Ştiu ce înseamnă să te legi de o fiinţă, cunosc sentimentul!

Cucerirea, ca şi pierderea ei, e ca o ploaie de vară pe care pământul ars de soare o aşteaptă spre a renaşte…

„Cu atât mai mult ne legăm de o fiinţă, cu cât instinctul ei de conservare e mai nesigur, ca să nu spun mai tocit”, scrie undeva Emil Cioran. Căruia, chiar la o simplă citire, îi dau dreptate!…

Pentru că mi s-a întâmplat şi mie ca în viaţă să mă leg de una dintre fiinţele cu care Dumnezeu a binecuvântat lumea, mai ales când aceasta era într-un moment în care disperarea o făcea să comunice cu mine „pe aceeaşi lungime de undă”…

M-am legat, mi-amintesc, de-a lungul vieţii, de zeci de câini vagabonzi sau cândva ai cuiva, părăsiţi din varii cauze sau din de neînţeles motive…

Căci oricare ar fi fost cauza sau motivul, am rămas de fiecare dată cu convingerea că între câinele peste ai cărui ochi se aşezase, ca o albeaţă, disperarea, şi fostul lui stăpân, nu fusese niciodată vorba de iubire…

Şi de fiecare dată mi-o imaginam pe stăpâna de odinioară, precum le văd pe unele în Expo-parcul piteştean azi, mergând, ţanţoşă, pe tocuri şi pocnind lesa din care abia-l eliberase, de blugi sau de cizme, şi fălindu-se la gândul că trecătorii ziceau în gând, admirativ: „Ooo, ce Doamnă, Doamna cu căţelul!”…

O întâmplare îmi stăruie şi acum în inimă, într-atât de mult “m-a mişcat”: Ducând maşina la garajul în care mi-o las zilnic, într-o seară, în curte, o “mingiucă de puf”, cum i-am zis, un ghemotoc alb căruia abia i se ghiceau ochii prin părul care atârna pe botic, atunci când am deschis portiera, a şi sărit direct pe perna din spate şi s-a ghemuit acolo fericită, crezând probabil că stăpânul care o părăsise venise să o ia, dar cu altă maşină.

Ochii ei rugători, care, atunci când am încercat să o dau jos, parcă spuneau: “Ce ai cu mine, de ce nu mă mai laşi?”, mi-au răscolit sufletul…

Ne legăm de fiinţe, ştim toţi asta, dar în ce veţi citi mai încolo veţi vedea cum o fiinţă, o femeie se poate lega, la rândul ei, de un lucru, de un simplu obiect, care îi va deveni talisman…

– Ştii, Dan, sunt cea mai fericită femeie din lume, mi-a zis, de la începutul convorbirii.

– De ce, ai câştigat la loto sau ţi-ai cumpărat avionul ?, am întrebat-o, în termenii glumelor noastre de zi cu zi, “dătătoare de energii pozitive”, după cum mă asigura.

– Nu, mi-am cumpărat ceva de care am avut nevoie de mai multe ori şi căruia, după ce l-am probat, i-am descoperit utilitatea şi capacitatea de a mă face fericită.

– Hai, spune odată, despre ce e vorba!

– Nu încă, dar după ce-ţi voi spune o istorioară, voi intra cu tine pe videochat să mi-l vezi, să mă vezi cu el în braţe.

Ţi-aminteşti că ţi-am spus că „Matizul” meu, încă de când l-am cumpărat, a avut o „problemă cu roţile”, adică după două săptămâni îl găseam mereu „pe jantă”? Acasă, mai e cum mai e, că am două pompe, una de mână şi una de picior, şi după câteva „sute de pompe”, pot pleca… Dar ce mă făceam dacă mă lăsa, Doamne fereşte!, în plin câmp, şi mă arătau cu degetul mahării ăia cu 4×4 şi-mi aruncau priviri batjocoritoare vrând parcă a spune: „Cum, dragă, să forţez eu mândria mea de maşină făcând brusc, că nici de văzut nu te-am văzut decât în ultima clipă, atât de… mare e Matizul tău!?” Ei, şi uite că azi, un om de la „service”-ul unde m-am dus să repar „pana”, m-a fericit, convingându-mă de utilitatea lui, să-mi cumpăr acest mic, dar important, obiect…

– Zi, dragă, zi mai repede despre ce e vorba. Îţi luaşi vreo butelie cu azot, i-am zis în dialectul ei oltenesc.

– Nu-ţi spun, na, ci îţi arăt! Intră acum cu mine pe videochat că sunt, chiar lângă maşină, cu odorul în braţe. …

Şi am intrat, mânat de o curiozitate care nu prea mă încercase prea des în viaţă…

Într-adevăr o vedeam pe ea strângând ceva la piept, ceva asupra căruia arunca priviri pline de recunoştinţă. Ceva între fiinţă şi nefiinţă, ceva între real şi imaginar, ceva pe care, dacă vroiam să-l văd bine, a trebuit s-o rog să-şi descolăcească braţele cu care îl îmbrăţişa, ca pe un om întâlnit după o viaţă de aşteptare.

Mă gândeam dacă acel obiect pe care-l strângea la piept nu era o ficţiune, ceva coborât din cer, necum cumpărat de la un simplu magazin de piese auto.

Brusc, privind-o în toată splendoarea ei şi a obiectului salvator, mi-a venit în gând că, aşa cum arăta, ea putea fi model pentru o „statuie a fericirii”. O femeie frumoasă ţinând strâns la piept un obiect, un simplu obiect de câteva zeci de lei.

O femeie radiind fericire, cu un compresor auto în braţe…

Şi atunci mi-am zis, aşa ca pentru mine, rămânând pe gânduri: Uite, Poete, în ce constă farmecul existenţei!

– Ce s-a întâmplat?, mi-a zis, văd că ai rămas pe gânduri?!

– Nimic, nimic… Citeşte eseul din “Săgetătorul” din 19 martie. Şi nu uita ce a zis cândva Cioran: „Ca să ajungi la izbăvire, trebuie să crezi că totul e real sau, dimpotrivă, că nimic nu e!”

Eu văd acum, privindu-te, cât de reală e fericirea!

Omul simplu, lipsit de apărare, de speranţă şi de siguranţa zilei de mâine, căruia nu i se asigură cele mai elementare drepturi, afectat şi de haosul politic şi social, de reaua funcţionare a instituţiilor statului, exclamă cu năduf: „Trăim ca-n ţara lui Papură-vodă”.

Sorgintea acestei porecle o aflăm din surse istorice: domnul Moldovei, Vasile Lupu, a avut un fiu, pe Ştefăniţă, născut la 1641, care la numai 12 ani a fost întemniţat în fortăreaţa de la Buciuleşti-Bistriţa, împreună cu mama, Ecaterina, şi sora sa, Ruxandra, după ce logofătul Gheorghe Ştefan, luând puterea, l-a detronat pe domnitor. După 5 ani de captivitate, Ştefăniţă a fost eliberat, iar Poarta Otomană l-a numit în 1659 voievod pe tronul Moldovei; era firav la trup din cauza îndelungatei detenţii, însă cu mintea ageră, făcând faţă răspunderilor ce-i reveneau pentru refacerea Moldovei, bântuită de secetă. Dar atât de cumplită a fost calamitatea, încât populaţia ajunsese să se hrănească cu pâine din coajă de copac şi din papură, de unde i s-a tras tânărului domnitor porecla de Papură-vodă.

Ştefăniţă s-a dovedit însă un bun apărător al intereselor Ţării Moldovei, întărind relaţiile cu vecinii, în special cu Ţara Românească, a dezvoltat comerţul şi economia, i-a scutit pe ţărani de biruri. Nu au fost pe placul boierilor reformele sale, şi astfel, la numai doi ani de domnie, a fost găsit ucis de mâna trădătorilor. Aşadar, nu problemele sociale, nici felul în care a cârmuit Moldova ne-ar determina să folosim sintagma sus amintită, ci numai cumplita secetă care se abătuse asupra bieţilor locuitori ai Moldovei.

* Textul de mai jos cuprinde un fragment introductiv la cartea Ipostaze imaginare ale Piteştilor. Meditaţii, reprezentări, idei, care va apărea în prima parte a acestui an la Editura Argeş Press.

După seria de volume Piteşti. Povestiri dintr-o geografie urbană, din care a preluat unele scrieri care se potrivesc obiectivului său, noua carte despre Piteşti este dedicată exclusiv unui subiect care se bucură de mare succes în epoca noastră postmodernă: imaginarul.

Ipostaze imaginare ale Piteştilor. Meditaţii, reprezentări, idei se compune din patru părţi, fiecare din ele având deplină coerenţă cât să justifice o asemenea grupare, dar şi suficientă autonomie prin textele pe care le cuprinde. Nucleele secţiunilor alcătuitoare sunt uşor de identificat: istoricul şi mitologicul (în prima parte), o geografie a imaginarului (în cea de-a doua), straniul şi miraculosul (în cea de-a treia) şi, în fine, poeticul şi alegoricul (în ultima).

Abordând mai întâi imaginarul ca pe un mod aparte de a povesti istoria, am lansat o interpretare a trecutului pornind de la începuturi legendare şi rurale ale aşezării, dar şi prin prisma unor figuri mitizante ale acesteia. O asemenea tentativă, de a rândui o mitologie autohtonă îşi găseşte scuze în faţa oricărei acuzaţii de subiectivism: menirea celor care se preocupă de istoria unui loc este şi aceea de a căuta sau de a produce mituri! Contează cine şi cum le va recepta! Cei care ar pune în discuţie această iniţiativă s-ar putea folosi de argumentul că suportul credinţelor expuse aici se bazează pe povestiri culese de publicişti sau scriitori locali. Dar până la a fi contestată, această încercare de mitologizare ar trebui mai curând cultivată pe mai departe, pentru a se permanentiza în conştiinţa publică. De aceea, discutabil sau nu, demersul de faţă se înscrie într-o îndelungată tradiţie, care a culminat cu preocupările istoriografiei romantice a secolului al XIX-lea de a scoate la iveală fabulosul şi legendarul pe care le dezvăluie spiritualitatea unor vechi aşezări, printre care şi Piteştii.

Decorul geografic al imaginarului autohton are nişte „contururi” subtile, fiind mărginit către răsărit de Dealul Mare al Piteştilor, către miazănoapte de vestigiile drumurilor păstoreşti de peste Valea Rea ori din Uiasca Bascovului, iar spre apus revărsându-se larg peste codrii din dealurile Cotmeanei. Această geografie imaginară îşi are, deci, frontierele ei, care despart ţinutul orăşenesc de altele învecinate, însă ea poate fi înţeleasă şi altfel, dacă ne lăsăm călăuziţi, în astfel de căutări, de sensurile unor drumuri precum calea închipuită care porneşte dinspre malurile Argeşului până sus pe terase, peste întinsa pădure. În această preumblare dinspre râu spre codrii de peste Trivalea, întâlnim câteva tărâmuri imemoriale, care păstrează un ecou aparte în inima, amintirile, reveriile şi visele trăitorilor, precum Trivalea, Scoroboaia, Ceairul, Valea Rea, pârâul Mislea. Exemplele propuse se ordonează, aşadar, în jurul unui imaginar de tip arhetipal, pe care îl explorează dintr-o dublă perspectivă, istorică şi geografică. Toată această incursiune în fantastic se sprijină pe nişte elemente specifice, precum arhetipurile, schemele şi simbolurile. Schemei venitului-şi-plecatului, de exemplu, întruchipată de arhetipul drumurilor dinspre şi înspre vechiul târg, i s-ar putea adăuga o altă aranjare, respectiv schema ascensiunii, al cărei prototip transpare dintr-un ritm atemporal de trecere spre două puncte cardinale, întruchipate simbolic de Dealul Mare şi de urcuşul peste terasele ce se pierd în străfundurile pădurii.

„Funcţionarea” imaginarului piteştean se petrece atât într-un registru diurn, solar, care se desface plenar mai ales pe tărâmul aparte care este Dealul Mare al Piteştilor, peste care apare strălucirea victorioasă a luminii, cât şi într-unul nocturn, deschis întru revelaţie şi mister; acesta este vădit, printre altele, de comoara ascunsă pe acelaşi deal, care scoate flăcări din pământ ori prin viziunea romantic-nebuloasă pe care o născoceşte legenda terifiantă a miresei fără cap, din pădurea Trivale.

Caracterul poetic şi alegoric al scrierilor grupate în ultima parte se sprijină îndeosebi pe contactul direct şi statornic cu textul literar, care dă tuturor detaliilor o turnură simbolizatoare şi transfiguratoare. Creaţia literară şi artistică devine, în această perspectivă integratoare, un „document” însemnat pentru înţelegerea rosturilor acestei lumi. Dincolo de periplurile urbane ale unui Arghezi, ale cărui plimbări sau note citadine pot inspira pe orice tâlcuitor al vieţii citadine, ne-am îndreptat către nume care s-au apropiat de geografia acestui oraş, în operele lor. Ca atare, fie în poezie, fie în proză, autori precum Ion Pillat şi Sanda Movilă au clădit, în imaginarul literar, două „porţi” invizibile de intrare în oraş. „Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei”, declamată de contemplaţia pillatiană şi „Pe Arnota în sus”, străbatere de unde se ajunge, încet-încet, pe terasele piteştene, reprezintă nişte spaţii fantastice de pătrundere în „oraşul dintre dealuri”, încărcate de sensuri şi semnificaţii.

„Un artist fără pereche. A parcurs copios etapele învăţării, venind de fiecare dată cu un spor în opera lui. A avut experienţe în toate planurile (artă, existenţă). A suferit, a iubit, a ştiut să asculte multă vreme… A învăţat să circule bine pe canalele istoriei artei. Sufletul lui a rămas vrăjit în epoca marilor măiestrii.” (Gheorghe Pantelie)

Până şi Denisa Popescu, prezentatoarea expoziţiei, pe care o ştim – cum ar fi zis eroii lui Caragiale – „scrofuloasă” la exprimarea unor păreri, da’mi’te a unor evaluări (termen foarte în vogă în vremile noastre), a declarat că se simte bine în expoziţiile lui Augustin Lucici care „reuşeşte să redea, să transmită, o experienţă vie, directă, bogată…”, ba chiar a găsit câteva motive pentru care Augustin-artistul „trebuie iubit”. „Augustin reuşeşte să creeze senzaţia de intimitate (de care senzaţie e văduvită lumea noastră, după părerea poetei), picturile lui activează în privitor calitatea de prieten… reinventează, reinterpretează lumea simţurilor, nu obligă privitorul să facă rost de codurile (pentru mulţi probabil secrete) decriptării artei sale”… Rezon – am spune ca aceiaşi eroi caragialieni. Ba chiar mă solidarizez conceptelor denisiene (minunat, că le iau de-a gata şi le pun în pagină, îmi scrie articolul, pentru asta poate c-ar merita ceva, o ciocolată, o bere, un martini,o cafea…)

„Se vede că lucrează sub presiune, şi lucrează bine, tuşele sale sunt puternice”, susţine coprezentatoarea expoziţiei, Mara Diaconu (colegă de penel, de vocaţie şi de uniune cu Augustin Lucici), care arată că tablourile din această expoziţie trec prin istoria marii arte, se vede că i-a „citit” şi i-a însuşit pe Levitan sau pe van Gogh – susţine Mara Diaconu exemplificând cu tablourile expuse… Aşadar a fost nu doar un simplu vernisaj, ci şi o tălmăcire în limbajul cuvintelor poetic-potrivite denisiene şi a poeziei picturii (cu tuşe expresioniste) lui Augustin Lucici şi o lecţie despre cum a aplicat pictorul expozant în propria operă tehnicile marilor maeştri. Regretul Marei Diaconu a fost că expoziţia nu a cuprins şi tablouri de dimensiuni mai mari, de 2 metri pătraţi, pentru ca forţa pictorului să beneficieze de un spaţiu de exprimare mai generos (de-ar fi după mine i-aş pune la dispoziţie un întreg perete şi sunt sigur că le-ar face concurenţă marilor muralişti mexicani).

Revenind la ceea ce ne-arată pictura lui Augustin Lucici la „Metopa” în acest contorsionat fevruar 2019, putem susţine cu argumente valabile că tematica e deliberat-eclectică (adică pentru toate gusturile), dar cu forţă de exprimare ce covârşeşte privitorul.

Culorile lui Augustin Lucici dialoghează aprins, aproape că se ceartă, par că-şi dispută fiecare centimentru pătrat de pânză. Liniile desenului sunt vehemente, încrâncenate, explozive. Există în picturile de la „Metopa” o tensiune interioară pe care artistul o transmite privitorului, arta lui Lucici degajă o energie pozitivă… E şi ceva ciudat că din atâta forţă bine temperată pot apărea pe pânză flori atât de delicate, de gingaşe… Expoziţia de la modesta (chiar meschina prin dimensiuni, dar atât a putut fostul primar Tudor Pendiuc să ofere filialei piteştene a Uniunii Artiştilor Plastici) sală „Metopa” este ca un acumulator de energie (cum ziceam – pozitivă!) încărcat 100%, iar pictorul dă dovadă de generozitate tematică. Pictura sa este ademenitoare, învăluitoare, aş putea spune că te atrage şi te îmbrăţişează, strâns, strâns, fără posibilitate de împotrivire…

Şi dacă pictura lui Augustin Lucici este prezentă în lumea asta largă în multe muzee şi colecţii particulare, vă invit să profitaţi şi să achiziţionaţi după pofta inimii un peisaj, sau florile atât de tentante sau, poate, portretul actorului preferat… Sunt foarte curios să aflu cine va achiziţiona portretul lui Ştefan Iordache, actorul meu preferat…

P.S. Am atins mai sus subiectul rapidităţii cu care Augustin Lucici pictează, am vorbit despre tuşele sale nervoase şi apăsate, subordonate temperamentului (artistic!) năvalnic. Aş adăuga ceva despre rapiditatea cu care a organizat această expoziţie. Crezându-mă eu mai „diştept” şi dorind să evit aglomeraţia amatorilor de artă şi a admiratorilor artei lui Augustin (cum am presupus, publicul de la vernisaj a fost foarte numeros), am venit să văd expoziţia pe la ora 15.00. Surpriza cea mare a fost că niciun tablou nu atârna (frumos!) la locul lui! Ei bine, la ora 18.00 expoziţia era panotată şi lumea interesată deja adunată… e şi acesta un record… Cum ar fi zis colegul Renoir, chapeau MAITRE!

În tezaurul memoriei se adună în timp extrem de multe informații, unele filtrate, altele poate deformate, dar înclin să cred că amintirile copilăriei ne însoțesc toată viața și asta pentru că sunt bine gestionate în cadrul emoțiilor.

Așadar îmi amintesc cu bucurie de familia de armeni Damlamaian, care locuia pe Bulevard, într-o casă frumoasă la nr. 137-139. Pentru mine atracția principală era atelierul plin de ceasuri al domnului Aramis, ceasornicarul cel mai căutat al orașului, un domn prietenos și vesel. Domnul Aramis era însă infirm și, deși copil fiind, îmi aduc aminte de gheata ortopedică enormă din piele maron. Se deplasa anevoios, ajutat de un baston, dar era elegant, purta pălărie și haine frumoase. Dicran era fratele mai mic al domnului Aramis și desigur era un personaj exotic pentru că deținea o căruță și cai, deși era orășean. Cred că îi atribuiam puteri și taine de basm.

Ca elevă am luat meditații la matematică cu profesorul Minasian, un dascăl de excepție, tot armean de origine. Cu câțiva ani în urmă l-am revăzut la un concert al filarmonicii din Pitești.

Familia mea cunoștea bine si alte familii de armeni din oraș: Aslan, Agop, Demergian. Păstrez o amintire deosebită doamnei Eliza Gheorghiu care cânta superb la pian și cred că era una dintre cele mai frumoase și distinse persoane din Piteștiul tinereții mele.

Chiar dacă milioane de armeni au emigrat și sunt răspândiți în întreaga lume, cultura armenilor s-a păstrat aproape intactă. Biserica ortodoxă a avut o contribuție remarcabilă. În anul 1981 am avut marea revelație de a putea vizita cea mai veche biserică din lume: Etchmiadzin. Ea se află la 20 km de Erevan și a fost ridicată de Grigorie Luminatorul, apostolul care i-a convertit pe armeni în anii 301-303. Este construită din piatră naturală (tuf roz), iar dantelăria exterioară, specifică stilului armenesc, a fost copiată în decorație la biserica mănăstirii Curtea de Argeș și la Trei Ierarhi din Iași.

Un calendar istoric ne arată două date care au marcat viitorul a două națiuni:

28 mai 1918 – 1 decembrie 1918

Dacă pentru armeni zilele de mai 1918 au reprezentat o renaștere națională prin crearea unui stat independent, pentru poporul român 1 decembrie 1918 a însemnat Unirea.

Acest Centenar a fost omagiat la Biblioteca Județeană Dinicu Golescu din Pitești pe 13 decembrie 2018.

Citesc o carte de parcă aş culege sensuri destinate special mie. Paginile îi sunt fărâme desprinse dintr-un întreg, întâmplător sau extrase anume cu pricepere şi cu migală, spre a exprima la vedere sau a dezvălui pe parcurs o diversitate de semnificaţii, de cineva meşter în operaţii pe viaţă deschisă şi vraci de nevăzute dar dureroase răni, sunt bucăţi de trăiri care poartă în sine trăsăturile şi amprenta entităţii originale.

O carte desprinsă dintr-o constelaţie de lumini ale cuvântului, ca un balsam oblojitor de tristeţi şi de cicatrici ale destinului, un mănunchi de fraze una mai mişcătoare decât alta, o carte ce devine ea însăşi, pe măsura lecturii, lumină pentru oricare cutreierător prin galeriile, deseori întunecate, ale vieţii.

Cele aproape 600 de aşchii de profundă implicare creatoare, care îmi ating respiraţia acum, sunt desprinse dintr-o experienţă de viaţă pilduitoare, parcă anume pentru a ne acapara vrerea într-un tot care înseamnă şi leac, şi mângâiere, şi dăruire de speranţă. Exprimate ici colo aforistic şi lapidar, dar peste tot purtătoare de bogate şi adânci înţelesuri, străluminându-ne cerurile sufletelor uneori ca o fulgerare de o clipită, alteori ca o prelungă Cale lactee, ele reprezintă, am impresia, pentru cititorul zilelor noastre tot mai grăbit dar şi tot mai agresat de oferte spirituale nu în puţine cazuri toxice, un reper de reconfortantă regăsire a sinelui bolnav de grele şi nedrepte lovituri ale sorţii.

Nu există Neam mai frumos pe lume ca această aşchie de Neam românesc care m-a înfiat, zice Nicolae Dabija chiar la începutul recentei sale cărţi, „Aşchii de cer”, inspiratoare a acestor gânduri. Mărturisesc că fraza pe care am redat-o mai sus, prezentă în carte într-un context mai larg, m-a adunat întru mine cum nimic altceva nu ar fi putut-o face mai bine. Sufletul publicaţiei „Literatura şi arta” de la Chişinău, scriitorul Nicolae Dabija, care a depăşit de mult graniţele românismului contemplativ, se dovedeşte el însuşi, încă o dată dacă mai era nevoie, a fi vârf de lance al unei iubiri mistuitoare, aceea în care viţa din care te tragi îţi este totul.

Cred că zorii oricărei deşteptări nu pot face o bucurie mai mare nimănui decât să-i atingă sufletul cu o asemenea aşchie de mângâiere.

Există multe impresii intipărite pe retina copiilor şi multe chipuri care te fascinează şi nu le poţi uita. Astăzi voi creiona chipul şi personalitatea medicului pediatru Maria Foray, din Piteşti. Familiile noastre erau prietene. Familia Foray provenea din Ardeal, domnul Jean Foray era inginer la fabrica de textile, iar doamna doctor Foray (tanti Mariuţa) era medic pediatru. Băiatul lor, Mihai (Biţă), era de aceeaşi vârstă cu mine şi eram prieteni. Adesea petreceam vacanţele de vară împreună cu părinţii noştri, la Govora sau la Bistriţa, lângă Horezu.

N-am cum să uit un episod din copilărie. Eram o fetiţă zburdalnică, înconjurată de prieteni băieţi şi ne întreceam la sărituri din copaci, de pe garduri sau coteţe. La vârsta de 8-9 ani am acuzat în mod repetat dureri abdominale, mai precis de stomac, după fiecare masă. Consultul mai multor specialişti nu a adus nicio ameliorare. Vacanţa de vară petrecută tot împreună cu familia Foray mi-a dat şansa unei supravegheri atente din partea medicului „de familie”. Tanti Mariuţa a suspectat o ptoză gastrică, adică o deplasare a stomacului, rezultat al săriturilor, la vârsta când musculatura peretelui abdominal nu este suficient de bine consolidată. Mi-a fost comandată o centură elastică de susţinere şi miracolul vindecării s-a produs. Devenind la rândul meu medic pediatru, pot afirma ca acel diagnostic a fost un exemplu de experienţă clinică la nivel înalt, unde semiologia (ştiinţa simptomelor) era o bază serioasă de studiu. Îi port şi azi recunoştinţă acelei doctoriţe simpatice, culte şi dăruită meseriei pentru acea intervenţie salutară în dezvoltarea unui copil nu tocmai liniştit.

În arhiva familiei mele este menţionat faptul că doamna doctor Maria Foray era originară din nordul Transilvaniei şi era absolventă a Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca. S-a specializat la Fundaţia Rockefeller de la Gilău, apoi la Graz, în Austria. În timpul războiului a lucrat ca medic la un spital militar în Odessa. Ulterior a primit gradul de locotenent-colonel medic în rezervă. Doctoriţa Foray a fost una dintre primele forţe active care a iniţiat organizarea Spitalului de Pediatrie la Piteşti. Acesta se afla iniţial pe strada Victoriei, lângă Piaţa de lemne. Abia în august 1984, Spitalul de Pediatrie s-a bucurat de un edificiu modern, pe strada Eroilor. Îmi reamintesc că până în anul 1982 cele două secţii de Pediatrie au funcţionat în cadrul Spitalului Judeţean.

Şi încă un amănunt: Mihai Foray, fiul Mariei Foray, a ajuns cadru universitar la Institutul Pedagogic, devenit apoi Institut de Învăţământ Superior de patru ani. A fost, de fapt, lector doctor la catedra de limbi străine, unde a lucrat până în 1985 când regimul a desfiinţat institutele de acest gen din ţară.  Nemaiputându-şi continua cariera universitară, Mihai Foray a emigrat în 1986 în Germania.

Profesorul de înaltă ţinută, intelectualul, simbol al culturii argeşene, cu o educaţie aleasă (primită sus, în dealul Poenăreilor (1), în casa preotului martir Ioan Constantinescu), neobositul prozator, eseist, publicist, OMUL de o ţinută morală ireproşabilă ne-a părăsit silenţios. Grigore Constantinescu a plecat discret dintre noi, fără să-şi deranjeze prietenii şi cunoscuţii, cum i-a fost vrerea exprimată prin ultimele sale vorbe.

Ploua trist în acea zi de sfârşit de noiembrie. Dumnezeu deschisese robinetele lacrimilor cerului şi ale durerii, ce s-au prăvălit peste familie, peste Argeşul cernit, peste prieteni, peste satul Poenărei, leagănul mult îndrăgit al lui Gore. Plângeau Pietrele Doamnei, plângea Râul Domniţei Clara, plângea sângele înfierbântat de durere al celor peste douăzeci de suflete nobile, ce înconjurau sicriul ce devenise ultimul adăpost al Marelui Dispărut din Poenărei. A văzut zorile vieţii pe meleagurile pitoreşti ale satului-erou Poenărei, a fost binecuvântat de Dumnezeu şi botezat în cristelniţa gingaşei bisericuţe unde l-a slujit pe Atotputernicul tatăl său, preotul Ioan Constantinescu, OMUL PATRIOT împuşcat de comunişti fiindcă şi-a iubit ţara. De aici, din această bisericuţă, l-au arestat pe preotul Constantinescu fiarele securiste (2),după ce el le-a cerut să-l mai lase câteva minute pentru a se ruga, ieşind apoi din lăcaşul sfânt cu părul alb ca neaua.

L-am văzut pentru ultima oară pe Gore, am mângâiat trist sicriul, am aprins luminiţa despărţirii, am plâns şi am simţit în suflet durerea despărţirii de un prieten drag, un om care, cu peste cincizeci şi opt de ani în urmă, m-a pregătit pentru viaţă, care mi-a fost prieten, frate şi părinte, cu care am împărţit, cândva, bucăţica de mămăligă friptă pe plită şi cu care am vorbit la telefon cu puţin înainte de a-şi da obştescul sfârşit.

Era frig, nespus de frig, chiar ger acolo, în bisericuţa tatălui său. Gore a fost chemat la Dumnezeu, precis că în Casa Raiului, locul oamenilor buni, drepţi, cinstiţi, demni şi înţelepţi. Ar fi vrut să meargă la Alba Iulia, în acest an al Centenarului Unirii, dar n-a mai avut timp, s-a unit cu pământul locurilor natale, pe care le-a iubit ca pe ochii din cap, s-a unit cu cei care au fost şi nu mai sunt, cu marea familie a naturii, cu pământul sfânt al Râpei cu Brazi, simbol al luptei pentru libertate şi democraţie.

În acea zi de 28 noiembrie, cum am mai spus, ploua mărunt, parcă lăcrima cerul, era „o ploaie de zeghe” (3), cum îi plăcea lui Gore să spună, folosind acest regionalism de pe la noi, din Muscel, din raiul Poenăreilor, care la intrare are crucea aceea frumos sculptată, ce veghează la liniştea şi curăţenia sufletească a locuitorilor. Ploua tare! Tare rău ţi-a părut, Gore! Cred că ai repetat mereu cuvintele Eminescului, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” (4). Dar iată, ai coborât la ultima staţie, staţia finală, unde toţi vom coborî.

În ultima noastră convorbire, Gore mi-a destăinuit, cu lacrimi în ochi, cu tristeţe în glas, marea sa supărare: „Uite ce-au făcut, mi-au desfiinţat Muzeul eroilor anticomunişti, Nelule, munca mea, dăruirea mea…” Şi câte alte muzee comunale a înfiinţat, câte monografii a scris, câţi oameni a ajutat! Mă întreb, oare, dintre ei, câţi l-au condus pe ultimul drum pe marele intelectual Grigore Constantinescu, Omul care a ars pentru toţi, pentru sat, pentru judeţ, pentru neamul său românesc, în numele căruia s-a jertfit tatăl lui, preotul Ioan.

Am citit nu demult ultima lui scriere, o micromonografie a lui Vasile Militaru. Ce condei, ce viziune, ce talent, ce metafore de fin intelectual! La căpătâiul lui Gore m-am întâlnit cu bunul nostru prieten, profesorul Doru Mavrodin. N-am mai văzut pe nimeni altcineva, dar poate mă înşel, majoritatea consăteni, în frunte cu neobositul primar Virgil Baciu, al cărui discurs m-a impresionat. Mă întreb, unde au fost cei care îl adulau pe Gore, îl apreciau în timpul vieţii, cei pentru care a făcut atâtea lucruri bune, cei de la muzeele din judeţ, Goleşti, Judeţean, de la cele municipale, chiar cei de la forurile conducerii judeţului nostru. Mă aşteptam să văd lumânări la căpătâiul profesorului Grigore Constantinescu din partea municipiilor Curtea de Argeş şi Câmpulung, despre care el a scris monografii cu privire la siturile arheologice medievale moderne, sau din partea primăriilor din comunele cărora s-a străduit să le prezinte viaţa culturală, sau din partea multor altora, chiar a conducerii Prefecturii şi Consiliului Judeţean Argeş. Nu au avut timp. Păcat! Mare păcat! Şi nu pot să nu mă întreb câţi ar fi venit dacă era vorba de vreun fotbalist sau cântăreţ, pentru a-i conduce pe ultimul drum… Profesorul Grigore Constantinescu a cântat în marea Orchestră a Culturii şi a jucat într-o echipă foarte selectă, pe stadioanele spiritualităţii româneşti, ale scrisului românesc. Aşa ne cinstim eroii de pe tărâmul culturii?

Ploua mărunt, ploaie mocănească, pământul noroios i-a acoperit sicriul, în groapa veşnică din Cimitirul Poenăreilor, SATUL EROU, pe care Gore l-a iubit atât de mult. Doar câţiva stăteau alături de familia îndurerată. Am plecat cu gustul sărat al lacrimilor despărţirii de un bun prieten, dar şi cu cel amar al mâhnirii în faţa nepăsării acelora cu care a lucrat, pe care i-a învăţat, le-a împărtăşit din experienţa sa.

Grigore Constantinescu va rămâne în inimile celor ce l-au cunoscut, iubit şi apreciat ca un simbol al OMENIEI, al înţelepciunii, al iubirii de ţară şi al intelectualităţii. Îndemnul meu este: iubiţi, nu numai în viaţă, ci şi în moarte! Din păcate, mulţi iubesc în viaţă doar interesul, iar în moarte uită pe cei ce-au răspândit raze de lumină!

Voi încheia cu câteva versuri:

„Repede trec anii şi se duc

Precum în toamnă frunzele de nuc.

Doar sufletul parcă înnoadă fir cu fir,

Lacrimi căzute din florile de trandafir.”(5)

Dumnezeu să te odihnească în pace, prietene!

Prof. Ion C. HIRU

1. Poenărei este un sat ce face parte din comuna Corbi, judeţul Argeş.

2. Departamentul Securităţii Statului (denumire uzuală: Securitatea) a fost serviciului de informaţii din România în perioada comunistă. S-a aflat în cea mai mare parte a existenţei sale în subordinea administrativă a Ministerului Afacerilor Interne. În calitate de instrument al Partidului Comunist Român, ale cărui directive le ducea la împlinire, Securitatea a jucat un rol principal în menţinerea unui climat al terorii, făcându-se vinovată de nenumărate crime şi încălcări ale drepturilor omului. Până la mijlocul anilor 1960, Securitatea a contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menţinerea regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem formidabil de supraveghere şi represiune. Din instrumentariul Securităţii au făcut parte, în special în perioada stalinistă, arestările în miezul nopţii, bătaia, tortura şi violul fetelor şi femeilor deţinute. După 1989, soarta arhivelor Securităţii a stârnit puternice controverse, în prezent cea mai mare parte a dosarelor şi documentelor putând fi consultate şi studiate în cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. (Wikipedia).

3. ZÉGHE, zeghi, s.f. 1. Haină ţărănească lungă, împodobită uneori cu găitane negre, care se poartă în ţinuturile muntoase. ♦ Haină făcută din piele de oaie cu care se îmbracă ciobanii; şubă. 2. Postav gros din care se fac unele haine ţărăneşti; dimie. [Var.: zéche s. f.] – Et. Nec. (DEX 2009).

4. Mihai Eminescu, Odă (în metru antic).

5 Autor: Dorin Dumitriu.

Daniel Moşoiu este redactor la Radio Cluj, unde realizează emisiuni culturale. Dar el este şi un scriitor interesant, poet şi prozator. Recent a publicat volumul de proză scurtă Ţigări umede (Editura LIMES, 2018). Cele zece povestiri fac parte din ceea ce s-ar numi proza cotidianului, cu personaje şterse, banale, trăind viaţa de zi cu zi în deplin anonimat, chestie pe care unele o iau ca pe un chin, pe altele, dimpotrivă, asta le face fericite.

Un el şi-o ea, nişte dezmoşteniţi ai sorţii, pociţi şi şchiopi, se întâlnesc într-o noapte într-un local insalubru rezemat de-o gară şi se îndrăgostesc, la o sticlă de rom şi un pachet de Carpaţi. Nimic mai banal, dar totul plin de uman, de frumuseţe a vieţii, în promiscuitatea cea mai acută, ca doi porumbei albi imaculaţi în groapa de gunoi a oraşului.

Avem de-a face cu proză ardelenească unde naratorul şi personajele au nesfârşită răbdare, răbdare la care e invitat şi cititorul care musai să aibă şi el răbdare dacă intră în jocul acestei proze. În Bilete de pagal e prezentată „odiseea” de o zi a unui ţăran pensionar la Cluj, mergând să cumpere o pungă de cuie pentru gospodărie, o pălărie şi un batic pentru nevastă. Vânzoleala personajului prin marele oraş, amintind de proştii lui Rebreanu, prin magazine şi berării, observaţiile lui de om marginal, umorul de situaţie sau de limbaj, totul face din povestire o bijuterie a genului, amintind poate de povestirile de început ale lui Ioan Groşan sau ale regretatului Alexandru Vlad.

Cartea aceasta a lui Daniel Moşoiu este una exemplară pentru proza scurtă actuală, e de predat la facultăţile de litere şi de comentat la colocviile naţionale de proză română contemporană.

În afara faimoaselor cărţi de tablete dulci-amare despre bolnavi şi „bolnavi”, doctorul Viorel Pătraşcu publică volume cu însemnări de călătorie prin lumea largă, volume fascinante prin descrierile de itinerarii turistice de poveste. Saona cea frumoasă (Cartea Românească, 2018) este cel de-al şaselea volum de însemnări de călătorie însoţit şi de 135 de ilustraţii color din ţările unde a călătorit autorul în anii 2016 şi 2017: Ţara Bascilor, Cehia, Germania, Grecia, Maroc, Republica Dominicană, Spania, Danemarca, Mauritius.

Viorel Pătraşcu nu e doar fascinat de destinaţiile exotice pe care le vizitează, dar îl cucereşte şi pe cititor, reuşind să-l facă să vadă cu ochii minţii locuri minunate, ba chiar să încerce să le viziteze el însuşi. Autorul oscilează între geografie, istorie şi prezentul subiectiv al locurilor vizitate. Iată, despre Danemarca: „Neam de vikingi, danezii datorează bunăstarea de ieri şi de azi structurii lor genetice, vocaţiei pentru muncă temeinică, seriozităţii, dar şi faptului că ţara ce are în Marea Baltică peste 400 de insule s-a declarat neutră în ambele războaie mondiale. Doar în 1807 Ducele de Wellington a bombardat trei zile Copenhaga, în dorinţa ca danezii să nu se alăture lui Napoleon…” Şi: „Cel mai mult am admirat sexagenari şi septuagenari, bărbaţi şi femei care pedalau de parcă în tinereţe ar fi fost ciclişti profesionişti. Se opresc la culoarea roşie a semaforului şi la trecerile pentru pietoni. Să ai de mulţi ani, într-un asemenea oraş mare şi aglomerat ca un furnicar, 350 de kilometri de piste pe care nu-i nici cea mai mică denivelare este un semn de respect şi de grijă a municipalităţii faţă de cetăţenii plătitori de taxe şi impozite…”

Cărţile de vacanţă ale doctorului Viorel Pătraşcu sunt absolut fascinante; ele te îndeamnă la călătorie, iar dacă nu reuşeşti să-i urmezi itinerariile, măcar călătoreşti imaginar şi tot nu e puţin lucru.