul autocarului, deranjat la condus de bipăitul telefonului, i-ar fi interzis să răspundă apelurilor mele. Eu, unul, cred că totul s-ar fi “rezolvat” printr-un abandon al săptămânii de vacanță elenă…

Ajunsă, într-un final, la malul mării, o săptămână, zi și noapte, avea să stea mai mult cu telefonul la ureche, croazierele pe mare fiind singurele în care legătura dintre noi, muzica de pe vas și cea a valurilor, întrecând în intensitate vocea mea din receptor. Dar chiar și acel “dulce coșmar”, când nu puteam vorbi, ne punea la încercare, ceea ce avea să devină mai târziu o dependență totală a unuia de celălalt…

Cum-necum, zilele s-au dus și înapoierea, la fel de bogată în bipăituri telefonice, avea să fie crudă cu niște suflete care-și programaseră să se cunoască…

“Te aștept în Autogara Pitești Nord, la 7:00, când mi-ai spus că te-a asigurat șoferul că ajungeți!”, i-am zis. Și am intrat în “durerile cunoașterii”, într-o fierbere adolescentină.

Scenarii imaginate, îmbrățișări bine și frumos ticluite, emoții încercate, întrebări precum: “Oare, cum arată? Cum va reacționa?”, puseseră stăpânire pe mine…

Un drum lung, un drum pe care, timp de o noapte, nedormind vreo secundă, l-am parcurs cu gândul, alături de cea aşteptată la 7.00…
Numai că un anunț dur și izvoditor de reacții la fel de dure din partea celor pe care-i dusese până la București, avea să dea palme sufletelor noastre.

“Stăm în autogară câteva ore, până se odihnesc șoferii”…

În zadar vociferările, în van reacțiile celor care, ghemuiți în scaune, abia așteptau să ajungă acasă. Dar, culmea, probabil ca o reacție la acestea, o plecare inopinată a autocarului făcuse ca sosirea în Pitești să fie la… 4 dimineața… Doamne, totul se năruise, toate visurile se prăbușiseră, întâlnirea cu cea pe care o însoțisem o săptămână în Grecia, la Marea Egee, devenind de acum imposibilă… “Oare are cineva dreptul să dea peste cap un vis?”, mă întrebam. “Oare poate cineva interzice sau anula o întâlnire, o primă întâlnire dintre doi oameni pe care îi leagă sentimente rare?”

Noroc cu telefonul mobil. Trist noroc, de data aceasta: “Am ajuns la autogară, stăm un minut, nici nu avem voie să coborâm, bine că nu ai venit, era mai trist…”, aud la capătul celălalt al, undelor.

Pe balcon, cu fața îndreptată spre Autogara Pitești Nord, încercam să o aud, regretând, respirând greu, ca sub un chin neprevăzut, liniștea de la acea oră, când autobuzele orașului nu plecaseră pe traseu, făcând posibil totul…

“Plecăm, lasă că o să ne cunoaștem odată și-odată”, am auzit în telefon, și lumea s-a prăbușit în toată schelăria ei.

“Inima e locul în care noaptea se întâlnește cu dorința de a muri, spre a se întoarce în nesfârșire”, scrie undeva Cioran…

Exact așa simțeam și eu, la ora 4 a dimineții, când, după o noapte nedormită, țintuit de imposibilul de a o cunoaște pe cea pe care o așteptam, stăteam pe balcon și încercam să dau în lături cu privirea blocurile dintre al meu și Autogara Nord, de unde, într-un autocar al supliciului, pleca spre casă aceea pe care dorisem, o săptămână întreagă, să o cunosc.

În urmă, un miros de parfum de Egee se lăsa respirat… Lacrimile care-mi curgeau pe obraji miroseau a alge și valuri de Egee și a femeie frumoasă, rămasă necunoscută… Necunoscută, dar, cum mi-o imaginam, frumoasă… Ce-a urmat avea să confirme ce-mi imaginasem: este frumoasă! Ba, mai mult, realitatea a bătut visul: și mai frumoasă…

Graţie bunăvoinţei divine de a ne lăsa mintea trează şi inima să lucreze, ne reîntâlnim, iată, stimaţi cititori şi cititoare, în paginile „Săgetătorului”, amfitrion fiindu-ne reputatul nostru director, prof. Mihai Golescu, pentru a ne exprima iubirea şi recunoştinţa faţă de fiinţa care ne-a dat viaţă: MAMA.

„Două puteri sunt în lume, aflu din reflecţia unui filozof, Dumnezeu în cer şi Mama pe pământ. Un om este aşa cum a vrut Dumnezeu şi cum îl creşte mama care l-a făcut”. Confesiunile distinşilor reprezentanţi ai culturii argeşene, alcătuind articolele; „O, mamă, dulce mamă!” (2016), „Iubirea de mamă” (2017), „Icoana din inima fiecăruia” (2018) au un farmec estetic şi sentimental aparte, adevărate modele ale expresiei artistice, demne de o posibilă antologie. De aceea poate, ilustrul critic şi istoric literar, acad. Şerban Cioculescu, PROFESORUL despre care, cu recunoştinţă şi respect, îşi amintesc foştii studenţi: Mihai Golescu, Vasile Ghiţescu, Ion C. Hiru, Elena Eşanu Şerbănescu, Ion Nicula, Mircea Grosaru, Daniel Dejanu, Ion Bărboiu şi alţi absolvenţi ai Institului Pedagogic Piteşti şi ai Facultăţii de Filologie din Bucureşti afirma în volumul „Amintiri”: „A-ţi aduna amintirile ca să încerci a reînvia chipul mamei este mult mai greu, mai ales când eşti stăpânit faţă de ea de un acut sentiment al vinovăţiei.

O admiram pe mama pentru graţia ei firească, pentru voioşia pe care o răspândea în casă, pentru eleganţa cu care se îmbrăca, pentru plimbările noastre comune cu sania la Şosea, în iernile de altădată, cu troiene uriaşe, pentru bunătatea şi dăruirea ei, cu care cucerise simpatii unanime”. Îi ascultam cu interes superbele-i comentarii critice, pe când exegetul vieţii şi operei caragialiene conducea „Rotonda 13”, la Muzeul Literaturii Române din Capitală. Din când în când îşi amintea cu duioşie despre părinţi, bunici şi rude apropiate, de parcă citea din pagini memorialistice.

Nu ştiu dacă există în literatura noastră o antologie de versuri şi proză având ca temă evocarea mamei. O astfel de carte ar merita aşezată sub căpătâi, seara la culcare, după tainica rostire a Rugăciunii închinată Preacuratei Fecioare Maria. Antologia ar cuprinde atât evocări din scriitorii clasici şi contemporani, cât şi mărturisiri de suflet, precum cele apărute în precedentele articole. De pildă, pentru prof. Vasile Ghiţescu, mama „a avut un simţ al familiei nestrămutat, într-o concordanţă absolută cu tata, făcând toate sacrificiile pentru binele celor patru copii. După 37 de ani de la trecerea Styx-ului, fie-i amintirea veşnică şi luminoasă”. Duioase sunt şi cuvintele scriitorului prof. Daniel Dejanu despre „Icoana cea dragă din sufletul meu, la care mă închin cu evlavie şi profundă recunoştinţă”.

Dintre înaintaşi, ne-am aminti poezia „Mama”, care i-a asigurat notorietate literară prea tânărului dispărut poet, Alexandru Depărăţeanu: „Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă/ Şi pâine… un singur codru-ntr-o maramă/ Mama-l frânse-n două şi dete pe rând/ la fieştecare câte-o părticea/ – Mamă, atunci copiii ziseră plângând/ Ţie ce-ţi rămâne?/ „Voi”, răspunse ea”. Antologia mai poate cuprinde celebrele creaţii din Bolintineanu, Eminescu, Arghezi, Coşbuc, un loc de cinste avându-l şi poeziile regretatului, dar şi controversatului (din păcate) patriot, poet şi doctor în sociologia religiosă, Corneliu Vadim Tudor, din ciclul „Recviem pentru mama”. Iată: MULŢUMESC, IUBITĂ MAMĂ/ steaua mea din zori de zi/ fără tine-mi este teamă/ că planeta s-ar răci./ Te-am secătuit de vlagă/ m-ai născut, m-ai înflorit/ pentru tine, mamă dragă/ soarele e-n asfinţit./ Lege tainică a firii/ nu pleca fără să-mi laşi/ zăcămintele iubirii/ şi secretul nemuririi/ mamă, suflet uriaş/ Mamă frumoasă, primul meu Rai/ fă o minune, te rog mai stai/ dulce lumină, ram de măslin/ încă nu-i vremea, mai stai puţin…!”
Din adâncul inimilor izvorâte, având ca titlu un singur şi angelic cuvânt: MAMA, astfel de perle literare, alcătuind o posibilă antologie, vor îmbogăţi patrimoniul literaturii române. Cine se încumetă la alcătuirea acesteia?

Vom trăi şi vom vedea. Sper!

Filarmonica Piteşti organizează joi, la ora 19, la Centrul Multifuncţional, un concert vocal-simfonic dedicat Zilei Femeii. Alături de orchestra simfonică a instituţiei şi de solista piteşteancă Magda Oţelea participă, în premieră, doi dirijori din Spania, soţ şi soţie: Octav Calleya şi Marilo Carrillo Sedeño.

În program: Wolfgang Amadeus Mozart – uvertura la opera „Cosi fan tutte”, Ludwig van Beethoven – Uvertura „Fidelio”, Gioachino Rossini – uvertura la „Italianca în Alger”, Otto Nicolai – uvertura la „Nevestele vesele din Windsor”, Amadeo Vives – „Fandango” din „Doña Francisquita”, Manuel de Falla – „Dansul focului” din „Amorul vrăjitor”, Johann Strauss Jr. – valsul „Vin, femei şi cântec”, Franz Lehar – uvertura la „Văduva veselă”, George Bizet – selecţiuni din suitele „Carmen”, Ástor Piazzolla/Ioan Dobrinescu – „Ave Maria” (aranj. Ioan Dobrinescu) şi Ioan Dobrinescu – „Mama”.

Octav Calleya, a cărui bunică este din comuna argeşeană Pietroşani, s-a născut, în 1943, la Chişinău. Din 1980, este profesor la Conservatorul Superior de Muzică din Malaga. A dirijat în mai toate ţările lumii şi a contribuit, prin lucrări şi conferinţe de gen, la dezvoltarea fenomenologiei muzicale. La Filarmonica Braşov conduce un masterclass de dirijat.

În afara specialităţii de dirijat orchestră, Maria Dolores Carrilo este şi dirijoare de cor, domeniu în care a fondat importante ansambluri, prin dominarea absolută a vocilor şi a dirijatului vocal-instrumental.

Piteşteanca Magda Oţelea a absolvit Liceul de Arte „Dinu Lipatti” din oraşul natal şi Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, în prezent fiind studentă în anul II la master. Are un palmares de premii la concursurile de interpretare vocală şi a urmat cursuri de masterclass cu prof. Bianca Manoleanu. Tânăra cântă pentru prima oară cu orchestra simfonică a Filarmonicii Piteşti.