…Şi ar fi prins la tâmple 86 de ghiocei, pe 31 martie 2019, dar „dreptul la timp” i-a fost curmat când buchetul nu avea decât 50 de fire. Colegii de facultate îl divinizau, numindu-l „Îngerul blond al poeziei româneşti”. V-aţi dat seama, stimaţi iubitori de poezie, că despre Nichita Stănescu e vorba, cel care avea să îmbogăţească zestrea literară cu remarcabile volume de poezie, eseuri, aforisme şi articole originale de teorie literară, într-o vreme când literatura trebuia să treacă pragul proletcultismului spre creaţii specifice imaginarului românesc şi în deplin respect pentru limba română. Mai toţi studenţii promoţiei 1952-1957 erau conştienţi de talentul său literar: Căliman Călin, Ciobanu Nicolae, Şerb Ion, Fulgeanu Constantin, Arsenie Aurelia-Fulgeanu, Ciurea Doina (a doua soţie, timp de 20 de ani, după Stănescu Magdalena, divorţată de poet, a treia, până la sfârşitul vieţii sale, Dora Tărâţă), Victor Stoleru, Valeriu Filimon, Albu Florenţa, Rebreanu Vasile, Ispravnicu Adriana, Eugen Simion, Ilişiu Ion, Vişan Ovidiu, Ciompec Gheorghe.

„Nichita Stănescu avea şi vocaţia prieteniei, îşi aminteşte colegul de liceu şi de facultate, criticul şi istoricul literar, acad. Eugen Simion. Este probabil poetul cu cel mai mare număr de prieteni. Ar trebui să adaug: dar şi cu cei mai mulţi duşmani. Mulţi, înveninaţi şi perseverenţi. Aceştia nu-i iartă geniul poetic şi, pentru a-l doborî, îi caută noduri în papură în comportamentul său liber şi în morala sa de boem…” Printre adevăraţii prieteni îi numim pe: Gheorghe Tomozei, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Anghel Dumbrăveanu, pictorul Sorin Dumitrescu, muzicologul Doru Popovici, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu. Doar între Nichita şi Labiş, unul cunoscând „Sensul iubirii”, celălalt dând curs „Primelor iubiri”, nu a fost decât tăcere: „Dacă au avut ceva în comun, dacă este ceva care-i lega nu poate să fie decât femeia pe care au iubit-o unul după altul”, îşi amintea regretatul scriitor şi profesor Marin Ioniţă, în volumul memorialistic „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori”. În 1962, Nichita se căsătorise cu Doina Ciurea, colega şi iubita lui Labiş la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”. Criticul şi istoricul literar Mihai Ungheanu mărturisea: „În amfiteatrul «Odobescu» a fost la un moment dat şi Labiş. A recitat, prin 1956, în faţa studenţilor, «Moartea căprioarei». Şi Nichita povesteşte că era cuprins de o invidie cumplită, dureroasă, că a încercat un complex de inferioritate în faţa acestui băieţandru. Un băieţandru care nu mai conta că avea un metru şaizeci înălţime şi că, într-adevăr, părea o caricatură de bărbat, dar când a apărut în cojocelul ăla… am crezut că văd curgând sângele căprioarei… Şi n-am avut curaj să tipăresc decât după ce poetul a murit”. (Mihai Golescu: „RECURS LA MEMORIE – convorbiri cu Mihai Ungheanu”).

Dumnezeu să-i ocrotească şi pe eminenţii dascăli trecuţi în lumea umbrelor: Al. Rosetti, Tudor Vianu, Jacques Byck, Al. Graur, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Lucia Djamo-Diaconiţa, Paul Cornea, Paul Georgescu, Dumitru Păcurariu, Dumitru Micu, Matilda Caragiu-Marioţeanu. Categoric, pe lângă harul artistic al studentului Stănescu Nichita-Hristea, la formarea viitorului poet au contribuit şi aceşti apostoli ai cuvântului scris. Ei poate i-au insuflat poetului convingerea că „poezia trebuie scrisă cu sentimente. Poezia nu este arta cuvântului. Cuvântul este doar materialul poeziei, după cum pictura nu este arta culorii, ci culoarea este materialul picturii”. Într-un interviu acordat scriitorului George Arion, poetul mărturisea: „Nu am nicio programare în originalitate. În măsura în care am reuşit să dau ceva temeinic, folosind limba română, care îmi este şi patrie, a fost ca urmare a efortului de a privi lumea mirat şi curios. Am rupt o groază de manuscrise care poate conţineau ceva în ele, dar nu ajungeau la taina poeziei. Fiecare vers trebuie scris ca şi când ar fi primul”. …”Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă este limba în care m-am născut, încât iarba nu o pot considera altfel decât iarbă”.

Presupunând că opera literară stănesciană este cunoscută de către mai toţi iubitorii artei literare, e de prisos să ocupăm restrânsul spaţiu de articol enumerând titlurile tuturor volumelor. Ele trebuie citite, fiindcă se ştie: preţuirea unui scriitor e urmarea cunoaşterii operei literare. Bibliotecile ne aşteaptă cu rafturile deschise. Pe Nichita Stănescu nu trebuie să-l privim ca pe un mit, ca pe o legendă, ci ca pe un poet de geniu, după cum îi fixase destinul literar unul dintre profesori. În cartea de „Amintiri cu Nichita Stănescu”, colegul de grupă, Nicole Mohorea-Corni, dezvăluie o întâmplare: „La un examen de istoria limbii române literare, cu acad. Al. Rosetti, în loc să trateze subiectul «Contribuţia lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea limbii române literare», Nichita Stănescu a vorbit despre «Inorogul în literatura şi pictura universală». Asistenta a vrut să-l cheme la subiect, dar profesorul i-a replicat: «Lasă-l să vorbească! Tânărul acesta e genial!»” Profetică afirmaţie, îndemnându-ne să nu lăsăm nici timpul să aştearnă uitarea peste amintirea celui care, pentru contribuţia la dezvoltatrea artei literare româneşti, a fost răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul „Gottfried von Herder”, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, „Cununa de aur” a Festivalului Internaţional de la Struga (Iugoslavia). Este membru post-mortem al Academiei Române.

Pe lângă sărbătorile sfinte, pentru familia noastră ziua cea mai importantă era de Sfântul Dumitru, la 26 octombrie. Mi se povestea în copilărie despre Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, născut la Salonic în secolul al III-lea şi decedat la 26 octombrie 304, tot la Salonic.

Străbunicul meu Dimitrie, numit astfel după sfântul al cărui nume îl purta, s-a născut, de asemenea, la Salonic. Iar de Sfântul Dumitru se adunau la Piteşti toţi membrii familiei de pretutindeni pentru a-l sărbători pe cel care a condus familia din Grecia în România. În plus, era şi ziua onomastică a fratelui tatălui meu, unchiul meu preferat, numit Dimitrie (Didu), în amintirea bunicului său. Astfel, numele Dimitrie şi sărbătorile Sfântului Dumitru mi-au marcat copilăria.

Pe lângă cei din familie purtători ai acestui nume, şi alte personalităţi cu acelaşi nume mi-au rămas în memorie. În frecventele plimbări prin Grădina Publică, bunicul îmi arăta cu mândrie clădirea care găzduieşte astăzi Muzeul Judeţean Argeş, fost sediu al Prefecturii. Îmi povestea cu patos atât despre cel care a proiectat şi construit edificiul în anii 1898-1899, arhitectul grec Dimitrie Maimarolu, cât şi despre activitatea desfăşurată de el acolo, în calitate de prefect. De menţionat că atunci numirea prefecţilor se făcea telegrafic, chiar de către rege.

Un alt Dimitrie despre care se amintea des în familie era pictorul consacrat Belizarie, cel care a pictat Catedrala Patriarhală în manieră neobizantină. Împreună cu bunica, am făcut câteva excursii la Costeşti, unde vizitam de fiecare dată biserica din oraş. Ea fusese construită de arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet în anul 1932. Pictura a fost realizată de Dimitrie Belizarie.

Dintre surprizele zilelor de marţi, una ne-a întâmpinat pe 21 martie, pe Doru Dinu Glăvan, preşedintele UZPR, şi pe subsemnatul, la Câmpina, în ţinuta de gală a unei aniversări. Ziarul de aici, un săptămânal de informaţii care se numeşte sugestiv OGLINDA DE AZI, tocmai împlinea douăzeci de ani de la fondare. Ei şi ce, va putea spune oricine, mai puţin jurnaliştii care au redactat măcar o ştire şi au bătut măcar o dată drumul de la fapt la semnificaţia lui, fără să mai punem în discuţie emoţiile naşterii fiecărei ediţii, care de multe ori mie mi se par invers proporţionale cu mărimea publicaţiei respective. Căci nu este deloc uşor, simplu nici pe atât, să ţii în viaţă o publicaţie, mai ales în vremuri nesigure.

Şi, ca să revin la ideea de început, vreau să spun că surpriza a constat în faptul că, deşi eram convins că ştiu toate lucrurile importante ce se petrec la Câmpina, fiindcă merg des în acest orăşel primitor ca un român ospitalier, de data asta mi s-a părut că toată urbea sărbătorea evenimentul. Desigur, senzaţia se datorează somptuozităţii vilei BARBIZON, care i-a fost gazdă, dar în cel puţin aceeaşi măsură luminii de pe chipurile celor prezenţi. Am întâlnit scriitori şi jurnalişti cunoscuţi, care m-au convins de multă vreme că acest mic oraş are printre cele mai mari densităţi de personalităţi culturale, am întâlnit mulţi tineri, ca o garanţie a unui mâine optimist. Am înţeles că ziarul este iubit şi apreciat, ceea ce presupune că este respectat, dezideratul ţintit, zic eu, de orice istoric al clipei, cum îl mai numim pe ziarist deseori. Şi cu cât este mai mare respectul de care se bucură, jurnalistul, dar şi munca sa, cu atât publicaţia respectivă, ca să nu spunem presa în general, îşi înfăptuieşte menirea de vehicul cultural şi informativ, de devotat prieten, în fond, al cititorilor. Am trăit puternic acest sentiment şi el se datorează micuţului colectiv redacţional, condus şi animat de inimosul şi talentatul jurnalist şi scriitor câmpinean Florin Frăţilă.

Dincolo de capacitatea sa intelectuală şi sporirea întru duh, pe oriunde a trecut de-a lungul vieţii sale, arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului i-a uluit pe toţi cei care au avut privilegiul de a se apropia de Sfinţia Sa şi din alt punct de vedere. A primit de Sus darul profeţiei!

Prevede vindecări miraculoase

Aleşii lui Dumnezeu, se ştie, ca o răsplată a credinţei lor statornice, a ostenelilor de tot felul şi a postului aspru şi îndelungat, primesc haruri care nu sunt accesibile omului de rând. Sunt binefaceri cereşti de care se bucură pustnicii, sihaştrii, dar şi, rareori, monahii, desigur cei mai vrednici, care au ajuns la un anumit nivel de înduhovnicire. Cel care avea să devină arhipăstorul argeşenilor şi muscelenilor este unul dintre „fericiţi”. A descoperit încă din prima parte a vieţii că Duhul Sfânt îi „arată” anumite evenimente din viitor. Şi ele se concretizau conform „profeţiilor”, cu exactitate. Nu ne referim de cataclisme naturale, ciocniri de meteoriţi ori căderi de guverne sau revoluţii, ci de lucruri care la prima vedere sunt mărunte, dar extrem de importante pentru cel căruia urma să i se întâmple. Aşa de pildă, pe când era preot celib în Ardeal, tânărul Calinic Argatu prevedea că o fetiţă mută în vârstă de trei ani va vorbi! Biata mamă care-şi adusese fata la biserică a crezut că preotul voia doar să-i aline durerea, dar după două săptămâni profeţia s-a împlinit contrar verdictelor medicilor! De atunci şi până astăzi au fost nenumărate situaţii în care tot ce a spus arhiepiscopul s-a întâmplat întocmai. Mulţi credincioşi argeşeni aveau să constate acest dar al ierarhului atunci când i-au cerut ajutorul. Mai ales în privinţa copiilor suferinzi care-i sunt scoşi în cale de către părinţii lor după slujbele arhiereşti săvârşite pe cuprinsul eparhiei. Părintele Calinic îi binecuvântează şi dacă i se spune că pruncul este chinuit de-o anume afecţiune, arhiepiscopul făcând o cruce asupra copilului, se opreşte câtva timp părând că se concentrează şi apoi le spune părinţilor îndureraţi ce se va întâmpla cu copilul lor.

Dezlegăm misterul!

Celebră a rămas în memoria multora profeţia despre un cutremur. Pe vremea când era deputat, ierarhul le-a vorbit colegilor parlamentari despre o mare „zguduială” a pământului şi cum se pot apăra. Nu prea a fost luat în seamă, dar după două ceasuri, pământul României a fost „zgâlţâit din temelii”. Cei care-l ascultaseră pe arhiereul de la Argeş s-au înfricoşat de puterea lui. De luat în seamnă este şi faptul că iubita mamă a înaltului ierarh i-a anunţat pe toţi cei dragi, cu mult timp înainte, anul, luna şi ziua morţii sale! S-a întâmpat întocmai! Dar o întrebare stăruie în mintea multor dreptcredincioşi, iar unii şuşotesc la Sf. Liturghie, „dezbătând” subiectul: cum „vede” părintele Calinic în viitor? Visează? Aude voci tainice? Ori sub ce formă? Astăzi, celor preocupaţi şi nedumeriţi le dezvăluim misterul care i-a frământat ani la rând. Atunci când are o persoană în faţa sa şi-şi propune să-i cunoască măcar o parte a viitorului, ierarhul are nevoie de linişte în jurul său. Priveşte atent chipul omului, apoi închide ochii preţ de 20-30 de secunde sau poate un minut. În acel timp, arhiereul intră într-o stare anume, nedesluşită pentru ceilalţi. Simte o căldură în „moalele” capului, iar aceasta îi cuprinde rapid întreaga fiinţă. Învăluit astfel în lumina şi căldura Duhului Sfânt, tot cu ochii închişi fiind, părintelui Calinic i se derulează în minte anumite imagini care ţin fracţiuni de secundă, asemeni unor flash-uri fotografice. Revenindu-şi în fire, arhiereul face îndată câteva „conexiuni” între imaginile pe care le-a văzut cu ochii minţii şi astfel reuşeşte să „lege” un scurt „film”. Aşa a reuşit să prevadă încă din tinereţe vindecarea fetiţei fără grai. O „văzuse” vorbind atât de mult încât o rugau părinţii să mai tacă! Şi tot în felul acesta i s-a arătat anul în care Patriarhul Teoctist a plecat în veşnicie! Un dar nepreţuit pentru care ÎPS Calinic mulţumeşte necontenit Regelui Universului.

# Deşi are oferte pentru tablouri, nu le poate vinde…

Situaţie inedită pentru un mare maestru al penelului care reprezintă cu mândrie oraşul Piteşti. Deşi lucrările se vând din ce în ce mai greu, paradoxal, în faţa unor oferte concrete, pictorul a fost nevoit să refuze, visând că tablourile vor ajunge în apartamentele regale ale Principesei Margareta…

Notorietatea nu ţine de foame

Se ştie, oraşele provinciale cum ar fi Piteştiul nu constituie un mediu propice pentru îmbogăţirea unui artist plastic. Pictorii, graficienii şi sculptorii din urbea noastră, deşi au o valoare recunoscută pe plan naţional şi nu numai, nu au reuşit să-şi creeze o situaţie materială de invidiat. Unii ar fi ajuns poate muritori de foame dacă nu ar fi avut un venit stabil din exercitarea muncii de profesor, la Liceul de Artă „Dinu Lipatti” ori la şcolile din judeţ. Nu vom nominaliza şi nici nu vom analiza fenomenul complex al devenirii unui artist, condamnat să trăiască şi să moară sărac în provincie, dar cu palida consolare a notorietăţii. Vă semnalăm doar situaţia paradoxală a pictorului Mircea Bârloiu: el se bucură de oferte pe care nu le poate onora! În urmă cu două săptămâni, artistul a deschis la Galeria „Metopa” o expoziţie personală cu 18 tablouri în care a înfăţişat-o pe Regina Maria în diferite ipostaze. Expoziţia mai poate fi vizitată încă o săptămână. Printre cei care au văzut operele, câteva persoane cu dare de mână, cucerite de figura luminoasă a reginei, erau interesate să cumpere măcar unul dintre tablouri. În definitiv, cine nu şi-ar dori să aibă în salonul vilei sale un portret regal?

Chintă… roială!?

Preţurile sunt negociabile, nu se spun, dar sunt cu mult sub cele pe care le-ar fi cerut dacă-şi ducea tablourile în galeriile din Bucureşti, mărturiseşte artistul. Însă Mircea Bârloiu a fost nevoit să refuze ofertele deoarece toate cele 18 portrete vor fi expuse luna viitoare la Cazinoul din Sinaia. După cum speră pictorul, acolo, însăşi Principesa Margareta împreună cu alţi membri ai Casei Regale vor veni să-i vadă munca şi, în străfundul sufletului său, marele maestru al penelului nădăjduieşte să dea lovitura. Custodele Coroanei ar putea face o ofertă pentru un tablou ori pentru toate! În fericita situaţie la care visează pictorul, altele vor fi, desigur, sumele obţinute. În caz contrar, Mircea Bârloiu, ne asigură, nu va fi copleşit de o stare depresivă. Pentru el a trecut vremea entuziasmului şi dacă nu iese „chinta roială” atunci va vinde lucrările în Piteşti, pe bani mult mai puţini. Cui? Persoanelor care voiau să le cumpere zilele trecute dacă nu au fost supărate de refuzul iniţial. Viaţă de artist, ziua vesel… 

# O sută de ani de la naşterea primului profesor universitar de psihologie, pedagogie şi sociologie de la Universitatea din Piteşti.

Profesorul TIBERIU BOGDAN s-a născut la 21 martie 1919 la Cluj şi a încetat din viaţă în 1996. A absolvit Liceul Gheorghe Bariţiu din Cluj în 1937 şi Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Cluj în 1941. A obţinut titlul de doctor la aceeaşi instituţie în 1942, Cum laude. A fost cadru didactic la Institutul G. Ribary Budapesta (1942-1943), Seminarul Pedagogic din Cluj (1944-1945), Şcoala Normală de Băieţi din Cluj (1945-1946) şi la Liceul Gheorghe Bariţiu din Cluj (1947). A fost inspector pentru învăţământul secundar (1946), inspector de specialitate (1947), inspector general (1948), în cadrul Ministerului Învăţământului. În învăţământul superior a funcţionat ca lector la catedra de psihologie a Universităţii din Bucureşti între anii 1954 şi 1962. Odată cu înfiinţarea Institutului Pedagogic din Piteşti a devenit primul cadru didactic de psihologie, pedagogie şi sociologie la nou creata instituţie de învăţământ superior. Aici a îndeplinit funcţia de conferenţiar şi şef de catedră între 1962 şi 1968. În această calitate, a contribuit la formarea a sute de cadre didcatice (inclusiv a directorului cotidianului „Argeşul”). Din această perioadă datează şi lucrarea de referinţă Psihologia copilului şi psihologia pedagogică. Manual pentru liceele pedagogice de învăţători, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, scrisă în colaborare cu „dascălul dascălilor”, Ilie Stănculescu.

După plecarea de la Universitatea din Piteşti a fost conferenţiar şi director adjunct la Laboratorul de sociologie al Universităţii din Bucureşti, condus de Miron Constantinescu. În calitate de director a coordonat împeună cu Mihai Cernea şi cu Miron Constantinescu cercetarea sociologică a procesului de urbanizare în zona Braşov. A devenit profesor şi şef de catedră la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice din Bucureşti în 1970. Din 1979 a fost profesor la Catedra de Psihologie a Universităţii din Bucureşti. A fost căsătorit cu o personalitate a psihosociologiei româneşti, Ana Bogdan Tucicov, împreună scriind, printre altele, şi lucrarea Copiii sunt răi sau înrăiţi?. Au fost naşii unor personalităţi argeşene din domeniul psihosociologiei, Adina şi Septimiu Chelcea. Opera sa nu cuprinde un număr foarte mare de cărţi şi articole tipărite, dar cele apărute sunt lucrări de pionierat şi de referinţă în literatura de specialitate. Este autorul volumelor: Curs de psihologie judiciară, Bucureşti, 1957; Curs introductiv de psihologie judiciară, Bucureşti, 1958, Probleme de psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, Copii capabili de performanţe superioare. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, (coord.) (1982). Este autorul, în colaborare cu alţi profesori sau specialişti: Tudorel Butoi, Nicolae Radu, Ion Sântea, şi a altor lucrări de specialitate. A fondat Laboratorul de cercetare a personalităţii minorului delincvent Bucureşti (1958). A fost membru al Asociaţiei Psihologilor de Limbă Franceză, al Asociaţiei Internaţionale de Psihologie Aplicată şi al Asociaţiei Internaţionale de Criminologie.

Pe lângă contribuţiile deosebite aduse la dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul sociologiei şi psihologiei judiciare, prof. univ. dr. Tiberiu Bogdan merita din plin recunoştinţa noastră pentru rezultatele obţinute în evoluţia învăţământului pedagogic din Piteşti. A fost nu numai un excelent profesor pentru studenţi, ci şi un model de profesor pentru profesori.

Septimiu CHELCEA şi Cornel CONSTANTINESCU

          Firiţă Carp este un gazetar şi un scriitor popular în branşă/branşe, mai ales prin tabletele sale în care scrie cu aplicată empatie despre prietenii săi mulţi. I-am prezentat cu ceva vreme în urmă în acest colţ de pagină o asemenea carte. Dar el este şi romancier şi încă unul de luat în seamă. Cel mai aproape de fericire (Editura Militară, Bucureşti) este o dovadă în acest sens.

          Naratorul Ştefan Moldoveanu este un ofiţer de grăniceri pe Clisura Dunării în anii ’90, când contrabanda cu benzină în Serbia, peste Dunăre, era un fenomen în plină ascensiune. Într-o acţiune de contracarare a contrabandiştilor, tânărul locotenent este rănit. După operaţie, este trimis la recuperare în Sicilia. Pe malul Mediteranei o cunoaşte pe Giulia, o italiancă frumoasă cu care are o interesantă poveste de dragoste. Revenit în ţară, îndurerat de despărţirea de italiancă, găseşte mari schimbări în unitatea de grăniceri. El însuşi a fost avansat la gradul de căpitan şi numit şef de detaşament. A doua jumătate a romanului se petrece în miezul evenimentelor din clisură, în lupta cu contrabandiştii, dar şi în complicitatea unor ofiţeri cu răufăcătorii. Când cititorul tocmai constată că romanul este rupt în două, în prima parte – povestea de dragoste româno-italiană, în cea de-a doua – povestea războiului de pe graniţa româno-sârbă, Firiţă Carp vine cu un final care rotunjeşte volumul cum nu se poate mai abil. Ştefan Moldoveanu e chemat la Ambasada Italiei din Bucureşti unde îl aşteaptă o surpriză uriaşă: e întâmpinat de Giulia care-i aduce vestea că e însărcinată cu copilul lui. Ultima frază a romanului dezvăluie şi ideea centrală a cărţii, ca la Marin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni, aceea a fericirii prin iubire: „Am impresia că sunt atât de aproape de fericire încât e suficient să întind mâna şi va fi toată, toată a mea”.

Romanul este scris într-un stil simplu, limpede, fără sofisticării textuale etc. Este respectată, în general, cronologia naraţiunii, cu rare flashback-uri, desigur. Şi mai trebuie menţionat că Firiţă Carp este şi un foarte bun portretist, lucru esenţial pentru un romancier.

Cunoscând eseistica cu care îşi ademeneşte cititorii adesea, mai ales pe teme culturale, am fost curios să văd ce dezvoltă într-o carte construită exact pe o asemenea problematică. Aşa încât volumul „Cultura română pe înţelesul patrioţilor”, apărut la finele anului trecut la Editura „Humanitas”, sub semnătura lui Mircea Vasilescu, profesor la Facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti, a început să mă privească îmbietor, dintr-o aşteptare răbdătoare, de vreo câteva săptămâni.

Pare o carte liniştită la o simplă răsfoire, dar mai atenta aplecare asupra paginilor ei îţi răsplăteşte efortul cu o surpriză plăcută. Nu doar titlul este provocator, ci întregul tom te invită la un fel de duel în spaţiul propriei gândiri. Nu contează ce ştiai tu despre cultură, autorul are grijă să-ţi servească delicat, dar şi cu siguranţa profesionistului, propriile opinii rezultate în urma unui studiu extrem de serios, în care, pe parcursul a aproape trei decenii, a urmărit presa culturală, căutând cu predilecţie articole scrise de intelectuali. Ceea ce l-a ajutat să observe o anume dezordine în spaţiul dorit riguros al culturii. Analiza ţi-o orientează în trei direcţii, prima fiind finanţarea fenomenului cultural, a doua lectura, ca vehicul important al transportului cunoştinţelor de la sursă la beneficiar, şi a treia referindu-se, în esenţă, la ceea ce ne dorim, ori credem, a ne reprezenta cultural în lume.

Expunerea celor câteva gânduri personale, desigur schematică şi cu scop sugestiv, îl văduveşte de bucuria descoperirii unor surprize pe cel care, dintr-un motiv sau altul, nu reuşeşte să se întâlnească, la propriu, cu cartea. Ar putea descoperi singur unele paradoxuri cum ar fi acela dintre înflăcărarea discursului public cu dorită aură culturală, adesea mai mult pretinsă, şi slaba pâlpâire a instituţiilor şi mecanismelor destinate a susţine cultura. Sau ar descoperi o analiză pertinentă despre rolul esenţial al culturii în fortificarea coeziunii sociale, cultură care, fără nicio îndoială, este unul dintre motoarele evoluţiei umanităţii. De altfel, sunt convins că oricine va avea curiozitatea să treacă dincolo de aparenţa unei cărţi ca oricare, va observa unicitatea ei. Poate că sabia ascuţită a dorinţei de a cunoaşte cât mai mult i se va întretăia cu aceea, posibil la fel de bine ascuţită, a convingerilor pe care şi le-a format deja despre cultură şi fenomenul cultural în ansamblu.

Aşadar, cred că avem de a face cu o cuminţenie provocatoare, care nu te invită atât la lectură, cât mai ales la meditaţie.

# Post-scriptum la comemorarea domnului.

Personalitatea şi domnia de 31 de ani a lui Mircea cel Mare ni se prezintă din perspectiva celor şase secole scurse de la aşezarea domnului în mormântul ctitoriei sale de la Cozia drept placa turnantă a întregii noastre istorii, dar şi a istoriei sud-estului european pentru cinci secole, dat fiind rolul românilor în istoria lui, precum şi a unui moment crucial din istoria universală: destinul a ceea ce se numeşte Renaşterea.

Este ceea ce s-a putut stabili de-a lungul a peste trei decenii de către un grup de valoroşi comilitoni ai cauzei restaurării adevărului istoric întors pe dos timp de un secol  şi jumătate. Din acest grup astăzi sunt trecuţi dincolo de zare Fănuş Neagu, Nicolae Stoicescu, părintele Nicolae Şerbănescu, turcologul Valeriu Veliman, Virgil Joiţa şi cel de luminoasă amintire stareţ al Bistriţei moldoveneşti, Ciprian Zaharia, căruia împrejurările i l-au alăturat pe strălucitul ministru Ştefan Andrei. Au rămas să dea mărturie personală de acest moment nemuritor din istoria istoriografiei noastre doar Ion Pătroiu, îngrijitorul volumului din 1987 patronat de la cel mai înalt nivel şi publicat de Academia Română, Alexandru V. Diţă, doamna Anca Ghiaţă, domnul Radu Ştefan Vergatti, membru titular al A. O. Ş. R., şi subsemnatul.

Pe lângă volumul închinat aniversării celor 600 de ani de la urcarea pe tron în 1386, volum ieşit de sub tipar în 1987 la Editura Academiei Române, şi pe lângă publicaţiile aferente, inclusiv cele trei scoase în 1995 de Editura Roza Vânturilor la 600 de ani de la victoria din 1395, cu sprijinul moral şi material al domnului George Constantin Păunescu, am reuşit să dau la tipar, în 2009, volumul de studii Mircea cel Mare – scutul Europei, semnat de şase dintre cei amintiţi şi binecuvântat de patru Înalţi Ierarhi, legaţi de pomenirea marelui domn: Înaltpreasfinţia Sa Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscop al Târgoviştei şi exarh Patriarhal, Înaltpreasfinţia Sa Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţia Sa Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, de luminoasă amintire şi Înaltpreasfinţia Sa Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului.

Cu acest volum patronat de data aceasta exclusiv de Biserică, fără implicarea oficialităţii ca în 1986/1987, şi încununat cu premiul Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, precum şi cu toate cele ce i-au precedat, inclusiv teza de doctorat a lui A. V. Diţă, publicată de editura Publiferom în 2000 cu titlul Mircea cel Mare între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă, a fost realizat unul dintre cele mai memorabile succese ale ştiinţei istorice româneşti: restituirea către neamul românesc a locului său în istoria universală. Care nu este al unui „popor de rangul doi”, cum s-a lansat sintagma aberantă de ultimă oră, de la însăşi televiziunea naţională, duminică, 17 februarie a.c.

S-a demonstrat definitiv, mai ales în acest ultim volum de 703 pagini A5, care a reunit şi reeditat şi partea esenţială din cel apărut în 1987, cele două adevăruri de care depinde toată imaginea noastră despre Mircea cel Mare şi locul pe care l-a adjudecat neamului românesc în istoria universală: I. Că data bătăliei cu sultanul Baiazid a fost absolut sigur aceea stabilită de Hasdeu în 1877, adică 17 mai 1395, şi nu 10 octombrie 1394, care a falsificat tot cursul real al evenimentelor. Şi că a fost o victorie zdrobitoare asupra sultanului întemeietor al Imperiului Otoman, aşa cum a consemnat doi ani mai târziu Philippe de Mézières şi o seamă de izvoare ulterioare. II. Că Mircea cel Mare nu şi-a sfârşit domnia ca tributar al urmaşului lui Baiazid, Mehmed I, cu puţin timp înainte de a muri, pierzând şi o parte din teritoriile Ţării Româneşti. La moartea sa, Ţara Românească a rămas neştirbită şi mai mare decât România principelui Carol I înainte de reunirea cu Dobrogea şi proclamarea Regatului.

Aceste două adevăruri istorice rezultate din efortul comun al celor amintiţi la care s-a adăugat contribuţia turcologului Nagy Pienaru, n-au reuşit, din păcate, să devină evidente pentru unii dintre istoricii noştri, chiar de prestigiu şi incontestabilă valoare, şi, cu atât mai puţin, pentru autorii manualelor şcolare pe care sunt obligaţi să le predea profesorii. Astfel încât chiar şi în anul comemorării celor şase secole de la încheierea drumului pământesc al celui ce aşteaptă învierea de apoi în Cozia sa, elevii au citit în manualul de clasa a VIII-a al Editurii Corint: „Bătălia decisivă s-a dat la Rovine, localitate neidentificată, aflată undeva în zona mlăştinoasă din sudul Ţării Româneşti. Data bătăliei este incertă. Unii istorici au susţinut data de 10 octombrie 1394, alţii pe cea din 17 mai 1395. La Rovine turcii au suferit o gravă înfrângere, fiind nevoiţi să se retragă. Deşi victorios, Mircea îşi pierte temporar tronul ca urmare a unui complot boieresc. Pentru a şi-l recupera, el va fi nevoit să ceară sprijinul lui Sigismund, cu care încheiase un nou tratat de la 7 martie, la Braşov (p. 75). Şi tot acolo: Prestigiul său este imens, dar spre sfârşitul domniei, Mircea, sesizând modificarea raportului de forţe pe plan regional, acceptă să încheie o pace cu turcii, plătind acestora tribut (p. 76).”

În felul acesta elevului i se spulberă imaginea reală a domnului Ţării Româneşti, fiind înlocuită cu erorile lichidate de peste o jumătate de secol, dar nu şi din manualele în uz. Fiindcă Rovine nu este o localitate, ci înseamnă în sârbeşte (de unde provine) „la râpi” sau „şanţuri”. Iar data bătăliei este absolut sigur 17 mai 1395. Cea de 10 octombrie a fost dovedită că a fost adăugată pe una din copiile cronicii sârbeşti abia în secolul al XVII-lea. Ea lipseşte din cea mai mare parte şi cea mai veche a copiilor acestei cronici, unde nu există decât anul 6903 (1 septembrie 1394 – 31 august 1395). B.P. Hasdeu este cel care a stabilit că în acest interval se aşază ziua de 17 mai, când s-a dat bătălia şi în ea a murit Constantin Dragaş, cu certitudine în ziua de 17 mai, care a servit astfel ca reper pentru datarea luptei.

În privinţa pierderii temporare a tronului, s-a demonstrat pe baza documentului capital emis de însuşi Vlad, care l-a înlocuit temporar pe Mircea la Curtea de Argeş, că n-a urmat confruntării de la Rovine, ci câteva luni mai târziu, şi că a fost opera regelui Poloniei Vladislav Jagello, care s-a folosit pentru aceasta de vasalul său moldovean Ştefan I şi de oastea acestuia!

Mircea n-a alergat după ajutor la Sigismund la 7 martie 1395, când bătălia nu se dăduse şi n-a avut nevoie de el ca să-şi recupereze tronul după Nicopole.

În ceea ce priveşte tributul care ar fi fost acceptat şi plătit de Mircea la sfârşitul domniei şi anume urmaşului lui Baiazid, Mehmed I, la o dată ce n-a putut fi demonstrată, ca şi faptul însuşi, raţiunea din care se insistă până şi în ultima ediţie a tratatului academic asupra existenţei acestui tribut este evidentă: un Mircea cel Mare încheindu-şi domnia peste o ţară netributară, adică neplecată nimănui, şi având un teritoriu mai mare decât al României lui Carol I înainte de redobândirea Dobrogei, este altceva decât imaginea celui plâns în finalul celebrei poezii a lui Grigore Alexandrescu închinată umbrei de la Cozia! Este cel real, cel care a lăsat moştenire urmaşilor o ţară pe care nimeni n-a putut-o reduce la starea de paşalâc, precum o parte din Ungaria, sau şterge de pe hartă de câteva ori, ca Polonia – marele regat vecin!

S-a dovedit în volumul apărut în 1987, de către Virgil Joiţa, că aşa-zisul tratat dintre Baiazid şi domnul român, cu plata tributului de 3000 de „bani roşii”, de care s-a făcut mare caz deşi toţi istoricii serioşi s-au îndoit de autenticitatea lui, este, în realitate, un fals fabricat de istoricul grec Dionisie Fotino în cartea sa Istoria generală a Daciei…, tipărită în 1818 – 1819 în greceşte la Viena şi tradusă de G. Sion în 1859 (textul pretinsului tratat în vol. III, p. 216).

Şi pentru elevii manualului de clasa a XII-a, coordonat de Zoe Petre, „în toamna lui 1394 sau în primăvara lui 1395 (datele sunt discordante în această privinţă) oastea munteană, care se retrăsese în faţa înaintării otomane, purtând lupte de hărţuire acceptă bătălia decisivă într-un loc numit în istoriografia noastră Rovine. Mircea obţine victoria, dar forţele otomane erau în continuare foarte puternice. Pe de altă parte, fiind înlăturat pericolul transformării ţării în paşalâc, boierimea nu doreşte să mai continue lupta şi acceptă ca domn pe un pretendent, Vlad, sprijinit de Poartă”.

Nu datele sunt discordante, ci diferenţa dintre data reală, stabilită de Hasdeu – 17 mai 1395 – şi cea pusă în circulaţie de Irecek – 10 octombrie 1394 – dovedită a fi o interpolare din secolul al XVII-lea.

Victoria lui Mircea asupra sultanului Baiazid I în lupta de pe Argeş a fost zdrobitoare, lichidându-i aproapte toată armata cu care trecuse Dunărea, aşa cum au consemnat Philippe de Mézières şi celelalte izvoare, inclusiv Letopiseţul Ţării Româneşti. Iar înlăturarea lui temporară n-are nicio legătură cu confruntarea cu Baiazid şi nici cu un complot boieresc, adică teoria lui Barbu Câmpină, preluată ad-litteram.  Realitatea este cea recunoscută de Vlad însuşi în chiar actul de închinare către regele Poloniei: că a fost pus pe tron de acesta. Dar se poate deduce că prin mijlocirea oştenilor lui Ştefan I din Moldova, vasalul lui Jagello, care-şi luase angajamentul în propriul act de închinare vasalică să lupte şi împotriva domnului Ţării Româneşti! Ceea ce avea să se petreacă în toamna târzie a lui 1395. Nu este exclusă desigur complicitatea unei părţi a boierimii la cele petrecute atunci, dar nu boierii sunt arătaţi ca autori ai acestei schimbări de domn, ci regele şi regina Poloniei.

Mai citim şi că „Dobrogea este cucerită în 1417 sau poate după moartea lui Mircea, în 1420, iar Ţara Românească acceptă plata tributului, care în acest moment are semnificaţia unei răscumpărări  a păcii şi nu de recunoaştere a dependenţei politice faţă de otomani” (p. 112)

Izvoarele istorice strict contemporane dau cu certitudine data de la care Ţara Românească începe să plătească tribut: marea expediţie din 1420 a lui Mehmed I, succesorul victorios al lui Baiazid, cel care l-a învins şi omorât pe Mihail, fiul legitim al lui Mircea şi a primit tributul de la fraţii lui nelegitimi, Radu Praznaglava şi Alexandru Aldea.

Mehmed I n-a cucerit o palmă de pământ de la Mircea şi n-a încercat o expediţie împotriva lui de felul celei a părintelui său (aceasta fiind pură ficţiune). Dar mai ales este de reţinut că nici el şi nici urmaşii săi, până în 1877, n-au avut putere să schimbe statutul adjudecat ţării de Mircea cel Mare. Încercarea lui Mehmed Beg de a o face s-a lovit de rezistenţa lui Radu de la Afumaţi, iar a lui Sinan Paşa s-a încheiat dezastruos, oştenilor săi scăpaţi de la a fi arşi de vii, la Târgovişte, nerămânându-le decât să se arunce în Dunăre.

În sfârşit, într-un alt manual, de data asta de clasa a IV-a, bogat ilustrat, scrie iar că Mircea, „spre sfârşitul domniei, acceptă să plătească tribut turcilor şi cedează Dobrogea, cu condiţia ca sultanul să nu se amestece în treburile ţării”.

Până şi în articolul cu titlul Mircea cel Bătrân, vrednic apărător de neam şi de ţară, apărut în ziarul Lumina, Ediţia Naţională, din 31 ianuarie 2018, p. 5, dăm de un interviu luat părintelui lector dr. Petre Şperlea, în care găsim povestea tratatului dintre Mircea şi Baiazid, „tratat pe care Baiazid îl va respecta până la sfârşitul domniei sale” (1402). Este vorba, evident, despre falsul lui Dionisie Fotino!

Anul 2018 a venit cu o nouă concentrare de contribuţii, închinate de data asta trecerii marelui domn din lumea aceasta în ceata sfinţilor români.

Am asistat la o şedinţă a Academiei Române (vezi acum Academica. Revistă editată de Academia Română, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 2018, p. 49 – 72), care, din păcate, a ocolit problemele centrale şi a reconfirmat titlul de „Mircea cel Bătrân”, dat de cronicarul fanariot Radu Caridi din Popeşti (Radu Popescu), un fel de Simion Dascălul muntean. Dar numai Biserica a tipărit două volume omagiale, unul la Târgovişte şi celălalt la Râmnicu Vâlcea, datorită Înaltpreasfinţiţilor Părinţi Nifon şi Varsanufie. Volume care s-au alăturat celui scos de Academie în 1987. Ele au venit cu un bogat material, adesea de excepţională valoare, iar în cel de la Târgovişte s-au retipărit în mod inspirat, datorită părintelui consilier eparhial preot dr. Marian Robert Puiescu, o serie de texte importante din trecut (inclusiv al subsemnatului din 1987, Mircea cel Mare – factor hotărâtor în configurarea politico-istorică a Sud-estului european), în frunte cu celebrul discurs al lui Dimitre Onciul rostit în Catedrala Mitropoliei la 31 ianuarie/13 februarie 1918, sub ocupaţie germană, şi menit a ţine vie tăria sufletească a neamului. Discurs ce se va dovedi profetic la 1 decembrie! (Vezi pentru întregul moment broşura Mircea cel Bătrân. Cuvântare comemorativă la cinci sute de ani de la moartea lui. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1918).

Întrucât însă anul comemorativ 2018 a lăsat figura şi locul deţinut de Domnul român în aceeaşi stare de incertitudine şi minimalizare atestată de citatele date mai sus din manualele în uz, am decis să public o sinteză de numai 48 de pagini menită să oblige pe toată lumea de acum înainte să ţină seama de ceea ce nu va mai putea fi pus în discuţie decât din rea credinţă sau din ignoranţă deliberată. Am intitulat-o Mircea cel Mare, Domnul Ortodoxiei Biruitoare şi nu-mi ascund intenţia de a da într-un fel perechea cuvântării lui Onciul din 1918, într-un alt moment istoric ce are nevoie de întărire sufletească.

Am făcut apel la absolut toţi Înalţii noştri Ierarhi, atât din ţară, cât şi din eparhiile de peste hotare, să pună în mâinile celor ce mai sunt interesaţi şi iubitori ai trecutului nostru această broşură pe care o consider cea mai preţioasă realizare de care m-a învrednicit Pronia, alături de tot ceea ce am făcut pentru Neagoe Basarab şi Învăţăturile sale, fiind vorba, cum am spus, de însuşi locul nostru în istoria universală.

Într-un moment când se face atâta gălăgie pe seama Bisericii pentru rezultatele aparent slabe ale unui referendum organizat în mod special să eşueze, dar care a demonstrat totuşi existenţa a 5.700.000 de capete limpezi şi de suflete capabile să asigure dăinuirea unui neam supus în prezent unui adevărat program de exterminare, să-mi fie permis să aduc pe această cale smeritul meu omagiu Părinţilor Ierarhi care au achiziţionat şi difuzat în cuprinsul eparhiilor păstorite această broşură într-un număr nesperat de exemplare şi însoţită de recomandarea făcută preacucernicilor părinţi preoţi să le pună şi la dispoziţia profesorilor de istorie, care nu au acces decât la ceea ce am citat:

Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi: Teofan al Moldovei şi Bucovinei, Laurenţiu al Ardealului; Andrei al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Ioan al Timişoarei, Nifon al Târgoviştei.

Înaltpreasfinţiţii Părinţi Arhiepiscopi: Teodosie al Tomisului, Varsanufie al Râmnicului, Ioachim al Romanului şi Bacăului, Casian al Dunării de Jos, şi Timotei al Aradului.

Preasfinţiţii Părinţi Episcopi: Ignatie al Huşilor, Vincenţiu al Sloboziei şi Călăraşilor,  Galaction al Alexandriei şi Teleormanului, Sofronie al Oradiei, Visarion al Tulcii,.

Numele tuturor le trec aici cu evlavie, solicitând cititorilor acestor rânduri omagiul cuvenit, azi şi în vecii vecilor, apărătorilor demnităţii noastre, în ceasul în care unii au ajuns să ne declare „popor de rangul doi”.

De asemenea ţin să aşez alături de numele Înaltpreasfinţiţilor şi Preasfinţiţilor Ierarhi numele cuvioasei maici stareţe a mânăstirii Govora, Heruvimia Covaci, al Preacuviosului Părinte Arhimandrit Veniamin, stareţul mânăstirii Cozia şi al părintelui profesor şi prodecan al Facultăţii de Teologie, Vasile Răducă.

Fie ca numele tuturor să strălucească, asemeni unei cununi, în jurul acelui ce ne-a dat locul nostru de cinste între popoarele lumii.

Nu este nimic neobişnuit pentru o femeie ca, după căsătorie, să-şi păstreze numele de fată, mai ales dacă este arhitect, medic, sau dacă are o meserie din domeniul artei. Tot aşa, ca medic, mama şi-a păstrat şi ea numele, Popescu, iar parafa ei era: „Dr. Carmen Popescu Cantacuzino”. Cum părinţii mei ajunseseră la Piteşti cu D.O. (domiciliu obligatoriu), faptul că mama îşi păstrase şi numele anterior căsătoriei a fost ca un colac de salvare, pe care, de nevoie, l-a folosit. Deşi nu era de acord, mai uşor era să se prezinte ca dr. Carmen Popescu; nu era nimic incorect, dar, dată fiind „originea nesănătoasă”, numele de Cantacuzino era ca „o ghiulea atârnată de gât”!

Nu dau decât un exemplu care mi se pare elocvent. După ce, în 1960, în urma examenului, obţinuse titlul de medic primar, în 1962, sau ’63, nu mai ştiu exact, din dorinţa de a ne putea întoarce la Bucureşti, mama s-a prezentat la concurs pentru un post de medic primar hematolog, la Spitalul Fundeni. Toate bune şi frumoase, a trecut, cu brio, examenul de specialitate, dar… nu era de ajuns, mai era şi „nota socială”, decisivă. Cum nu era membru de partid, nota socială a anulat examenul. În consecinţă, şi-a continuat activitatea la Centrul de Recoltare şi Conservare a Sângelui din Piteşti, unde, cu două scurte întreruperi, a fost medic şef, până la pensionare, în 1973. Ultimii trei ani de activitate au fost însă deosebit de grei pentru ea, mai ales în urma unui infarct miocardic şi a pierderii, în 1972, a tatălui meu, după o căsnicie de 26 de ani. Abia în 1990, când pierduse orice speranţă de a mai pleca din Piteşti, în urma unui examen, de data asta al meu, ne-am întors la Bucureşti.

Nu pot să uit ziua în care, întorcându-mă acasă, m-am speriat când am găsit-o plângând; abia şi-a putut stăpâni emoţia când mi-a spus că am reuşit şi că, „după o viaţă de om”, în sfârşit, „ne întoarcem acasă”, doar că „pentru ea era prea târziu”… Cu toate greutăţile prin care a trecut de-a lungul vieţii, atunci a fost pentru prima dată când o vedeam plângând, chiar dacă lacrimile erau de bucurie. La cei 42 de ani pe care îi aveam, pentru mine era un nou început: după 18 ani de profesorat, renunţam la învăţământ, devenind bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară. Schimbarea, majoră de altfel, i-a făcut pe unii colegi de la şcoala unde predam să surâdă maliţios; pentru ei biblioteca nu însemna decât „- Na cartea! – Dă-mi cartea!” şi nimic altceva. Pentru mine a fost intrarea în universul fascinant al cărţii, de la tipar până în mâna cititorului. Asta nu era însă totul: bucuria mea cea mai mare era că se materializa, în sfârşit, visul mamei, dar şi al meu. Acum eram, amândouă, la Bucureşti; împlinise 71 de ani, dar, după numai doi ani, aveam s-o pierd; îi supravieţuise 20 de ani tatei. Acum, în 2019, mama ar fi împlinit 100 de ani!