Spectacol despre migraţie, după o piesă scrisă de Matei Vişniec. Montarea îi aparţine maestrului din Chişinău, Sandu Grecu.

Dramaturgul şi scriitorul Matei Vişniec a scris o piesă despre migraţie care a fost jucată în Franţa, Portugalia, Grecia, Turcia, Tunisia, în Statele Unite, în Republica Moldova şi, bineînţeles, în România. De o incontestabilă actualitate, spectacolul „Migraaaanţi sau Prea suntem mulţi pe nenorocita asta de barcă” este prezentat, în premieră, şi de Teatrul „Al. Davila” Piteşti, fiind montat de actorul şi regizorul Alexandru Grecu (Sandu), artist al poporului de peste Prut. Rolurile au fost distribuite actorilor: Robert Tudor, Gogu Preda, Andrei Nedelea, Marius Pieca, Gabriel Gheorghe, Iulia Dumitru, George Slătioreanu, Tatiana Serghi, Cornelia Niculescu, Ramona Olteanu, Mirela Dinu, Elena Mengheşi, Luiza Stoica, Mihai Savu, Adrian Duţă, Vasile Pieca, Radu Bunescu, Ionuţ Oanţă, Diana Bagdasar şi Andrei Barbu. Gongul bate vineri, la ora 18.30. Biletul de intrare costă 15 lei.

Piesa zugrăveşte situaţia dramatică în care s-au pomenit populaţiile dizlocate de războiul din Siria, dar şi odiseea migranţilor economici care caută o viaţă mai bună în Europa.

În definitiv, cine sunt ei, migranţii? Ce forţă îi pune în mişcare? Ce tip de anticorpi îşi creează Europa în trupul ostenit sub povara propriilor legi? Acestea sunt doar o parte din întrebările la care spectacolul încearcă să răspundă.

Spectacolul realizat de Sandu Grecu, o personalitate deosebită din Republica Moldova, creează o punte culturală între Piteşti şi Chişinău. „Este un spectacol despre noi, despre ceea ce se întâmplă în secolul XXI, despre această civilizaţie nenorocită care pierde orice moralitate şi noi încercăm să o aducem înapoi. Teatrul va salva omenirea”, a spus, la întâlnirea cu presa locală, Sandu Grecu.

Sandu Grecu este preşedinte al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, fondatorul şi directorul Teatrului „Satiricus Ion Luca Caragiale” din Chişinău, fost ministru al Culturii şi Cultelor al Republicii Moldova. La 25 martie 2014, preşedintele României de atunci, Traian Băsescu, l-a decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, categoria F – „Promovarea culturii”.

Matei Vişniec este unul dintre cei mai jucaţi autori români din Europa, iar piesele sale sunt jucate în peste 50 de ţări şi traduse în peste 20 de limbi.

Se scrie-ntruna poezie,
scriu cei ce vor aşa cum pot,
apar volume peste tot;
se scrie mult şi se tot scrie…

Şi lumea vine la lansare,
cu autori infatuaţi
ce vor să fie lăudaţi
de ce-au putut să fie-n stare.

Din limba noastră dulce, clară,
veleitarii scriu de zor,
dau sens cuvintelor cum vor;
nu fond, nu formă literară.

Le-apar „poeme” şi-n reviste
şi-alăturea şi poza lor,
să fie-n văzul tuturor;
ei veseli, paginile triste.

Doar Caliope plânge, plânge
de teamă că poeţii vor
să n-o mai lase-n preajma lor
şi chiar de tot să o alunge…
Poate-ntr-o zi, nu prea târzie,
va reveni la poezie…

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ocolit de suferinţă! Asta, ca urmare a convingerii că numai atunci când suferă, sufletul îşi poate da adevărata măsură…

Să se bucure poate oricine şi orice formă a regnului vegetal şi animal; chiar şi o piatră, atunci când o mângâi ţinând-o în palmă…

Să sufere până la a se îndrăgosti sau a iubi suferinţa e datul celor aleşi, zic eu.

Suferinţa, ca şi bucuria, are feţe, are faţete diferite, în funcţie de cel pe care-l „atinge”. Şi când a suferi devine doctrină a existenţei, atunci şi numai atunci poţi spune că trăieşti, că nu ţi-ai ratat viaţa, şansa de a trăi. În rest, e o simplă „luare în calcul”, o simplă „băgare în seamă a sinelui’ şi a lumii care te înconjoară…

A te obişnui cu suferinţa e un apanaj rar şi numai al celor pentru care viaţa e o ocazie de a-şi etala sufletele…

A fi mulţumit de ceva sau mulţumit de sine e la îndemâna oricui… Nemulţumirea de sine, neajunsul de a trăi, de a te bucura e la discreţia doar a acelora care îşi acceptă existenţa ca pe un supliciu, ca pe o „corvoadă la curgerea lumii”…

Trebuie să ai conştiinţa nimicniciei vieţii, ca să poţi să te mişti prin ea ca un peşte prin apă, fără pericolul ca lumea să se lipsească în vreun fel de tine…

Trăim şi iubim raportându-ne la repere – fie vieţi, fie obiecte, fie locuri în spaţiu! Suntem incapabili să trăim fără a ne raporta la timp, la timpuri, la fiinţe sau obiecte.

Fericiţi aceia care pot face să se simtă în plus, ca un adaos amarnic în existenţa lor!

Sunt clipe de atingere a extazului – si iubirea este una dintre acestea! – în care depindem de lucruri şi de locuri mai mult decât de timp. Pentru că dacă vrei să iubeşti pe cineva, nu contează nici timpul, nici timpurile – potrivnice uneori – ci doar tu şi ea! Şi reperele pe care le iei în calcul şi care-ţi direcţionează trecerea…

Tineri fiind, depinde de locurile în care ne-a prins „vârsta iubirilor adolescentine”, reperele au fost: „la Universitate”, la Bucureşti, „la statuia lui Eminescu”, la Iaşi, „la Coloana Infinitului”, la Târgu Jiu, „pe Grădişte”, la Slatina etc. Dar ce te faci dacă, fiind pentru prima dată într-un oraş în care te aşteaptă el sau ea – aşa cum mi s-a întâmplat într-o vară anume mie – nu ştii, nu cunoşti repere care să constituie puncte nodale ale vieţii şi ale orientării? Unde să te aştepte, cu sufletul întors pe dos ca o mănuşă, cu viaţa dată peste cap, el sau ea?

– Pe unde eşti?, am auzit-o în receptorul „mobilului”.

– Pe la Drăgoieni, spun, pronunţând – incorect, aveam să constat – numele localităţii în care intram, citit pe o piatră kilometrică.

–  Pe la Drăgoieşti, eşti aproape, la doi paşi, aud iar.

– Dar tu unde eşti, unde mă aştepţi?, întreb.

– La rulotă, vine răspunsul.

– Ce e aia?

– O rulotă părăsită, pe dreapta cum vii. Fii atent că se vede de departe, să nu treci de ea. Nu se poate să nu o observi. Sunt chiar lângă ea, trebuie să mă vezi uşor.

…. Şi aşa a şi fost… O rulotă, o biată rulotă abandonată de cine ştie cine acolo, nici nu contează nici de când, parcă special pentru a ne servi nouă drept reper. O hardughie pe douăsprezece roţi, „bolind” la o margine de drum, ce conta acum imens pentru noi, şi pe care o însufleţeam încet-încet, pe măsură ce mă apropiam, cu privirile mele.

Şi eu, năucit de aşteptare şi de dorinţa de a o vedea într-un sfârşit pe ea lângă acel obiect de acum însufleţit, dacă mă întreba cineva care e deosebirea dintre un lucru şi o fiinţă, i-aş fi spus „Niciuna„.

O rulotă care, din acea zi a vieţii comune, a intrat, pentru existenţa noastră, într-o perioadă de sclavie…

Dar ce e mai frumos, mai înălţător decât o „sclavie în iubire„, fie că eşti o fiinţă sau un simplu obiect abandonat, o rulotă, în cazul meu.

– Unde ne vedem?

– La Rulotă.

De atunci, pentru mine, acolo, „La Rulotă”, e un capăt sau un început de lume. Depinde dacă vin sau plec…

Dacă încep să trăiesc sau să mor puţin câte puţin, aşa cum numai în iubire este posibil.

Indiferent de timp sau de timpuri.

Joia trecută a fost un program lejer, plăcut, melodios, optimist, dedicat, cum sublinia şi comperul serii, dirijorul Octav Calleya (cu rădăcini în Pietroşanii Argeşului), Zilei Femeii. Ritmuri plăcute, toate recunoscute, din uverturi la opere celebre.

Secondat de „eleva” sa, dirijoarea Marilo Carillo Sedeno, Calleya şi-a urmat rolul de gazdă care a explicat fiecare lucrare, pentru deplina ei înţelegere. Marota serii a fost dragostea. Şi dacă „Ave Maria” (Caccini) a deschis concertul, a fost ca rugăciunea să îmbălsămeze sufletele de pace, de miracolul mesajului religios.

Tema o găsim adresa: la Bach, la Schubert şi la alţii, ca imn înălţat FEMEII. Fanii, ascultând-o pe soprana piteşteancă Magda Oţelea, aveau, desigur, în minte interpreţi care au dus „Ave Maria” la culmi muzicale de emoţie, de căldură, de pietate: Celine Dion, Andrea Bocelli, Barbra Streisand şi alţii.

Uvertura la opera „Cosi fan tutte” (în 2015, la Piteşti – integral), de Mozart, a avut o istorie aparte. Această operă comică a avut premiera la a doua programare, pentru că la prima, Viena era îndoliată de moartea lui Joseph al II-lea. Beethoven a scris singura operă lirică: „Fidelio”. De fapt, Beethoven a scris trei uverturi la această operă. Este o poveste frumoasă: Leonora îşi salvează soţul, pe Florestan, din temniţă, fapt ce pune emblemă asupra operei: triumful dragostei, al libertăţii asupra tiraniei.

Frumuseţe, optimism, linii melodioase aduce Gioachino Rossini, cu uvertura la „Italianca în Alger„. Cel mai popular compozitor de operă din istorie, Rossini, confirmă – şi prin această piesă – supranumele ce i s-a dat: „Mozart italian”.

Leo Delibes a publicat un număr de melodii modeste. „Chanson espagnole” este cunoscută şi sub numele „Fetele din Cadiz”, melodie ce a plăcut imediat, datorită în ritmului spaniol. Otto Nicolai, cu Uvertura la „Nevestele vesele din Windsor„, ne aduce aminte de Shakespeare. Manuel de Falla, cu „Dansul focului” din „Amorul vrăjitor„, şi Amadeo Vives, cu Fandango din „Dona Francisquita„, au adus specificul muzicii spaniole. Johann Strauss Jr. (salvat de la moarte de tatăl său care i-a dedicat feldmareşalului Wenzel Radetzky Marşul acela nemuritor), regele valsului vienez (peste 140 de valsuri), a fost prezent cu valsul „Vin, femei şi cântec„. Se înţelege atmosfera creată de cele trei… „elemente”! Emmerich Kalman, cu „Heia in den Bergen”, din „Silvia”, şi Georges Bizet cu Suita Carmen nr.1 au încheiat o seară cu multe bisuri. În primă audiţie la Piteşti: Ioan Dobrinescu, cu „Mama”, pe versuri de Ana Blandiana. Cei doi invitaţi spanioli şi soprana Magda Oţelea au dat substanţă serii.

La 27 martie/9 aprilie 1918, prin decizia reprezentanţilor săi legitimi, Basarabia a intrat în graniţele statului naţional modern român.

Fundaţia Culturală „Doina şi Ion Aldea Teodorovici” organizează şi în acest an, la Piteşti, în parteneriat cu Casa de Cultură a Studenţilor, o manifestare consacrată Unirii Basarabiei cu România.

Evenimentul ajuns la a XXV-a ediţie debutează la 27 martie, în faţa monumentului închinat soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici din bulevardul Ion C. Brătianu, ne informează istoricul Florin Şandru, fondatorul organizaţiei. Începând cu ora 12.30 au loc o slujbă religioasă, alocuţiuni şi evocări pe tema „România Mare reînviată”, depuneri de coroane şi un recital de cântece patriotice şi ostăşeşti susţinut de corul veteranilor „Mihai Viteazul”. Spectacolul aniversar începe la ora 13.30, este prezentat de Dorin Oancea şi se desfăşoară la Casa Studenţilor.

Momentele artistice sunt oferite de: Corala Ortodoxă a Arhiepiscopei Argeşului şi Muscelului, cantautorul Tiberiu Hărăguş (muzică folk) şi Valeriu Râşniţă, artist din Chişinău. Pe aceeaşi scenă urcă şi 11 tineri care au participat la concursuri de talente televizate („O vedetă populară” şi „Next Star”): Narcisa Băleanu, Larisa Bozbici, Maria Ingrid Boengiu, Lenuţa Filipoi, Gabriel Gorjeanu, Elena Ioniţă, Ana Maria Marti, Cosmin Bârlan, Iulia Mihai, Alexandra Chira şi Adrian Ştefan Ivan.

Antim Ivireanul. Sfânt, artist, cărturar (Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului). Avem în faţă un album de o rară valoare, editat de Mănăstirea Aninoasa, cu viaţa şi opera de scriitor, de ierarh ortodox destoinic, de tipograf etc. la trei secole de la Martiriul Mitropolitului Antim Ivireanul. 350 de pagini în policromie cu grafică şi fotografii din Bibliotecile Academiei, Naţională a României, Academiei din Kiev, din Muzeul Municipiului Bucureşti, din Arhiva Mănăstirii Aninoasa, acestea însoţind texte sintetice reţinute dintr-o bibliografie foarte bogată. Un portret empatic îi face Înalt Prea Sfinţitul Calinic lui Antim Ivireanul în Argument-ul introductiv: „Venit pe meleagurile româneşti la chemarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, îşi va însuşi obiceiul şi limba poporului nostru. La început, ştia limba lui de acasă, gruzina şi învăţase turca, greaca veche şi pe cea nouă. Pe lângă română, se va deprinde şi cu slavona. Mâinile care poate brodaseră la Constantinopol năframe şi ilice, însăilând pe ele motive armene şi gruzine, foi, flori, păsări şi inorogi, au săpat în piatră în Ţara Românească acanţii şi capitelurile coloanelor de la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, făcând să prindă contur sculpturile ajurate din şirul de rozete circulare al registrului superior al locaşului. Aceleaşi mâini vor fi desăvârşit uşile în două canaturi ale ctitoriei sale bucureştene, sfeşnice asemenea celor de la Mănăstirea Aninoasa şi de la biserica din Jupâneşti, ori uşa bisericii din Coşeşti-Argeş. Aceleaşi degete care se împreunau treimic pentru închinare sau binecuvântare, conturau în lemn de păr frontispicii, tablete şi ornamentaţii, vignete minunat alcătuite pentru tipăriturile vremii. Vegheat de umbra sălciilor şi de răcoarea apei de la Snagov, el turna literele alfabetului arab. Zămislea miniaturi din cerneluri, picta chipurile Sfinţilor îndrăgiţi, amestecând în scoică vechile culori de apă, fiind singurul Vlădică de mai multe ori artist”.

Volumul acesta album, prin bogăţia fotografiilor de cărţi vechi bisericeşti, de manuscrise îndeobşte necunoscute publicului larg, prin textele sintetice şi deplin lămuritoare care însoţesc ilustraţiile, dar şi prin caracterul său exhaustiv reprezintă o lucrare de referinţă pentru cunoaşterea vieţii unuia dintre marii cărturari şi sfinţi români.

O după-amiază splendidă din luna lui Cuptor 1995, pe la sfârşitul lunii iulie, când soarele părea că topeşte întreaga fire cu razele-i fierbinţi, când asfaltul încins degaja mirosul greu de bitum şi văzduhul nu era deranjat de nicio adiere de vânt, când nu se auzea nici măcar ciripitul vreunei păsărele. Doi bărbaţi în cămăşi albe priveau peste porţile casei mele, în curtea plină de trandafiri, flori de piatră şi crăiţe portocalii. Două-trei lătrături ale ciobănescului mioritic pe care-l aveam pe atunci m-au ridicat de la masa din foişorul al cărui acoperiş oprea razele toropitoare ale soarelui. Aud o voce cunoscută care zicea: „Uite, Hiru are şi un smochin, încărcat de fructe„. Îl recunosc destul de repede pe Ion, prietenul meu, poetul Grigore Popa-Argeşanu. Celălalt îmi era parcă cunoscut. Era un bărbat frumos, cu o faţă mai mult feminină, cu buze cărnoase, păr bogat ce-i străjuia fruntea sub care se mişcau, ca nişte mărgele, doi ochi ce trădau multă inteligenţă, dar şi sensibilitate.

Ion ne face cunoştinţă: „Poetul Gheorghe Tomozei, profesorul Ion Hiru„. Imediat mi-am dat seama că-l ştiam pe poet din fotografiile de pe coperţile cărţilor sau din revista „Argeş”. Cu mult drag, i-am invitat la umbra chioşcului, unde până atunci lucrasem la romanul meu „Aşa le-a fost datul”. Gheorghe Tomozei mi-a spus: „Am făcut o vizită prietenului Donoiu, mare numismat, cu care am făcut dese vizite în Dobrogea, investigând vestigii, împreună cu prietenul Nichita, Dumnezeu să-l odihnească! Am vrut să vă cunosc, domnule Hiru…”

Din cauza căldurii, diabetul de care suferea îl făcuse să se moleşească. Pe masă, erau câţiva faguri de miere, aduşi de cineva, şi cei doi oaspeţi au început să se înfrupte din ei. Am început să discutăm şi, la un moment dat, Ion a spus: „Ajunge, domnule Tomozei!” Şi avea dreptate căci, după un timp, poetul Gheorghe Tomozei a intrat într-o uşoară criză diabetică, din care şi-a revenit destul de repede. Eu m-am speriat, dar Ion era obişnuit.

Soţia mea, Mariana, ne-a pregătit apoi o masă copioasă: carne afumată „de la oală”, cu castraveciori muraţi, mămăliguţă cu brânză „de coşuleţ”, şuncă, salată de roşii, castraveţi şi alte bunătăţi. Timpul a fost scurt, circa trei ore de discuţii pline de noutăţi, despre ce mai publicase fiecare, despre revistă, dar în special despre frumoasele clipe petrecute în tovărăşia prietenului său, Nichita Stănescu, la casa din Câmpulung, de pe Subeşti (amintiri pe care le-am inserat apoi în cartea „Fragmentarium” – despre Gheorghe Tomozei – împreună cu alte materiale puse la dispoziţie de către soţia poetului, doamna Cleopatra Lorinţiu, cea care, prin intermediul omului de cultură Artur Silvestri, ne-a donat întreaga bibliotecă a lui Gheorghe Tomozei, cu mobilier şi obiecte ale poetului, bibliotecă ce se află acum la sediul Fundaţiei „Petre Ionescu Muscel”). Vizita celor doi poeţi, Ion Popa Grigore Argeşanu şi Gheorghe Tomozei, m-a bucurat foarte mult şi niciodată n-am s-o uit, cum n-am să uit nici preţioasele sfaturi scriitoriceşti pe care cei doi mi le-au dat.

Despre Ion, despre prietenul meu poet argeşean, despre neostenitul întru Lumina Argeşului, îmi va aluneca pe hârtie tristul condei, pentru că OMUL Ion Popa nu mai este, continuând să vieţuiască doar poezia lui de un lirism deosebit, de o sensibilitate rar întâlnită, cum de fapt îi era felul. Înainte cu, poate, şapte-opt zile de a-şi da obştescul sfârşit, i-am dus un brad de Crăciun şi un borcan cu miere. M-a privit îndelung şi, printre buzele arse de febră, mi-a zis: „Gata, frate Ioane!” Nu am crezut. Îşi anunţase dispariţia prin versurile poeziei „Opreşte-te, visare”: „Opreşte-te, visare, privirea preacurată/ Sub giulgiul putrezirii căzu în priveghere/ Prin glasul purităţii e-atâta despuiere/ Ca-n jertfele păgâne sub lacrima mirată/ Iubirea nu mai arde pocalul florii crin/ Şi, luminând plecarea spre cosmica fantasmă/ Strălimpede comoară căzută sub destin/ În moarte e virgină metafora mireasmă.”

Ion Popa Grigore Argeşanu s-a născut la 5 iunie 1941, la Verneşti, comuna Valea Danului, judeţul Argeş. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal. Urmează Liceul „Vlaicu Vodă”, din Curtea de Argeş, apoi Institutul Pedagogic de 3 ani din Piteşti (1972). Cariera profesională: redactor, Staţia de Radioficare Costeşti, revista „Argeş” (perioada Tomozei), bibliotecar la Casa Corpului Didactic Argeş, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutează în revista „Argeş”, 1969 („Fresce”, versuri). Volume de versuri reprezentative: „Subţire trecere” (Editura „Cartea românească”, Bucureşti, 1977, debut editorial, cu o prezentare făcută de Nichita Stănescu), „Zăpada umbrelor” (Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1979, cu o prezentare de Gheorghe Tomozei), „Una sută poeme de dragoste” (Editura „Pan-Arcadia”, Bucureşti, 1993, cu note critice de Gheorghe Pituţ, Gheorghe Tomozei, Nichita Stănescu), „Citire de psalm” (Bucureşti, 2000, cu poezia „Sentiment”, de Nichita Stănescu, dedicată lui Ion Popa Argeşanu), „Sub roţile Ursei” (Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2001, Colecţia Scriitorii oraşului Piteşti; Al. Piru despre Ion Popa Argeşanu: Poet armonios şi cu o pronunţată undă afectivă…, op. cit., p. 60). De acelaşi autor, volumele: „Versuri” (1971), „Mirabile ninsori” (1985), „Apocalipsa iubirii” (1994), „Clepsidra câştigului” (1996), „Tranziţie romantică” (1998). A primit Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1977. Se stinge din viaţă la 29 decembrie 2001. S-a rupt atunci, în acea zi de sfârşit de decembrie, după Sărbătorile Crăciunului, ceva din sufletul meu. Se stingea o făclie a culturii argeşene, a poeziei naţionale, un OM adevărat, un prieten adevărat, care, în momentele grele ale vieţii mele, şi nu au fost puţine, a ştiut să-mi transmită curaj prin vorbele lui calde şi înţelepte, cel mai adesea rostite în biblioteca, aproape neîncăpătoare, de la parterul Inspectoratului Şcolar Argeş. Mereu l-am purtat în suflet. Dar, dacă nu reciteam, zilele trecute, un articol emoţionant al jurnalistului de renume, prof. Mihai Golescu, al cărui suflet este acum îndurerat, nu aş fi scris despre Ion, cu peniţa muiată în lacrimile pierderii unor oameni dragi nouă. Redau, mai jos, un fragment din articolul îndureratului meu prieten Mihai Golescu despre prietenul nostru comun, Ion Popa Grigore Argeşanu:

„Am doi prieteni, unul în viaţã, iar altul trecut de vreo unsprezece ani şi ceva pe lumea cealaltã, cărora simt nevoia să le consemnez ziua de naştere. Poetul Ion Popa Argeşanu, născut la 5 iunie 1941, şi Vlădica de la Argeş, arhiepiscopul Calinic Argeşeanul, născut la 6 iunie 1944. (…) Când mi-e dor de Ion, dragul meu prieten de o viaţă – până când Domnul l-a chemat la el, având probabil nevoie şi de poeţi cu har – mă grăbesc să merg la ţară, iar aici să păşesc pe sub merii înfloriţi. Aici, în aerul parfumat, recitam împreună versuri din Ion Caraion, după care murmuram, pe două voci, ca să vedem cum sună, catrene din cele unsprezece volume de poezie, câte a reuşit Ion să tipărească. De aici plecam să cutreierăm poienile şi pădurile, să trecem hotarele satului, culegând folclor până hăt departe, la Brezoi, lângă Olt, unde prietenul meu făcuse o Şcoală profesională. Şcoală cu care nu s-a mulţumit, mergând mai departe, la liceul din Curtea de Argeş, iar apoi la Institutul Pedagogic din Piteşti. L-am însoţit pe toate aceste cărări, ale şcolii şi ale poeziei, aşa cum m-a însoţit şi el pe mine, când m-am prezentat pentru prima dată ca profesor la Şcoala din Şuici sau când am venit la Piteşti ca redactor al revistei «Argeş». Avea o structură sufletească aparte, de prieten cu vocaţie, sensibil la suferinţă, la frumos, la nedreptate. Nu-şi dorea nici carieră, nici bogăţie, dar tare mult îşi dorea să-l ştie consătenii săi om cu carte, poet. Şi-l ştiu. Mai ales după ce moartea i-a dat o mai mare libertate, l-a transportat spre infinit, pe el, cel îndrăgostit de metafizica distanţelor.”

Şi, în final, un scurt şi emblematic fragment dintr-o poezie a lui Ion Popa Argeşanu, poetul neostenit întru Lumină:

„Pe Calea albă a Laptelui coboară în casa mea o noapte de noroc s-aprindă dinspre marea mişcătoare în carnea-mi arsă de păcate, lângă ochiul pădurii (…)”

* Frumuseţea femeii neilustrată e ca un tezaur îngropat în pământ.

* A te naşte în mileniul al II-lea şi a trăi în mileniul al III-lea echivalează cu o excursie pe Lună.

* Cuplul absolut: bărbatul interesant şi femeia specială.

* Ajuns în dreptul OMULUI, Universul se uită pentru prima dată în trecutul său.

* Natura a inventat piciorul. Omul a inventat roata.

* Cu piciorul pe grumaz/ Şi cu pumnu-n gură/ Apelând la apă şi la gaz/

Suntem iar în dictatură.

Am citit cu ani în urmă cartea „Limba salvată” scrisă de laureatul premiului Nobel Elias Canetti, care şi-a petrecut copilăria în oraşul Ruse (Rusciuc). Acum 100 de ani, oraşul bulgăresc de la Dunăre avea o aglomeraţie de etnii (circa 130), unde fiecare vorbea pe limba lui. Micul Elias învăţase chiar şi româneşte. Scriitorul Canetti nu povesteşte numai ce-şi aminteşte din copilărie, ci şi ceea ce ştie.

M-am gândit prin analogie că, la o scară mai mică, şi Piteştiul copilăriei mele avea un caracter multinaţional. Pe lângă greci, armeni, evrei şi basarabeni existau şi alte etnii. Doamna Marieta Vârnav este o amintire de neuitat. Era profesoara mea de limba franceză, care în anii grei 1953-1954 îşi câştiga existenţa oferindu-le copiilor ore de franceză. Îi datorez şi faptul că am invăţat să scriu şi să citesc înainte de a merge la şcoală, descoperind lumea fascinantă a literelor. De menţionat că Vârnavii erau boieri moldoveni de viţă veche, de origine lituaniană. Familia Vârnav avea supranumele Liteanu, fiind nobili veniţi în România în secolul al XVI-lea, în timpul domniei lui Petru Rareş.

Printre apariţiile exotice ale oraşului se numără doamna Dudu de Vries, din Belgia, care se măritase cu un boier argeşean. Dar care piteştean nu a auzit de Marie şi Ana Imre, numite „domnişoarele Imre”. Erau unguroaice, fetele unui blănar venit din Ardeal. Ele studiaseră la maici catolice în Bucureşti. Semănau leit, erau înalte, serioase, în ţinute de modă veche. Într-o vizită la cele două domnişoare am văzut revista „Roudoudou et Riquiqui”, o fascinaţie pentru copii. Printre unguri se numărau familiile Ştefan Debreczeni, pictor naiv, dar şi Bubi Szölössy sau Alexandru Iswary, de profesie blănar şi tăbăcar. Albanezul Yaya avea un chioşc unde vindea cea mai buna îngheţată din Piteşti.

În oraş erau cunoscuţi mai mulţi meseriaşi italieni de artă: Crimino, Emilio Sicar, Domenico Bretto, Giuseppe Duratti, Salvatore Rosaza. Câţiva dintre ei au creat adevărate capodopere. Iosif şi Rudolf Materna au decorat Casa Bobancu, iar Luigi Arganini era sculptor vestit pentru monumente funerare. Am cunoscut la Piteşti chiar şi un şvab, în persoana Ilsei Trăilescu. Era translatoare la CIL şi a emigrat în Germania în anul 1980. Trăieşte astăzi în sudul Germaniei. Nu trebuie ignorat numărul mare de basarabeni din oraş. Mulţi vindeau mărfuri ruseşti de calitate. Îmi reamintesc că vorbeau ruseşte şi erau bine organizaţi, având legături între ei.

Astăzi pot reconstitui multe întâmplări de demult, dar cel mai important este de subliniat faptul că, deşi existau lipsuri evidente, familiile erau intacte, iar legăturile interumane se remarcau prin solidaritate şi modestie. Copiii erau protejaţi şi ştiau să se bucure de orice dar.

Când îl citeşti pe Mihail Diaconescu, ai senzaţia că pătrunzi într-un imperiu al culturii în care fiecare artă îşi etalează valorile.

Complex în gândire, pătrunzător prin spirit, exigent în expresie, Mihail Diaconescu impune interes şi admiraţie. Aşezat în zarea operei devine un important scriitor al spiritualităţii româneşti surprinse în spaţiul şi timpul evoluţiei sale creştine. „Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice” invită pe un traseu în care şi-a focalizat energia spre creaţie, relevând înalte dimensiuni spirituale. Scriitorul pleacă de la premisa că orice interviu este un dialog benefic. Dialogul presupune comunicare şi comunicarea înseamnă deschidere spre semeni. Importanţa dialogului este subliniată din Antichitate, dialogul ajută la exprimarea convingerilor personale şi la descoperirea unor adevăruri pe care subiectul vrea să le caute. Forma dialogului a fost abordată de Sfântul Ioan Casian, „ilustru scriitor dacoromân din Şcoala literară de la Tomis”. Sfântul Grigorie cel Mare, episcop al Romei, este numit „Dialogul”, Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Mihai Dragomirescu, George Călinescu au scris opere în acest mod de expunere. Afirmaţiile apar în capitolul „Contemporanii noştri. Cult şi cultură” (convorbire notată de Rodica Lăzărescu în volumul amintit mai sus).

Astăzi, dialogul politic ajută la „evolutia normală a vieţii democratice”, el trebuie să fie incompatibil cu minciuna, intoleranţa şi agresivitatea. Este important în preocupările psihologice, psihiatrice şi implică o responsabilitate. Întrebat fiind de metoda utilizată în „Istoria literaturii dacoromâne” (dacoromane), Mihail Diaconescu a răspuns că a folosit o „metodă deschisă”, materiale cercetate din istorie, teologie, sociologie, dogmatică, liturgică, pastorală, a preluat sugestii din cronologie, arheologie, epigrafie şi paleografie care atestă orizontul intelectual şi cultural de care dispune actorul. Operele unor personalităţi au fost cunoscute şi înţelese prin anumite criterii sociologice. De aceea sociologia are un important rol în educaţia individului.

Mihail Diaconescu este un scriitor cu o înaltă conştiinţă literară, sfios, în ciuda vastului univers de cunoştinţe deţinute, un scriitor supus unui conflict interior. Admirator fervent al teologului scriitor Dionysius Exiguus, îl evocă în perioada de tinereţe, după un proces de conştiinţă, deoarece personalitatea covârşitoare a acestuia îl strivea: „Un geniu îl poate strivi pe scriitorul care are îndrăzneala nesăbuită să-l evoce epic. […] Ţin mult la «Depărtarea şi timpul». Este, cum se spune, un roman care mă reprezintă” (p.67).

Dintr-o datorie intelectuală şi morală apare în postura unui apologet al Ortodoxiei, sensibil în faţa destinului, suferit de înalţi preoţi, monahi, ieromonahi, prelaţi, în perioada tristă a detenţiei comuniste.

Totodată, cartea devine un omagiu adus acestor oameni care au contribuit „la tezaurul valorilor universale”. Realizările artistice din istoria umanităţii s-au consolidat prin relaţia cult-cultură. Prin revistele „Semănătorul”, „Gândirea” şi „Cuvântul” a pus în lumină relaţia religie-cultură existentă în operele scriitorilor şi teologilor români, fapt care oferă o deschidere largă spre morală şi estetică, dar şi o posibilitate a regăsirii sale în operele acestor personalităţi.

Vorbeşte seducător despre „elanul creaţiei”, „o componentă fundamentală a finanţării noastre personale, a condiţiei umane”. Persoana are în ea o „scânteie divină”; „pornirea de a crea este o manifestare a caracterului nemuritor al sufletului său”. „Elaborarea operei de artă este o manifestare inefabilă a puterii de creaţie”, confirmă autorul într-un dialog realizat cu Lucian Cristian Păduraru.

„Nisus formativus” apare ca o năzuinţă constructivă, dar şi stilistică, afirmă Lucian Blaga, se manifestă la nivelul persoanei – creaţia individuală – dar şi la nivelul culturii.

Elanul creator devine dorinţă care se raportează la obiectul ei. Se manifestă instinctiv, ca „înfăptuire, ca necesitate de a crea forme” inedite. Sunt citate personalităţii: Max Wertheimer, Wolfgang Köhter, Paul Guillaume, Maurice Merleau-Ponty. Năzuinţa formativă este în relaţie cu tendinţa şi voinţa persoanei şi-l amintşte aici pe Schopenhauer: „voinţa se manifestă în raport cu necesitatea”.

Actul creaţiei vine dintr-o orientare mentală şi sufletească a scriitorului, care are capacitatea de a transforma ideea în act (Franz Brentano).

Autorul „evoluează” în raport cu propria creaţie, operele de maturitate devin „mai diferite”, „mai împlinite artistic, mai profunde, mai convingătoare”. O trecere în revistă a personalităţilor John Locke, David Hume, Etienne Condillac, Claude Bernard, Emil Zola, Gustave Flaubert, Ernest Hemingway ne invită la o recitire a creaţiilor şi la o justă apreciere a gândirii sale creatoare. Intrarea în infinitul univers literar, filozofic, psihologic, istoric şi teologic, empatia cu nume celebre îi dau o stare „inefabilă”. Este mai mult decât o împlinire. Este un contact cu monada creaţiei sub semnul catharsisului. „Fiecare poet liric exprimă situarea sa profund subiectivă în raport cu realul”, subliniază Mihail Diaconescu. Propensiunea pentru istorie şi-o dezvăluie amintind de fenomenul spiritual românesc şi evidenţiind rolul avut de Basarab I cel Mare şi de fiul său, Nicolae Alexandru Basarab, în păstrarea statalităţii: „Statul este cea mai importantă realizare istorică a românilor în epoca feudală” (p. 171). Cu aceeaşi admiraţie scrie despre Radu al XI-lea Şerban, „unul dintre urmaşii lui Mihai Viteazul”. Pasaje vibrante acordate istoriei şi eroismului, considerat „componenta fundamentală a sufletului etnic românesc” (p. 174), devin substanţa epică a capitolului „Despre naraţiune ca adăpost al spiritului” (dialog notat de Rodica Lăzărescu). Abordând problema raportului dintre fenomen şi esenţă, aduce în discuţie „esenţa divină”: „Contemplarea esenţei divine nu este posibilă în viaţa noastră, imperfectă, dramatică şi trecătoare” (p. 179).

Platon, Aristotel, Thoma de Aquino, Leibnitz, Hegel, Heidegger sunt nume care invită la o lectură exhaustivă asupra cunoscutului raport fenomen-esenţă. Exemplele continuă cu Lucian Blaga, Constantin Noica, Camil Petrescu.

Sunt multe şi interesante replicile autorului. Viziunea despre artă dezvăluie un scriitor exigent care s-a dedicat unei activităţi anciliare pornite din convingere şi din pasiune. Şi-a distilat sevele scriiturii, trecându-le prin filtrul gândirii şi prin fibra inimii! „A fi scriitor este o artă care se învaţă toată viaţa… De la o carte la alta… Şi de la un eşec la altul… De multe ori este şi un chin. Artistul se naşte şi evoluează odată cu opera sa. În cuprinsul acestei evoluţii esenţa spirituală a artei se fenomenalizează” (p. 201). Aici se intersectează planuri, structuri, se nasc personaje, descrieri, simboluri, variante stilistice.

Aici se produce combustia internă, aici cade şi se ridică scriitorul Mihail Diaconescu din propria cenuşă. Romanul este purtat în minte şi în suflet, poate, ani. Aici se produce dăruirea. De aici creaţia, de aici catharsisul! Arta modifică percepţia, gândirea, trăirile scriitorului care transfigurează realul în estetic prin stilul original.

Capitole precum „Despre naraţiune ca adăpost al spiritului”, „Încercare despre sublim”, „Despre romanul Marele cântec, muzica epocii baroce şi tezaurul psaltic românesc” continuă demonstraţiile sale estetice, expresie a erudiţiei şi a vocaţiei spirituale, a spiritului analitic şi lucid descoperite în opera sa complexă. Capacitatea de cuprindere teoretică, rigoarea demonstraţiilor, eleganţa argumentelor confirmă că Mihail Diaconescu prelungeşte linia iluştrilor oameni de cultură Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, George Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion.