Filarmonica din Piteşti organizează joi, la ora 19, la Centrul Multifuncţional, un concert simfonic cu pagini muzicale compuse de Wolfgang Amadeus Mozart şi César Franck. Alături de orchestra simfonică a instituţiei revin dirijorul Theo Wolters şi solista Monica Florescu.

Vineri, la aceeaşi oră, are loc recitalul extraordinar de swing şi jazz susţinut de Cristiana Radu (pseudonimul muzical Meena) şi bandul său.

Meena cântă, alături de trupa sa, genurile muzicale de pop-latino, bossa-nova, inspirată muzical fiind de la Shakira, Thalia, Celia Cruz, Beyonce, Ella Fitzgerald şi Lady Gaga. Pasiunea tinerei pentru multiculturalitate şi proiectele pe care le-a întreprins de-a lungul timpului au inspirat-o să cânte în engleză, spaniolă, portugheză, greacă şi sanscrită. Concertul fiind inclus în stagiune, abonamentele sunt valabile.

Lumina ambiguă a zilei ne punea în faţa unui test de nesiguranţă, încercând să ne învăluie cu un aer tomnatic tocmai acum, când primăvara ar trebui să-şi trimită emisarii pentru a trece amăgirea iernii în teritoriul amintirii.

În schimb, mănăstirea Adam, situată pe colinele dulci ale Galaţiului dinspre Bârlad, ne întâmpina cu un îndemn spre puritate, prin albul dominant al bisericii, chiliilor şi celorlalte construcţii aparţinătoare, un alb ce părea şi mai impunător în lumina unei zile mohorâte. Căutasem locul îndemnat fiind de mirajul unor povestiri din vechime, auzite în vremea copilăriei mele de la vârstnicii satului Cărăpceşti, situat peste alte coline moldave, dar nu prea îndepărtate de acestea pe care se înalţă mănăstirea.

Între altele, oamenii vorbeau despre minunea petrecută cu o icoană, salvată cândva dintr-un mare incendiu, prin nu se ştie ce miracol, doar puterea dumnezeiască având menirea să dea un înţeles inexplicabilului.

Acum, cele douăsprezece vieţuitoare permanente, câte am înţeles că are în prezent mănăstirea, duc pe umerii lor frumoasa şi sfânta povară a trecutului, sporindu-i strălucirea prin statornicia credinţei.

Când am ajuns noi, sâmbăta se cuminţise şi trecea de-acum tiptil pragul peste miezul după-amiezii, paşii unei linişti de începuturi trăgând abia perceptibil timpul către a doua parte a zilei. Atunci l-am întâlnit pe părintele arhimandrit Veniamin V. Boţoroga, slujitor şi duhovnic al aşezământului, despre care aflasem, printr-un concurs de împrejurări, că scrie poezii. A apărut în calea noastră de parcă ne aştepta, aducând în ochii săi albaştri seninul zilei ce stătuse ascuns, anume am zice, doar pentru a ne fi revelat de blândeţea unei priviri. Apoi am urcat în poezie, clipele strecurându-se prin vraja cuvintelor în alaiuri generoase, aproape neobservabil totuşi.

În zorii care deschid lumina sfintei duminici de azi, cele cinci cărţi de versuri pe care le-am primit ieri, în sacralitatea mănăstirii Adam, de la un om pentru care cuvântul este mereu hrană spirituală, prelungesc bucuria avută în irizările speranţelor. Le răsfoiesc cu senzaţia săvârşirii unui ritual. Şi aleg din CUVINTE SPRE LUMINĂ, cel mai recent volum semnat de părintele Veniamin, o strofă edificatoare prin simplitate şi aspiraţie: „Cântul să-mi străbată/ Sufletul întreg/ Şoapta inspirată/ Să o înţeleg”.

Lucrări valoroase au fost publicate şi continuă să apară, care cinstesc Centenarul Unirii împlinit în prima zi a ultimei luni a anului trecut. Între acestea, şi volumul „DRUMUL SPRE MAREA UNIRE – Unitatea în idee, faptă şi evoluţie statal-teritorială”. Neîndoielnic, cartea nu este doar una despre istorie, dar şi o adevărată prelegere, o lecţie de istorie pentru tânăra generaţie, şi nu numai. Mai ales acum, când unele voci găsesc de prisosinţă necesitatea statului naţional, în această etapă în care ţara noastră are nevoie de multă înţelepciune pentru a naviga cu ştiinţă în apele învolburate ale Comunităţii Europene, acolo unde, de drept, îi este locul şi unde, ca totdeauna în istorie, se ciocnesc mulţime de interese.

„DRUMUL SPRE MAREA UNIRE” stabileşte drept ax al său procesul istoric de formare şi afirmare a poporului român. În jurul acestei teze sunt brodate momente de la etnogeneză, la începuturile de conturare – culturală şi spirituală – a ideii de unitate, la închegarea conştiinţei naţionale, până la înfăptuirea marelui act istoric al României Mari. Autorul lucrării, profesorul Victor Gabriel Osăceanu, pune în atenţie faptul că la România de acum o sută de ani s-a ajuns după îndelungate căutări şi zbateri, după jertfele multor generaţii, după strălucite eforturi diplomatice, depăşindu-se stări ce păreau insurmontabile. Începând cu primul act de unitate statală, cel efemer al lui Mihai Viteazul, apoi Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, au fost întâmpinate şi depăşite adversităţi ale marilor imperii, ale marilor puteri, nelipsind cele de ordin intern, neînţelegerile dintre diferite categorii şi clase sociale. 

Dacă în Moldova unioniştii au ajuns mai repede la înţelegere, partida naţională unionistă din Muntenia a învins mai greu conservatorii care se opuneau unui asemenea măreţ ideal. „Unirea – consemnează V. G. Osăceanu – a deschis largi perspective obţinerii într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat a libertăţii naţionale”, a condus la naşterea României moderne. Dar acel viitor nu avea să vină deloc uşor, fiind umbrit de războaiele balcanice, de încercările celui de independenţă, de cele ale primei conflagraţii mondiale. Lupta pentru unirea tuturor teritoriilor româneşti n-a încetat însă, s-a desfăşurat cu dăruire însufleţită de un exemplar patriotism. Aşa au fost aduse la patria mamă Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Imperiile otoman, ţarist şi habsburgic austro-ungar s-au opus cu obstinaţie cedării a ceea ce nu li se cuvenea. Jocurile politice ale marilor puteri au făcut să rămână în afara ţării noastre părţi ale Bucovinei de Nord, Banatului, Cadrilaterului (şi mai târziu Basarabia). A fost de folos rolul Franţei aflată mai totdeauna – cu unele excepţii – alături de România. Aceeaşi atitudine a avut-o marea prietenă din Hexagon când a fost nevoie de nu mai puţină dificultate de recunoaştere internaţională a României Mari. Din interior, în lupta pentru întregire şi neatârnare au fost remarcabile aportul Bisericii şi cel al Coroanei regale. Făcând apel la statistică, V.G. Osăceanu consemnează că România Mare, după aducerea în hotarele sale fireşti a ceea ce soarta nedreaptă a istoriei îi răpise, avea o suprafaţă de 295.052 km pătraţi, faţă de 137.000 km pătraţi înainte de 1918, iar în 1930 primul recensământ arată că populaţia număra 18.052.896 locuitori, faţă de 7.250.000 locuitori înainte de Unire.

Adusă după cel de-al Doilea Război Mondial la noi dimensiuni, România, vatră strămoşească milenară, este valoarea supremă a poporului nostru, patria ce trebuie încununată cu noi împliniri, păstrată şi lăsată moştenire generaţiilor viitoare.

M. MANOLACHE

Anul acesta, concediul l-am petrecut în Statele Unite ale Americii, ţară în care am revenit după trei ani. Nu mă aşteptam, însă, să plec dintr-o Românie dezbinată şi furioasă şi să dau peste o Americă la fel de divizată şi de polarizată. Aşa cum la noi s-au şters prietenii cu buretele doar din cauza opiniilor politice diferite, aşa şi în SUA s-au dus pe Apa Sâmbetei amiciţii doar pentru că unii ţin cu Donald Trump, iar alţii (foarte mulţi) nu îl agreează pe preşedintele care i-a succedat liniştitului Obama. Scandalul e şi acolo la ordinea zilei, iar discuţiile despre corupţia la nivel înalt sunt în toi ca la noi. Mă gândeam că scandalul e specific doar politicii dâmboviţene, dar se pare că noi nu am făcut, de fapt, decât să ne molipsim de la moravurile altora…

Visul american

O să vorbesc puţin despre minunile din „Oraşul care nu doarme niciodată” (nici eu nu am prea dormit, căci se lucrează de zor şi noaptea!). Cum poţi descrie senzaţiile care te încearcă din noul World Trade Center cu perspectivă de 360 de grade din cea mai înaltă clădire din emisfera vestică? Cum poţi ignora fiorul de pe şira spinării când ajungi la Statuia Libertăţii, simbolul unei noi vieţi pentru milioane de imigranţi, şi când vezi profilul unic al Manhattan-ului în depărtare? Oare cuvintele ar putea reda mirarea continuă a celor care caută cerul printre cei peste 4.000 de zgârie-nori ai New York-ului, dintre care primul construit în anul 1902 (Flat Iron, sau clădirea Omului Păianjen)? Sau respectul simţit odată ajuns pe Wall Street, unde se fac jocuri economice mondiale şi unde George Washington a fost „uns” primul preşedinte al SUA? Pot oare vorbele să înlocuiască imaginea luxului exorbitant etalat de magazinele de pe Fifth Avenue, forfota din China Town, relaxarea totală din Central Park, mişcarea ca de ceas elveţian a metroului, murmurul continuu al elicopterelor care survolează cea mai aglomerată metropolă americană, uluirea în faţa tunelelor subacvatice care îi scot pe locuitorii Manhattan-ului în zonele limitrofe, perplexitatea în faţa lumii în miniatură de la Gulliver’s Gate, senzaţia de fluviu uman din luminoasa Times Square ori liniştea redată de cartierele cochete din Brooklyn? Evident, te simţi şi eşti într-o altă lume care, atenţie!, nu e specifică altor zone ale Americii! O să vorbesc, în schimb, despre lucrurile care se văd sau sunt scoase în evidenţă mai puţin…

Trai

Am petrecut câteva săptămâni în New York (mai mult în Manhattan), Long Island şi Atlantic City. Deşi cifrele oficiale vorbesc despre o rată scăzută a şomajului şi despre creştere economică, probleme sunt destule. Dacă nu faci parte dintr-o clasă a bogaţilor sau a angajaţilor cu venituri mari (medici, avocaţi, finanţişti, ingineri pe domenii cheie, IT-işti), viaţa e grea. Şi, de asemenea, criza forţei de muncă îşi spune deja cuvântul din cauza politicilor anti-imigraţioniste ale lui Trump. Totuşi, salariile oferite angajaţilor de rând fac tot mai dificilă plata la timp a cheltuielor curente care sunt legate în special de chirie (puţini îşi permit o proprietate!) şi asigurări de sănătate şi sociale. McDonald’s, de exemplu, făcea angajări. La un local de pe Broadway, salariul oferit era de 13,5 dolari pe oră, adică aproximativ 2.100 dolari pe lună. Or, chiriile în zonă pleacă de la 1.500 dolari pe lună (în New Jersey sau Bronx) şi ajung la circa 3.500 – 5.000 dolari pe lună în Manhattan. O pâine în stil european (adică fără îndulcitorii care i-au făcut obezi pe mulţi americani) costă circa 3 dolari, la fel ca şi ziarul „New York Times”. Un hot-dog de la colţ de stradă (tonete se găsesc cu duiumul) costă de la 1,5 dolari (în Uptown) până la 4 dolari (Midtown şi districtul Financiar). Iar cine are copii are de ales: ori stă cu ei acasă să îi crească, ori îi duce la creşă după numai două luni, dar plăteşte (fără mâncare) 3.500 dolari pe lună! Câinii, aşadar, nu sunt neapărat cu covrigi în coadă. Oricum, nu pentru toţi!

Stradă

Nu exagerez când spun că am bătut în lung şi în lat, la pas, Manhattan-ul. Am văzut îndeaproape, aşadar, imagini… familiare: cerşetori la multe colţuri de stradă, unii făcând… cu schimbul, semn că nu doar la Piteşti sunt reţele de carne vie; lucrări în carosabil peste tot, la orice oră din zi şi din noapte, şi zone în care în loc de carosabil se montează plăci grele de metal prinse cu şuruburi; schele pe care se lucrează permanent la îngrijirea faţadelor şi pe care destui Dorei doar se plimbă; oameni respectabili care ies de la serviciu şi ajung direct în pub-uri, unii dintre ei fiind apoi preluaţi de ambulanţe din cauza consumului exagerat de alcool; ambuteiaje nesfârşite în trafic; lumea adâncită în covorbiri virtuale, nedezlipită de telefoanele mobile; vânzători de „ciubucuri” la tot pasul; magazine cu produse second-hand, dar şi spaţii care îşi caută noi chiriaşi; proteste muzicale anti-Trump în metrou. Dar am văzut şi ceea ce la noi nu ştiu când vom vedea: infrastructură rutieră uluitoare (deşi cu taxe mari de acces), îngrijire permanentă a clădirilor, spaţii verzi încântătoare, acces facil pentru persoanele cu handicap, grijă şi respect reale pentru istorie şi monumente etc. Trebuie spus, desigur, că resursele de care dispune SUA, mai ales din postura de mare putere economică şi jandarm global, care e foarte interesat de rezervele naturale ale unor state de pe Glob, permit o astfel de dezvoltare…

Români

În Manhatten, pe strada 89, aproape de Central Park, am găsit şi cea mai veche biserică ortodoxă din New York. Este găzduită de o clădire situată la numărul 50, zona West Side, iar paroh este părintele Cozma din Alba Iulia, stabilit aici de 13 ani. Ne-a spus că cei mai mulţi enoriaşi ai săi sunt din Constanţa, Bucureşti şi Piteşti (adică de pe traseul autostrăzii pe care o vrem continuată peste munţi, la Sibiu!), dar că numărul celor care vin la slujbă este de doar circa 60, duminica. Tinerii nu prea ajung la biserica al cărei hram este Sfântul Dumitru. De asemenea, în vreme ce în oraş găseşti lăcaşuri de cult diverse – de la cele evreieşti la cele metodiste, catolice sau de altă credinţă – românii nu au fost în stare să strângă rândurile pentru a duce un plan vechi la îndeplinire: construcţia unei biserici româneşti în New York; şi uite aşa se continuă cu tradiţia bisericii improvizate la unul dintre etajele clădirii de pe strada 89, o dovadă în plus a lipsei de coeziune care a devenit proverbială pentru comunităţile româneşti din Diaspora.

Trump e de vină…

La aproximativ două ore şi jumătate distanţă de New York, pe autostrăzi care te uluiesc prin complexitate, se află Atlantic City, versiunea de pe coasta de Est a SUA a celebrului Las Vegas. Oraşul este total diferit de metropola new-yorkeză. Turismul este principala sursă de venit, iar hotelurile de pe plaja Atlanticului şi mai ales cazinourile ţin zona în viaţă. Oraşul pare însă obosit, iar multe parcări sunt acum goale, semn că afacerile nu mai merg ca pe vremuri. Cineva ne spune că… Trump ar fi de vină: a investit aici în nişte cazinouri care nu au mers, iar după ce a dat faliment magnatul a dat mulţi oameni afară şi a ruinat economia locală. Povestea îmi sună cunoscută, căci şi la noi în ţară sunt fel de fel de zvonuri legate de implicarea unor personaje în afaceri mai mult sau mai puţin dubioase. Mai mult, în unele magazine pot fi găsite „suveniruri” cu imaginea lui Trump însoţită de mesajul „2016, anul în care ne-am ars”, cu referire la anul alegerii acestuia în funcţia de preşedinte al SUA. Semn că nu prea e bine să agit spiritele şi să aduc în discuţie vreun subiect legat de controversatul lider de la Casa Albă…

Lumea e mică…

Am fost plăcut surprins să aud americani vorbindu-mi frumos de Gheorghe Hagi, de exemplu; sau să dau peste tineri americani care când au auzit că suntem din România au făcut imediat legătura cu festivalurile de muzică party din Cluj, Bucureşti sau de la malul Mării Negre; să întâlnesc în Frankfurt un german care a trăit ani buni în România şi vorbea frumos despre Piteşti şi Dacia.

Pe drumul de întoarcere de la Bucureşti la Piteşti, pe autostradă (mă lua râsul-plânsul când mă gândeam la cele şase până la opt benzi pe sens din unele zone americane!), subconştientul meu căuta în bezna care însoţea drumul clădirile înalte cu care se obişnuiseră ochii mei vreme de trei săptămâni. De abia când, din spate, şoferii grăbiţi să bată radarele mi-au făcut scântei în priviri cu flash-urile lor mi-am revenit şi mi-am spus: „Bine ai revenit în România! Până la urmă, nicăieri nu e mai bine ca acasă!”. Oare?

„Se pecetluieşte acest mormânt, până la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos…” Cântarea ierarhilor îşi prelungea ecoul între zidurile reci ale necropolei de la Curtea de Argeş, iar dangătul clopotelor răzbătea de afară în timp ce sicriul în care se află rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al II-lea, era coborât în mormântul de marmură albă. Astfel s-a încheiat un destin aparte…

Patriarhul a lipsit

Televiziunile centrale nu au abordat subiectul decât în treacăt, la rubrica „Diverse”, în comparaţie cu celalalte două înmormântări, ale Reginei Ana şi Regelui Mihai. Paradoxal, oamenii au venit cu câteva ore înaintea ceremoniei pentru a ocupa un loc cât mai bun. Sicriul în care se află osemintele regelui Carol al II-lea a fost scos din capela în care s-a aflat timp de 16 ani, cu o seară înainte, fiind purtat pe umeri de 10 militari ai Batalionului Vânători de Munte. A fost aşezat pe catafalc în catedrala arhiepiscopală unde a avut loc o primă slujbă săvârşită de către arhimandritul Caliopie în prezenţa Principelui Radu. Sâmbătă la prânz, în acelaşi legendar locaş de cult au venit şi alţi reprezantanţi ai Casei Regale, precum şi ai administraţiei judeţene.

Mulţimea n-a avut acces în catedrală şi nici în necropolă ci doar în curtea mănăstirii, şi lumea aştepta ca Patriarhul Daniel să vină la mănăstire. Preafericirea Sa însă l-a trimis pe mitropolitul Nifon al Târgoviştei care a citit şi un scurt mesaj din partea celui care l-a delegat. Alături de el, în mijlocul soborului s-au mai aflat ÎPS Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului şi desigur, ÎPS Calinic Argeşeanul. Cei trei înalţi ierahi s-au rugat pentru iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu Carol. Nu doar viaţa lui a fost controversată ci şi „parcursul” rămăşiţelor sale pământeşti. A decedat în 1953 fiind înmormântat în Portugalia acolo unde trăia în exil. În vremea regimului comunist nu se putea discuta despre îngroparea sa în România. Au mai trecut 13 ani şi de la Revoluţie pentru a fi adus la Curtea de Argeş deşi nu exista un loc de veci pentru el sicriul fiind aşezat într-un „provizorat” de 16 ani într-o capelă din curtea mă mănăstirii, dar nu zidit, ci aşezat pe o lespede de piatră.

Mihai, mâhnit şi după moarte

Sâmbătă, după slujbă, într-o procesiune specială, sicriul a fost transportat în necropola regală iar din cortegiul funerar au făcut parte Principele Radu, Principesele Maria şi Sofia, Prinţul Paul şi Prinţesa Lia cu fiul lor cu nume simbolic Carol Ferdinand, Principele Nicolae şi soţia lui Alina.

Doar ei şi ierarhii s-au aflat în necropolă în momentul reînhumării monarhului care astfel şi-a recăpătat, măcar în veşnicie, locul firesc, lângă familia sa. Absenţa Margaretei, Custodele Coroanei, poate fi motivată în toate felurile însă oamenii de rând sunt convinşi că Principesa a dus mai departe „tradiţia”. În 1953 la funeraliile din Portugalia, Casa Regală nu a participat. În 2003 când sicriul a fost adus la Curtea de Argeş, Regele Mihai nu a fost prezent şi de altfel nici nu voia să-şi doarmă somnul de veci alături de tatăl său care l-a părăsit…

Vineri, de ziua femeii, Orchestra „Doina Argeşului” şi secţia Divertisment le-au împărţit doamnelor şi domnişoarelor din centrul Piteştiului flori şi îmbrăţişări în acordurile muzicii de promenadă a Fanfarei „Argeşul”.

Evenimentul a fost organizat de Centrul Cultural Judeţean Argeş sub bagheta directoarei Araxy Negoşanu. Conducerea Consiliului Judeţean (preşedintele Dan Manu, Ion Mînzînă, vicepreşedinte, şi Ionel Voica, secretarul judeţului) s-a alăturat acestei frumoase iniţiative.

Pictorul figurativ Tudor George Meiloiu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, a deschis, joi, la Muzeul Municipal Curtea de Argeş, în cadrul evenimentului „Festivalul primăverii”, expoziţia „Măiestrele – La aniversare”.

Printre cei care au luat cuvântul la vernisaj s-au numărat directorul muzeului, Ştefan Dumitrache, academicianul Gheorghe Păun, artiştii plastici Aurel Gârjoabă şi Radu Adrian, scriitorii Nicolae Georgescu şi Florentin Popescu, editorul Firiţă Carp, preotul State Burluşi.

Vârsta nu e cea pe care o ai, ci aceea pe care o simţi.

Gabriel Garcia Marquez

Da, crede-mă, aceasta este prima şi ultima scrisoare pe care o scriu unei femei care s-a născut prea târziu, dar, spre a nu-l învinovăţi de asta pe Dumnezeu, îmi spune că eu m-am născut prea devreme.

Nu ştiu dacă te-ai gândit vreodată că am să-ţi trec în literă iubirea. Par, mă simt un neputincios în a descifra uimirea, mai ales când e vorba de tine.

Sunt un incapabil, un ins ca oricare altul, atunci când ar trebui să evit chinul dragostei. Ba mai mult, mă afund tot mai adânc în el, cu cât îmi conştientizez neputinţa…

Iartă-mă că nu am început scrisoarea cu ceea ce aşteaptă o femeie de la un bărbat: „că eşti cea mai frumoasă”, „cea mai cea”… Nu puteam să încep aşa: m-aş fi „minţit” pe mine înainte de a te minţi pe tine, pentru că „cea mai” presupune că ar exista cel puţin două femei, pe când tu eşti una, singura, unica…

Nu ştiu cât de mare importanţă are pentru tine întâmplarea, nu ştiu cât de tare atârnă în deciziile vieţii tale chibzuinţa, luciditatea. Întâmplarea de a te găsi, nu de a mă găsi, pentru că eu am făcut primul gest echivalent cu acela de a face soarele „să măture” cerul de la apus la răsărit sau ca oamenii să-şi trăiască viaţa de la moarte spre naştere. Ştiu că asta nu e la îndemâna oricui, ştiu că nu oricine îţi poate descifra viaţa în amănunt, ci doar un nostalgic al confundării cu altul sau, mai bine zis, cu alta o poate face…

Te-am găsit la o vârstă la care alţii nu mai pot nici găsi, nici regăsi iubiri noi sau pierdute. Numai binecuvântaţii, numai cei iubiţi de Dumnezeu au parte de minuni. Mă credeam bătrân, mă vedeam de un timp în postura celui căruia pământul îi vorbeşte în dialectul morţii. Nu uitasem, însă, cum se dăruieşte o floare, nu uitasem să mă cutremur la aflarea unui miracol, sau să întârzii, fără să îngheţ, în viscol… Căci ce este, iubito, viaţa noastră, decât un viscol care poate îngheţa trupul, înzăpezi sărutul sau înceţoşa privirea? Bâiguind prin timp, bântuind prin lume, credeam că nu voi mai găsi clipa căreia să-i pot spune: „Rămâi, eşti atât de frumoasă!” Iubirea mi se părea ceva atemporal, ceva pe care trebuia să-l ocolesc sau care să mă ocolească, sustrăgându-i-mă ei. Trăiam ca într-o grădină în care deasupra florilor pluteau valuri de miros, iar eu eram angajatul care trebuia să aleagă şi să toarne-n petalele fiecărei flori pe al ei… Visam uneori cu visul altuia, îndrăzneam numai atât cât mi se permitea sau cât îmi permitea buna-cuviinţă, uneori atât de câinoasă în esenţa ei…

Credeam că nu voi mai putea articula acel Te iubesc pe care iubiţii şi-l spun doar din rutină, fără să mi se frigă buzele…

Credeam că nu voi mai putea privi o femeie ca pe-o minune, că nu-i voi mai rămâne vreodată vreuneia dator în suflet şi-n trăire… Simţeam că-n ochii mei au rămas numai lacrimi pentru plâns, nu şi pentru bucurii. Credeam că numai plânsul vindecă şi că numai înstrăinarea de sine duce la poezie. Ajunsesem să uit că mă pot bizui pe cineva, că umărul ne-a fost dat de Dumnezeu şi ca alţii să se poată rezema de el…

Eram mereu în căutarea unor argumente de a trăi şi a unor drumuri care să ocolească moartea. Dezorientat, rătăcit prin frumuseţea cotidiană, nu mai speram să găsesc vreodată reperul, semnul lăsat de Dumnezeu spre care să-mi reorientez mersul şi viaţa. Şi, într-un târziu, ca o boare a zăpezilor, ca o briză a mării, ca o rupere de nori care păreau a nu mai avea pic de ploaie în ei, ca un gând care seacă tristeţea, ai apărut tu, venind cu paşii luminând ca ai lui Dumnezeu.

Sângele mi-a făcut un popas în inimă, gândul mi-a coborât din cap în piept, trupul îmi tremura ca o floare de trandafir sub apăsarea razelor de lună…

Cine eşti tu, cine sunt eu, de atunci?

Tu, o nuanţă a luminii renăscând cu fiecare răsărit de soare…

Eu, un fior gata să fie înăbuşit înainte de a te fi ivit tu…

De-aş fi scris, ca scrisoare, doar „te iubesc!”, şi nobleţea zicerii, puritatea caligrafierii ar fi dat simţămintelor gustul saţietăţii…

Dacă aş zice acum că mă bucur, ar fi prea puţin sau prea mult. Sentimentul bucuriei este copleşitor, al tristeţii – ucigător!

Mă-ntrebi adesea de ce sunt trist. Ştii de ce? Pentru că, deşi m-a făcut fericit apropiindu-ne, Dumnezeu ne-a pus în această lume ca între paranteze, tocmai pentru a ne dumiri că între noi este o nepotrivire de naştere şi de moarte.

Vieţile se pot uneori potrivi, morţile – niciodată! Cel puţin în cazul nostru.

O clipă de viaţă face uneori cât o veşnicie de moarte!

De aceea, împreună cu tine, iubindu-te, încerc să mă lecuiesc de moarte. E mult, e puţin?, numai Dumnezeu ştie. Eu voi afla răspunsul mai târziu sau niciodată…

Ispita de a şti ce vei face după ce nu ne vom mai fi ce ne suntem acum mă năuceşte. Visul de a îndrăzni cât mai mult în viaţă alăturaţi m-a copleşit într-atât încât mi-a dispărut şi bucuria veşniciei pe care cărţile mele mi-o asigură într-un fel.

Viaţa ta alături de mine este ca o fâlfâire de aripi de îngeri, ca o dogoare pe timp de iarnă, ca o răcoare pe timp de lipăr…

„Te iubesc”, acesta este cel mai frumos „sfat” pe care vreau să mi-l dai spre a mă face să nu mă mai gândesc la moarte.

Eu sunt numai în măsura în care tu eşti. Nu te îndrăgesc pentru că eşti, ci pentru ceea ce eşti. Dacă nu erai, dacă nu te găseam, dacă nu mă opream în faţa ta ca în faţa unui altar de biserică, cred că eram unul dintre cei îndureraţi de prea multă iubire neîmpărtăşită, nedăruită…

Cu tine am învăţat să pătrund în adâncurile vieţii şi ale morţii deopotrivă de intens şi de conştient. Alternând stările de fericire cu cele de nefericire, trecând de la dorul de a iubi la dorinţa de a muri, am ajuns să fiu practicianul dictonului: Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Cunoscându-te pe tine, m-am cunoscut pe mine, pe mine care îţi semăn!… Dar asta nu înseamnă că ai încetat sau vei înceta vreodată să fii unica, singura!

Fii fericită că eşti!

Fii fericită că sunt!

Şi totuşi, până când aşa, până când?

Îndrăznind să-mi răspund singur, mi-aud sângele cutremurându-mi trupul şi sufletul strigându-l pe Dumnezeu. Să vină să pronunţe sentinţa Judecăţii din urmă.

Voi apuca s-o aud?

Numai tu mă vei face să întârzii la locul Judecăţii.

Fă-o!

O femeie poate salva lumea: Începe cu mine!

Dar înainte de asta, citeşte scrisoarea şi, dacă merită, apucă-te de treabă.

Tu ai destul timp. Mai ai încă…

Aflăm din publicaţia „Comerţul şi industria în trecutul oraşului Piteşti” din 1938 a profesorului Ion Gr. Rădulescu faptul că „pe evrei îi găsim stabiliţi în Piteşti în prima jumătate a veacului 19”. Ei se ocupau cu negustoria şi cu micul meşteşug.

Amintim numele: Lebu Blanck, Avram Bercu, S. Bercovici, Marcu Fischer, Sommer, Fuchs, Nathan Rosenthal (Au bon marché), A. Veber, M. Rappaport etc.

Am cunoscut în copilărie şi în adolescenţă mai multe familii de evrei. Unele dintre ele erau prieteni ai părinţilor sau bunicilor mei. Pe Bulevard locuia familia Berta şi Haimica Michelstein, care a plecat în Israel în anii ’60. Pe Strada Mare (str. Şerban Vodă) locuia familia Isac, buni prieteni ai părinţilor mei, iar fata lor Silvica era de vârsta mea. Domnul Pincu Isac era ceasornicar, iar doamna Dora Isac remaia ciorapi. Îmi amintesc că locul unde lucrau era o măsuţă, improvizaţie acceptată la parterul magazinului universal. Aceşti prieteni au fost ajutaţi de părinţii mei şi ne-au purtat multă recunoştinţă. Primeau pachete din Israel şi de fiecare dată se găsea şi un cadou pentru mine. Păstrez şi astăzi o eşarfă pe care o purtam în liceu, un cadou preţios în anii ’60. Silvica, cu care eram prietenă, a devenit avocat, iar băieţelul ei a fost pacientul meu în anii ’70.

Pe strada 1 Mai, nu departe de casa noastră, locuia familia Arie. Copiii Mira şi Dan erau de vârsta mea. Mira a fost prima prietenă bună din vecini. Era drăguţă, cu părul creţ şi ştiu că am făcut excursii şi plimbări împreună. Îmi amintesc că vestea plecării lor în Israel în anul 1964 m-a mirat şi întristat deopotrivă. Aceşti prieteni trăiesc împreună cu familiile lor în Israel. Dan Arie, colonel în Armată, a păstrat legătura cu România.

În casa unei mătuşi, profesoară de sport, am cunoscut-o pe doamna Baby Năstase, căsătorită atunci cu primul secretar al Piteştiului, Gheorghe Năstase. Am văzut pe antebraţul acelei distinse doamne urma tatuajului de la Auschwitz. Din decenţă nu se pot pune întrebări indiscrete, mai ales la vârsta de 17-18 ani, unei doamne care desigur avea o biografie ieşită din comun.

Mi-am petrecut copilăria în casa bunicilor din Piteşti, pe strada Maior Giurescu nr. 5, devenită apoi Cozia nr. 4. Familia din partea paternă locuia în acea casă, care era un adăpost sigur pentru mine şi prietenii mei din vecini, adunaţi în curtea mare. Acolo m-am născut, acolo am învăţat să vorbesc şi să citesc şi tot de acolo am fost dusă la grădiniţa de pe bulevardul Republicii. Prietenii erau în special băieţi de vârsta mea: Vasilica, Cornel şi Costel, Titi şi Marinel, pe care îi recunosc dintr-o fotografie. Aveam vreo 5 ani.

Îmi amintesc de clădirea grădiniţei, care mai există şi astăzi. Urcam câteva scări largi pentru a ajunge în hol, de unde se intra în cele două încăperi, pentru grupa mare şi grupa mică. Cea mai importantă persoană pentru noi, copiii, era doamna educatoare Stavar, o persoană cu părul cărunt, scundă, care mergea repede. Locuia pe strada Fraţii Goleşti, într-o căsuţă cu boltă de viţă-de-vie în curte. Cred că am vizitat-o de mai multe ori, în drumul meu spre gară. Şi îmi mai aduc aminte de micul ghiozdănel din metal pe care îl aveam toţi copiii, de jocurile simple, de modelajul din plastilină. Întotdeauna eram însoţiţi de un bunic sau de o mătuşă în drumul nostru la grădiniţă, deoarece trebuia să traversăm bulevardul. Ne fascinau autobuzele care circulau de la Prundu la Găvana, dar şi trenurile pe care le vedeam trecând pe calea ferată, chiar din curtea grădiniţei.

N-am uitat nici azi de numărătoarea cu bile, achiziţie atrăgătoare ca instrument didactic atât la grădiniţă, cât şi acasă. Mare mi-a fost mirarea când, într-o excursie la Petersburg în anii ’90, am observat că în magazine casierele foloseau acea jucărie nostalgică de tranziţie între copilărie şi şcoala primară. Am citit că acest „abac” a supravieţuit în Japonia, China şi Rusia, fiind folosit ca instrument auxiliar în contabilitate. Utilizarea sa în şcoală este, din punct de vedere pedagogic, recomandată, deoarece îi ajută pe copii să acceadă la conceptul abstract al numerelor plecând de la obiecte concrete. Vizavi de grădiniţă locuia familia de învăţători Păunescu. Îi revăd cu ochii minţii: domnul Ion Păunescu era înalt şi slab, foarte serios şi sever, fiind unul dintre cei mai buni învăţători din Piteşti. Doamna Păunescu era în vârstă, scundă şi zâmbitoare. Destinul m-a favorizat: în clasa I, dânsa mi-a călăuzit primii paşi ca elevă. Ţin minte că pe drumul meu spre grădiniţă mă… însoţeau comentariile legate de înscrierea la şcoală şi de norocul de a întâlni pe unul dintre acei învăţători minunaţi. Poate un Domnu Trandafir, de care nu s-a învrednicit niciun scriitor să-l nemurească.