Înalt Prea Sfinţitul Calinic Argeşeanul publică un nou volum: Doamne şi stăpânul vieţii mele (Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2018), ediţia a doua, revizuită şi adăugită. Pornind ingenios de la o rugăciune a Sfântului Efren Sirianul, ÎPS Calinic alcătuieşte câte un capitol din fiecare verset al rugăciunii, pentru că fiecare verset se referă la o temă importantă din viaţa noastră de zi cu zi.

Astfel, capitolele cărţii se numesc Duhul trândăviei, Duhul grijii de multe, Duhul iubirii de stăpânire, Duhul grăirii în deşert, Duhul curăţiei, Duhul răbdării… De fapt, fiecare capitol este un mic eseu pe tema în discuţie scris din perspectivă dublă: de ierarh bisericesc, dar şi de om de litere.

Să exemplificăm cu Duhul răbdării: „Acest verb – a răbda – este, spun specialiştii, un cuvânt autohton, cuvântul de bază al bieţilor români. A fost conjugat la toate timpurile şi în toate vremurile până azi şi rămâne pentru totdeauna, cât vor mai fi oameni pe lumea aceasta. Trecând atâtea nefericiri peste viaţa bunilor români, ei au învăţat a răbda, adică a suporta greutăţi, neplăceri fizice şi morale, fără nicio împotrivire…” Aceasta este latura „lumească” a eseului. Apoi, autorul ne trimite la Sfânta Scriptură de unde aflăm că „Dumnezeu este Dumnezeul răbdării”, că Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe credincioşi să se „desăvârşească în răbdare”. Iar fiecare capitol se încheie cu o scurtă rugăciune a ÎPS, ca un psalm într-o limbă română impecabilă, ba chiar plastică: „Doamne, Dumnezeule, milostiv fii nouă păcătoşilor şi ne dă răbdare multă şi ziditoare, precum Tu Însuţi ai răbdare cu fiecare dintre noi, de la începutul lumii şi până astăzi!”

Aşadar, dezvoltând o simplă rugăciune, ÎPS Calinic ne dă o carte de morală creştină şi de morală, în general.

Printre călătorii străini care au străbătut meleagurile argeşene în veacul al XIX-lea, unul dintre ei va rămâne totdeauna cunoscut prin contribuţia salutară adusă la salvarea unei capodopere pentru patrimoniul umanităţii. Numele lui Lodoïs de Martin du Tyrac de Marcellus (1795-1861), diplomat, călător şi elenist francez, va rămâne strâns legat de cea mai cunoscută sculptură din lume, pe care a salvat-o de la un nedrept anonimat. Ca secretar al ambasadei de la Constantinopol, el este cel care a reuşit, în 1820, să cumpere şi să asigure transportul în Franţa pentru regele Ludovic al XVIII-lea a celebrei Venus din Milo, într-un concurs delicat de împrejurări. Din care puţin a lipsit ca frumoasa fără braţe să intre în posesia beizadelei Nicolae Moruzi, pe atunci Mare Dragoman al flotei turceşti, şi să ia astfel calea Istanbulului. În 1821, statuia a ajuns în mâinile regelui, care a donat-o muzeului Luvru, loc unde se află şi astăzi.

Întorcându-se din capitala otomană spre Paris, vicontele de Marcellus călătoreşte prin Muntenia şi Transilvania, fiind primit la curtea domnitorului Alexandru Şuţu şi asistând la nunta fiicei acestuia, Ruxandra, cu boierul Manoil Arghiropol. Marea petrecere dată la curtea ultimului domn fanariot al Ţării Româneşti în seara zilei de 12 noiembrie 1820 este amintită în scrierea Souvenirs d’Orient (Paris, 1861). Apetitul evocativ al lui Marcellus a redat şi aspecte din călătoria sa prin Principatul muntean, drumeţul consemnând mai ales greutăţile întâmpinate de suita sa la traversarea Carpaţilor. Ca şi alţi călători care s-au plâns, în epocă, de starea jalnică a drumurilor din Valahia, vicontele povesteşte despre felul anevoios şi chiar aventuros în care a reuşit să treacă cu trăsura de la Piteşti, printre strâmtorile de pe Valea Argeşului. „La Sălătruc, opt cai nu mai sunt de ajuns ca să-mi tragă trăsura, deşi este una din cele mai uşoare; li se adaugă şase boi şi zece oameni care, ajutîndu-se cu frînghii şi cu ţăruşi, ţin trăsura agăţată deasupra prăpăstiilor, făcînd-o să alunece de pe o stîncă pe alta. Doi oameni călare, înarmaţi cu topoare, merg înainte ca să cureţe drumul de copacii căzuţi…” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, serie nouă, vol. 1(1801-1821) p. 907). Existau, în acea vreme, drumuri naturale peste câmpii sau de-a lungul văilor, care uneau centrele comerciale mai importante, dar fără niciun fel de amenajări; ca dovadă, această legătură cu Transilvania, peste Carpaţi, care seamănă cu o trecere pentru animale de povară. Până la punerea în aplicare a Regulamentului Organic, după 1831, nu se poate vorbi despre o preocupare de întreţinere sau de construire de drumuri în Principatele Române.

Dar poate cele mai nostime rânduri care consemnează trecerea prin Argeş a diplomatului francez le descoperim în notele în care lasă o mărturie vie despre un anume farmec feminin întâlnit aici. Ajungând în satele din apropierea munţilor, junele călător rămâne impresionat de portul şi de felul natural de a se purta al unei tinere ţărănci, care îi îndrumă paşii în itinerariul său, amuzându-se discret, dar sincer de încercările străinului de a înţelege ceva din vorbirea valahă: „…Sosesc la Piteşti, reşedinţa ispravnicului. Zăpada şi noroiul se întind peste câmpii. Urc peste câteva văi; nu am păstrat, din ceasurile triste şi lungi petrecute aici decât amintirea unei tinere românce, atât de pitorească în hainele sale zdrenţuite, care m-a condus, în picioarele goale, până la Cascada Argeşului, şi care s-a înroşit auzindu-mă cum mă chinuiam să-i înţeleg graiul.” (ibidem). Răzbate, parcă, din aceste rânduri, ecoul unor amintiri care fac o trimitere directă spre biografia autorului, spre meritele sale datorită cărora putem admira, la Paris, o bijuterie a artei greceşti din antichitate. Înfăţişarea unei graţii feminine în variantă românească, remarcabilă prin simplitatea sa trimite spre naturaleţea acelui chip care aminteşte de Afrodita, zeiţa greacă a iubirii şi a frumuseţii. Prin căutarea unui ideal de frumuseţe desăvârşită în înfăţişările variate ale vieţii, ca şi în plămădirile spiritului, întâmplarea povestită de Marcellus este şi ea o închinare înălţătoare adusă genului feminin, surprins în candoarea sa cea mai autentică.

Nicolae Pantazică – meşter al condeiului de pe valea frumoasă a Bratiei, din Băjeştii Muscelului(1) nostru drag – nu este la prima carte în care împleteşte cuvintele în metafore de nebănuit. Şi ce metaforă poate fi mai frumoasă decât cea pe care o aşază ca titlu în „Monografia sentimentelor… ce frumuseţe, ce diamant”, şi anume „Pământ frământat cu zâmbete”, patru vorbe ce te invită la nostalgie şi care stârnesc în suflete puternicul sentiment al iubirii de sat, de oamenii ce-au fost şi cei care sunt pe meleagurile Băjeştilor, leagăn al copilăriei autorilor, leagăn al adolescenţei, maturităţii şi senectuţii… Pentru că nimic nu-i mai scump decât coşul de nuiele agăţat cu belciug de grinda odăii casei părinteşti, unde mama ţi-a doinit cântece de leagăn.

Autorii monografiei, Nicolae şi Nadia Pantazică, cu un talent venit din cartea nescrisă a strămoşilor, îşi pun întrebarea: „De ce pământul bătrân al satului Băjeşti e frământat cu zâmbete?” Iar răspunsul nu întârzie: „(…) pentru că frământat a fost în multe feluri, cu plugul, cu sapa, cu călcâile goale la muncă, cu picioarele încălţate la horă (…) zeci şi sute de ani! Mai rămăsese să-l frământe cu sufletul, cu harul ceresc de a face haz de necaz (…) căci de necazuri au avut parte din belşug, numai că nu s-au lipit de ei, le-au alungat cu gluma, cu ironia, cu vorba tăioasă ca briciul, cu şiretenia ori cu isteţimea”.

Ca, de altfel, toţi muscelenii! Cum vă asemănaţi voi, sfinţi ţărani al Băjeştilor cu domneştenii(2) mei, oameni mândri, ambiţioşi, firi deschise, sociabile, oameni care iubesc viaţa, văd totul şi se amuză în orice împrejurare, folosind sarcasmul, epitetul peiorativ, uneori glumele răutăcioase şi chiar imprecaţiile, au mereu tendinţa de a lua în derâdere, aşa că nouă ni s-a dus vestea că suntem nişte „râzători”. La fel ca şi în Băjeştiul lui Pantazică, spiritul ironic şi caustic al domnişanilor(3) se reflectă în varietatea şi bogăţia de porecle existente în graiul lor, în faptul că, aşa cum spun ei, „policresc”, deci sunt şi „poreclitori”. „Greu să identifici persoanele după numele adevărate, spune Nicolae Pantazică, mai abitir după porecle. Există nume ca Zdrelea, Ţurţudan, Pitacu, Zincaru, Cocoşatu, Cotocea, Jelici, Strâmbu, Tanvină, Ciulea,Chilipir, Pleapă, Purice, Ciotea şi multe altele.

Şi la Domneşti poreclele curg: Jagardea, Găulea, Vulpoiu, Fâznă, Găoază, Picioică, Bobocu, Băltică, Bomboană, Arine Alb, Botiţă, Butoi, Ciortan, Ciutacu etc. Sunt sute de porecle, fiecare făcând referire la defectele, particularităţile fizice sau psihice, la comportament sau la trăsături de caracter: Feştilă, Jogolin, Satara, Smircă, Sfârlă, Vântur. Sau se face referire la ticurile verbale: Asta-i viaţa, Căcărează, Cioancă, Ciucudanu, Cocuţă, Francezu’, Muguiaţă. Unele porecle se referă la îndeletniciri: Avion, Bobu, Băliguţă, Ciocârteală, Cârlanu’, Primăruş, Vâlcea şi multe altele, care reflectă spiritul „râzător” comun băjeştenilor şi domneştenilor, toţi musceleni.

Dar să revin la cartea lui Nicolae şi Nadia Pantazică, volum al cărui titlu m-a fascinat. Bine structurată, cartea debutează cu Întâmplări din lumea „ailaltă”, care are ca subcapitole: Împăcarea, La bâlciul din Câmpulung, Stratagema, Zi de vară, Vară pe dumbrava cu mioare, Blestemul umbrei de nuc, Burghiul de… Mareşal, Cireşul… de pe tort, Fărgeletul buclucaş, Epopeea piersicului sacrificat, Sârba în căruţă, toate fiind nişte povestiri savuroase cu oamenii şi despre oamenii din Băjeştiul autorilor, întâmplări de demult şi de azi, care fac deliciul cititorilor.

Interesantă este şi partea a doua a cărţii, care face obiectul „Monografiei satului Băjeşti”, realizată în anul 1942 de către învăţătorul C.N. Nicolescu, act de restituire al doamnei Nadia Pantazică, care este membru activ al Asociaţiei Folcloriştilor Argeşeni „Constantin Rădulescu-Codin”. Şi, iată, o monografie a unui sat muscelean, apărută în plin război, pe care o alătur Albumelor istorice ale comunei Domneşti, editate de Petre Ionescu Muscel din 1937 până în 1940. Şi îmi pun întrebarea: „Când oare veni-va mintea la cap autorităţilor domneştene să-şi aplece gândul, sufletul şi dragostea de cultură asupra acestei idei?!” Căci documente sunt cu prisosinţă, condeie de asemenea, numai bunăvoinţa celor îndrituiţi lipseşte. Alte probleme îi împresoară!? Băjeştii, graţie primarului comunei, au o monografie proaspătă, semnată Pantazică. Vă rog să îmi iertaţi divagaţia, dar n-am putut să trec peste…

Partea a treia a scrierii tratează o temă generoasă şi sensibilă: Însemnări monografice – credinţe, poveşti cu haiduci, comorile lor îngropate, începând cu Valea Rizii până la Piscani. Cum poţi să nu aduci laude coautoarei, prof. Nadia Pantazică, pentru contribuţia la acest volum în care face, spre final, „câteva consideraţii privind împământenirea străinaşilor în obştea satului Băjeşti”.

Plini de emoţie, autorii dedică această carte nepoatelor, Viviana şi Ruxandra, „căci ele sunt tot ce am mai scump pe lumea asta: ochii, gândul, sufletul”, dar şi sătenilor băjeşteni care, „de ieri şi de azi, se vor regăsi în paginile scrierii (…) Semnează Nae al Rafirii lu’ Grecu”. Vă invit la lecturare…

Prof. Ion C. HIRU

1 Băjeşti este un sat în comuna Bălileşti din judeţul Argeş, Muntenia, România

2 Locuitori ai comunei Domneşti, Argeş

3 Numele pe care şi l-au dat locuitorii din Domneşti şi care se foloseşte alături de forma „domneştean”, mai corectă din punct de vedere gramatical

Luni, 18 martie, începând cu ora 15, Centrul Cultural Piteşti găzduieşte întrunirea lunară a membrilor cenaclului „Armonii Argeşene”, ocazie cu care va fi lansat numărul 2 al publicaţiei „Cuvântul Argeşean”, care îl patronează.

Revista din luna martie este dedicată într-o mare măsură femeilor, prima copertă (realizare de excepţie a legendarului fotoreporter Alexandru Oprea) fiind mai mult decât edificatoare în ilustrarea scopului propus.

În paginile acesteia, permanent deschise celor mai talentaţi condeieri piteşteni, semnează nume prestigioase, consacrate. O ocazie de a-i cunoaşte şi de a intra în posesia unei publicaţii dorite de amatorii de literatură de foarte bună calitate.

Cel mai talentat tânăr pictor originar din Argeş şi-a creat, fără să-şi fi propus, o faimă proporţională cu harul său. Cotat foarte bine şi la nivel naţional, cel care a împodobit atâtea lăcaşuri de cult se bucură de aprecierea specialiştilor în artă bizantină. Recent însă, tânărul a luat o decizie care i-a bulversat pe toţi cei apropiaţi…

Pe urmele maestrului

Exceptându-l pe Grigore Popescu, considerat un „vârf” de neatins al picturii bizantine de pe plai românesc, al doilea artist ca valoare, născut în judeţul nostru, ar fi, într-un top neoficial, Florian Neacşa. Dacă primul are o notorietate europeană, cel de-al doilea, mult mai tânăr, este într-atât de smerit încât apariţiile sale în presă sunt extrem de rare. N-a căutat niciodată slava lumească, se fereşte de laude ca necuratul de tămâie, mulţumindu-se cu calificativele primite de comisia de pictură desemnată de Patriarhie, care-i evaluează opera după fiecare biserică pictată. Credincios de mic, Florian a simţit că drumul său este arta bisericească îndată ce a descoperit că Dumnezeu îi dăruise talent la desen. Putea să abordeze alt gen al artei plastice, dar datorită credinţei sale în Hristos, şi-a propus să „îmbrace” cu arta sa murală cât mai multe Case ale Domnului. Şi a reuşit ce şi-a propus, pentru că – tot prin voia Celui de Sus – avea să-şi desăvârşească arta sub îndrumarea celuilalt mare pictor argeşean, inegalabilul Grigore Popescu. Tânărul l-a avut pe maestrul Grigore drept reper şi a încercat, pe cât posibil, să-i calce pe urme.

Se va călugări?

De la ipostaza de ucenic, Florian Neacşa a urcat cu brio treptele profesionale şi a ajuns să picteze de unul singur lăcaşuri de cult. Cele mai importante opere semnate de el sunt chiar în centrul Piteştiului. A împodobit Biserica Copiilor şi pe cea a surdo-muţilor, pe care preotul Constantin Onu le-a ridicat în incinta parohiei Mavrodolu. Toţi cei care văd pictura sa rămân uimiţi. La fel s-a declarat şi arhiepiscopul Calinic Argeşeanul. În prezent, artistul lucrează într-o biserică de la marginea Piteştiului şi se află într-o stare sufletească specială. Le-a mărturisit unor apropiaţi că lăcaşul pe care-l pictează, este… ultimul! Se pare că omul este dezamăgit atât de nivelul de plată, de felul în care a fost remunerat pentru celelalte lucrări şi, mai ales, de întârzierea cu care se fac plăţile. Se ştie, preoţii trebuie să strângă bani de la enoriaşi şi nu se pot estima sumele adunate, iar termenele fixate nu pot fi respectate. Tocmai de aceea pictarea unei biserici poate dura mai mulţi ani. Dar dincolo de aspectul financiar, pictorul pare să fi intrat într-o etapă a existenţei în care este mai mult preocupat de viaţa sa lăuntrică. De fapt, mulţi pictori bisericeşti ajung să îmbrace rasa monahală, asemeni celebrului Pârvu Mutu care a fost canonizat sub numele Cuviosul Pafnutie. Îi va urma Florin Neacşa exemplul?

La 21 martie, ora 10, filiala Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România organizează la noul sediul (Casa Cărţii – parter) un dialog deschis cu tema „Literatura de azi”, cu participarea preşedintelui organizaţiei naţionale, Nicolae Manolescu.

La ora 12, sub egida Festivalului internaţional „Primăvara poeţilor”, recită din creaţia proprie poeţi ai filialei, precum: Mircea Bârsilă, Aurel Sibiceanu, Virgil Diaconu, Denisa Popescu, Ilie Vodăian, Florian Silişteanu, Liliana Rus, Liviu Măţăoanu, Cristina Onofre, Allora Albulescu, Coniţa Lena, Valentin Predescu, Maria Chirtoacă, Aurel Udeanu, Domniţa Neaga, Florea Turiac ş.a.

Partenerul dublului eveniment este Centrul Cultural Piteşti.

Documentarul conţine imagini din viitorul film artistic „Jurnal de război”.

Filmul documentar „Cine a făcut România Mare” va fi lansat în premieră la 22 martie, la ora 17, în sala mare a Centrului Cultural din Mioveni. Filmul este o producţie unică, un regal de interviuri cu personalităţi ale României actuale.

Documentarul este ilustrat cu imagini din viitorul film artistic „Jurnal de război” ce are la bază însemnări reale de pe front scrise, în urmă cu o sută de ani, de doi eroi din Argeş, ofiţeri ai Armatei Române, sublocotenenţii Gheorghe Bădescu din Slănic şi Nicoale Şuţa din Domneşti.

Aceleaşi jurnale se regăsesc în volumul „Jurnal de război – Mărturii din tranşeele întregirii României”, coordonat de argeşeanul Dan Drăgoi. Filmul este o superbă renaştere a mândriei de a fi argeşean şi un exemplu de a spune că judeţul nostru s-a aflat în fruntea luptei pentru afirmarea identităţii naţionale.

Evenimentul este organizat de Asociaţia „Ordessos”, în parteneriat cu Primăria oraşului şi Centrul Cultural Mioveni.

Teatru

* Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti vă invită la următoarele spectacole: „Migraaaanţi sau Prea suntem mulţi pe nenorocita asta de barcă” (premieră de Matei Vişniec, regia artistică, Alexandru Grecu – astăzi, mâine şi poimâine, la ora 18.30); „Detectiv pe portativ”, de Geo Iancu Călinescu (mâine, la ora 11.30); „Amintiri din copilărie” – scenariul, Nicolae Poghirc, după Ion Creangă, regia artistică – Anca Dinu (duminică, la ora 11.30).

* Duminică, la ora 19, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor „Dacia” din Mioveni va avea loc spectacolul extraordinar „Sunt un orb”, susţinut de actorul Horaţiu Mălăele.

Cinema

* Mâine, la ora 18, la Cinematograful „Bucureşti” din Piteşti este proiectat filmul „Păsări călătoare”. Regia – Cristina Gallego şi Ciro Guerra, în rolurile principale jucând Natalia Reyes, Carmiña Martínez şi José Acosta. Duminică, la aceeaşi oră, va fi difuzată producţia „Popeasca”, în regia Stancăi Radu – un film testamentar, cu şi despre Stela Popescu.

* Cinematograful „Sebastian Papaiani” Piteşti prezintă, zilnic, patru filme: la ora 13, „Capernaum – Haos şi speranţă”, la ora 15, „Păsări călătoare”, la ora 17, „Lara – Aribelle şi mâna destinului”, iar la ora 19, „Touch Me Not”.

Concert

Astă-seară, la ora 22, la Club „Hush” Piteşti concertează trupa „Azur”.

Interviu deschis şi destins cu Monica Anghel la emisiunea „Subiect de presă” de la „Antena 1” Piteşti, realizată de Cristina Munteanu şi Mihai Golescu. Fiind pentru prima dată în platoul de televiziune locală, vedeta cunoscută pe plan naţional şi internaţional a spus ieri că vrea să aşeze Argeşul pe harta culturală a României şi a Europei. Ce alte planuri are artista care şi-a legat numele, cariera şi destinul de Centrul Cultural Judeţean Argeş? Citiţi în ceea ce urmează…

„Merit acest post”

Monica Anghel, una dintre vocile de aur ale României, interpretă, actriţă, moderator de radio, vocea industriei de film animat, cu un palmares bogat de premii şi trofee, implicată în numeroase proiecte comunitare naţionale, este, de două luni şi ceva, director artistic al Centrului Cultural Judeţean Argeş.

Monica Anghel, despre arta de a fi FEMINA

Monica Anghel: „La Piteşti am venit pentru că merit acest post. Am venit din prietenie. Eu nu trăiesc din salariul pe care-l iau de aici. Am venit pentru că am câştigat 11 trofee internaţionale; niciun alt artist din România nu a câştigat atâtea trofee internaţionale. Am terminat facultatea de teatru şi film. La un post de radio am fost şapte ani realizator de matinal, deci am făcut şi jurnalism. Am un master în Comunicare la Academia de Poliţie. Sunt pasionată de echitaţie. În momentul acesta joc la Teatrul „Constantin Tănase” şi la circul „Meteropolitan” din Bucureşti. Realmente, pentru mine a fost o provocare extraordinar de mare să accept numirea ca director artistic al Centrului Cultural Judeţean Argeş. Sunt pe aceeaşi lungime de undă cu managerul Araxy Negoşanu, ne dorim acelaşi lucru, avem scopuri comune şi sunt convinsă că vom putea face proiecte extraordinar de frumoase în care să se implice şi artiştii din această zonă”.

„Nu există nu pot”

Artist multilateral, complex şi cu vizibilitate „la centru”, Monica Anghel îşi doreşte să creeze la Centrul Cultural Judeţean Argeş, împreună cu echipa, evenimente inedite. Primul proiect gândit ca un turneu naţional – o producţie muzicală ce împleteşte două genuri, pop şi folclor – a prins deja contur. În perioada 5-7 iulie va fi organizat un festivalul naţional de muzică pop intitulat sugestiv „Artgeşfest”. Pe ţintarul evenimentelor au mai fost prinse un festival al iei, dar şi piese de teatru.

Monica Anghel: „Sunt oameni valoroşi aici în zonă care, din păcate, nu au fost promovaţi. Mă refer în mod special la artiştii muzicii de folclor pe care îi are Centrul Cultural Judeţean. Şi muzica din Argeş, din păcate, nu e atât de cunoscută. Cred că aceste lucruri se vor schimba. Sponsorii care vor să se alăture proiectelor noastre au numai de câştigat, pentru că imaginea lor va fi asociată cu oameni de calitate, cu profesionişti în adevăratul sens al cuvântului şi tot ceea ce se va întâmpla pe scenă va fi la cel mai înalt nivel. Sunt genul de om care prefer să facă şi să tacă. Am planuri foarte mari şi am speranţă că tot ce ne-am propus se va putea vedea, se va putea simţi şi aici, şi la nivelul întregii ţări. Nu există nu pot; există doar nu vreau. Eu sunt convisă că toate proiectele pe care le vom face vor fi de calitate; este important să mergem în ţară şi în străinătate cu producţiile de la Argeş.”

Lupta cu kilogramele

Iată ce o leagă pe Monica Anghel de Argeş. Părinţii ei au înfiinţat o pensiune cu fonduri europene în Berevoeşti, la Râuşor, aproape de păstrăvărie. Bunicul artistei, tatăl mamei sale, era din Cepari. Acasă are o ie din Argeş, veche de 120 de ani, primită de la o verişoară. În iarnă, s-a lăsat cucerită de o zonă turistică feerică şi liniştită din judeţul nostru – pârtia de schi de la Măţău.

Din meniul întrebrilor nu putea lipsi cea legată de lupta cu kilogramele, artista slăbind spectaculos.

Monica Anghel: „Legat de kilograme, toată viaţa am fost grasă şi nu am avut niciun stres. Eu şi când aveam 30 de kilograme în plus mă credeam la fel de frumoasă, la fel de talentată şi niciodată nu am simţit nevoia să slăbesc. Însă în urmă cu doi ani am avut un necaz: a trebuit să mă operez pe coloană, de urgenţă; am avut o pareză pe piciorul drept de 98%. A trebuit să fac recuperare şi în această împrejurare am aflat de un program de slăbit foarte sănătos. Am avut la dispoziţie specilişti: un nutriţionist, un kinetoterapeut, un fizioterapeut şi un psiholog. Cu kinetoterapeutul am făcut sport şi mişcările au fost controlate pentru a nu crea presiune pe coloană. Fizioterapeutul a făcut în aşa fel încât să reducă inflamaţia de după operaţie. Psihologul m-a făcut să înţeleg că dacă vreau să am grijă de membrii familiei mele atunci, în primul rând, eu trebuie să fiu sănătoasă şi să am grijă de mine. Deci, nu mi-am tăiat stomacul, nu sunt bolnavă, nu am făcut infarct, nu am hepatită, nu am probleme cu ficatul – sunt în regulă. Mintea, sigur, e neliniştită, e creatoare mereu, pentru că asta sunt… Adică mi se întâmplă, câteodată, să mă trezesc şi noaptea din somn, pentru că îmi vine câte o idee şi mă duc la masă ca să scriu… Aşa sunt eu, ghiduşă, având în vedere că sunt născută pe 1 iunie, de ziua copilului; vă daţi seama că n-am stare…”

Cumpărase bilete pentru a mai vizita odată locul pe care-l considera cel mai frumos din lume, Veneţia. Nu luase în calcul cuvântul scripturistic: „Omul face planuri în in ima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.” Pentru Radu Baltazar se hotărâse în ceruri altceva. Venerabilul octogenar a trecut la cele veşnice în ziua de 14 martie 2018.

Visul neîmplinit

Provenit dintr-o familie de intelectuali cunoscuţi ai Piteştiului, Radu Baltazar, cel care primise la botez şi numele împăratului Constantin, a reuşit să-şi croiască drum în viaţă, după dorinţa iubiţilor săi părinţi. A învăţat din plăcere, a citit enorm, a fost atras de studiul limbilor străine, de istorie şi filosofie. Şi-a creat o cultură vastă, fiind considerat o „enciclopedie” ambulantă pentru că reuşea oirunde mergea să capteze atenţia şi să cucerească auditoriul prin arta sa oratorică. Funcţii deţinute de-a lungul timpului au fost pe măsura capacităţii sale intelectuale. A profesat în domeniul dreptului, apoi avea să conducă mult timp destinul teatrului Al. Davila din funcţia de director adjunct. După Revoluţie, un om implicat în viaţa cetăţii precum el, nu putea sta nepăsător. A intrat în politică militând ca un veritabil om de stânga. Pe listele FSN a reuşit să ajungă deputat între 1992-1996 devenind ulterior un  îndrumător al politicienilor de vârf din PSD. A activat o perioadă şi ca jurnalist-comentator la un prestigios săptămânal.

Pe vremea mandatului de parlamentar, între Radu Baltazar şi preşedintele de atunci, Ion Iliescu, s-a legat o prietenie care avea să-şi dovedească trăinicia. Chiar şi-n ultimii ani, policianul piteştean obişnuia să-şi sune prietenul la zi aniversară şi fostul şef de stat îi răspundea bucuros de fiecare dată. Deşi se afla de mult timp la pensie şi se retrăsese din prim-planul scenei politice, fostul şef al teatrului, era un analist de primă mână, mulţi dintre cei care au condus PSD, Consiliul Judeţean, Prefectura ori primăria Piteşti, cerându-i sfatul în diverse situaţii grele. De altfel, fostul preşedinte al CJ Argeş, Constantin Nicolescu şi fostul primar Tudor Pendiuc, precum şi deputatul Simona Bucura, au plâns lângă sicriul prietenului lor în martie 2018. Atunci, pe 14 martie, în casa sa monumentală, în timp de mânca, Radu Baltazar s-a simţit rău, a început să tuşească şi a mers la baie. Nu s-a mai întors. Peste trei luni ar fi împlinit 81 de ani şi visa să fie aniversat de familie la Veneţia. Era visul său. Nu s-a împlinit. Biletele zac şi-acum într-un sertar…