Miercuri, 10 aprilie 2019, la ora 17:00, la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” Argeş, va avea loc un nou eveniment din cadrul turneului de promovare pentru titlul Conversaţii cu Regele Mihai, de Stelian Tănase, apărut în colecţia Corint Istorie Autori Români a Grupului Editorial Corint. Ediţia a fost îngrijită de Elena Vijulie.

Evenimentul va avea loc în prezenţa scriitorului Stelian Tănase şi se va încheia cu o sesiune de autografe. La eveniment vor participa Mircea Bârsilă (scriitor) şi Octavian-Mihail Sachelarie (director Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” Argeş). Discuţia va fi moderată de Denisa Popescu, poetă.

De-a lungul istoriei, din pricina unor calamităţi ale naturii sau ale altor nenorociri care s-au abătut asupra populaţiei, vremelnici cârmuitori despre care altfel nu s-ar fi vorbit mai nimic, au rămas pomeniţi în istorie prin poreclele potrivite întâmplărilor. Aşa de pildă, numele nefericitului Ştefăniţă Lupu, despre care am scris în numărul 1107/19-25 martie 2019 al „Săgetătorului”, a dăinuit cu porecla Papură-vodă, ca urmare a cumplitei secete din anul 1659, când pâinea se frământa din fibră de papură.

Ştefan al V-lea, nepot de fiu al lui Ştefan cel Mare, înscăunat de către sultanul Soliman Magnificul, prin alungarea de pe tronul Moldovei a lui Petru Rareş, a fost poreclit Lăcustă-vodă. Din „voroavele” cronicarului Grigore Ureche aflăm că, „în zilele acestui Ştefan Vodă, fost-au foamete mare şi în Ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe de au mâncat toată roada, pentru aceea l-au poreclit de i-au zis Lăcustă Vodă”. Insectele, zic cronicile, acopereau soarele, ajungând în Moldova din nordul Africii.

Ştefan Lăcustă a avut parte de un sfârşit sângeros. A fost ucis de către boieri pentru slugărnicia sa faţă de Poarta Otomană; mai mult, domnitorul obişnuia să-i ucidă pe cei care nu i se supuneau. A fost înlocuit cu Alexandru Cornea, după doi ani de domnie, în anul 1540.

  Alexandru al II-lea Mavrocordat, fost dragoman al Porţii Otomane, domnind pe tronul Moldovei între anii 1785 şi 1786, s-a ales cu porecla de Pârlea Vodă. Un incendiu din 1785  a prefăcut în scrum palatul principelui Alexandru Mavrocordat. Domnul s-a mutat la palatul mitropolitului, dar şi acesta a luat foc, apoi la Mânăstirea Galata, arzând şi aceasta. La finalul domniei, după eşuarea unei conspiraţii împotriva Turciei, a fugit în Rusia.

„Ciuma lui Caragea” se datorează epidemiei de ciumă dintre anii 1812-1813, urmată de inundaţii şi cutremure. Au murit peste 90.000 de locuitori, majoritatea bucureşteni. Calamitatea este astfel cunoscută, căci sub domnia lui Ion Vodă Caragea s-a petrecut. Aflat-am din hronici câte aici v-a scris subsemnatul,

Gh. M.

Cam o dată pe săptămână, indiferent de anotimp, mama mergea cu echipa de asistenţi la recoltare de sânge pe teren, prin tot judeţul. Şi atunci, ca şi acum, era mare nevoie de donatori de sânge. Se pleca dimineaţa devreme, cu microbuzul Centrului de Recoltare şi Conservare a Sângelui, în care se încărcau trusele şi flacoanele pentru recoltare, precum şi materialele de care aveau nevoie. Flacoanele erau transportate în navete, ca acelea pentru sticlele de lapte din copilărie. Pungile moderne, din plastic, aveau să înlocuiască flacoanele de sticlă, mult mai târziu, cum, tot mai târziu, microbuzul pentru deplasări a fost înlocuit cu un autobuz-caravană, cu sală de recoltare inclusă. Dacă îmi aduc bine aminte, după cel de la Timişoara (noutate absolută), autobuzul-caravană de la Piteşti a fost al doilea din ţară!

Revenind la microbuz, de el era ataşată „căţeaua”, cum, în glumă, îi spuneau toţi remorcii frigorifice unde, după recoltare, se transportau flacoanele cu sânge care trebuiau menţinute la o anumită temperatură. În satele sau în oraşele unde era programată recoltarea, dispensarul sau, în cel mai fericit caz, spitalul local puneau la dispoziţie o încăpere în care echipa de recoltare să poată lucra.

Cu dr. Djuvara, la Curtea de Argeş

Vara, fiind în vacanţă, dacă mergeam în zone frumoase, în special spre munte, mama mă lua şi pe mine, cu condiţia să nu le stau în cale. Şi acum, după mai bine de 60 de ani, îmi aduc aminte, cu plăcere, de acele adevărate excursii pentru mine; aveam vreo 7-8 ani. La Curtea de Argeş, medic şef era doctorul Răzvan Djuvara, fratele mai mare al istoricului Neagu Djuvara. Mare iubitor de animale, avea un minunat Setter roşu, irlandez, pe care, mare răsfăţ pentru mine, de cum ajungeam, mi-l dădea în primire şi nu ne ajungea curtea spitalului să ne zbenguim, iar mama îşi putea vedea, liniştită, de treabă. La un moment dat, spre marea mea dezamăgire, doctorul Djuvara şi Setterul lui au plecat de la Curtea de Argeş. Abia dupa 1990, din scrierile lui Neagu Djuvara, am aflat care a fost traiectoria doctorului şi cum a ajuns în Niger, urmându-şi fratele care se stabilise acolo.

La Voineasa, la colonie

Mult mai târziu, studentă fiind, am mers cu mama şi cu echipa de recoltare într-o zonă mirifică, pe Valea Oltului, la Voineasa. Peisajul minunat era presărat cu vile cochete, în care locuiau „ştabii”, şi cu blocuri în care locuiau cei care munceau pe şantierul Hidrocentralei Vidraru şi personalul administrativ. Pe una dintre laturi, blocurile aveau acoperişul în pantă, până aproape de pământ, cu logii adânc tăiate, ceea ce le dădea un aspect deosebit, de staţiune balneară din Elveţia. În imediata apropiere a blocurilor se înălţa un spital modern, cu toate dotările vremii. La terminarea lucrărilor, când şantierul s-a închis, blocurile din Colonia Voineasa şi-au schimbat destinaţia, fiind amenajate ca hoteluri, iar spitalul a devenit bază de tratament. Voineasa devenea astfel staţiune turistică; din păcate, din câte am auzit, acum neglijenţa şi-a pus amprenta pe întreaga zonă. Când se mergea acolo pentru recoltare, dată fiind distanţa de la Piteşti şi drumurile destul de anevoioase, era ştiut că „expediţia” dura două zile. La fel a fost şi în 1970, în vara de după inundaţii, când muncitorii erau blocaţi sus, la baraj, şi numai cu elicopterul li se puteau duce hrană, medicamente ori alte lucruri de care aveau nevoie.

Doctorul Stanciu, directorul spitalului, avea doi copii, gemeni, fată şi băiat, cu care mă împrietenisem, deşi erau cu vreo doi-trei ani mai mici decât mine. Nu mică a fost surpriza pe care dl. Stanciu ne-a făcut-o, copiilor lui şi mie: l-a rugat pe pilotul elicopterului să ne ia şi pe noi într-unul din drumurile pe care le făcea la baraj. A fost o experienţă deosebită şi, cum era foarte senin, am putut admira întreaga zonă, de o parte şi de alta a Carpaţilor. Din elicopter, pilotul ne-a arătat şi vechiul Drum Roman, pe care se putea ajunge la Petroşani. Imaginea era deosebită şi, cu toate că mi-ar fi plăcut să ajung până acolo, nu erau decât vreo 70 km, atunci nu am avut cum. Mi-am propus să mai ajung „cândva” la Voineasa şi să fac drumul, dar acel „cândva” nu a mai venit… În fond, în ţară sunt atâtea locuri minunate pe care nu le-am văzut, încât nu pot decât să mă consolez cu gândul că nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să le văd pe toate….

Echipa de recoltare

În fotografia alăturată, de la una din recoltările de sânge pe teren, mama este însoţită de colega ei, doctor Iancu, şi de câţiva asistenţi, printre care Maria şi Dumitru Neagoe, oameni deosebiţi, nu numai din punct de vedere profesional, ci şi ca oameni; el, ajuns la 84 de ani, iar soţia lui, la 79. De câte ori ajung la Piteşti, mă bucur să-i revăd şi să depănăm amintiri. Acum, după atâta vreme, am aflat de la ei amănunte pe care nu le ştiam, din vremea când lucrau cu mama.

Uneori, dimineaţa, în loc de cafea beau câte o ceaşcă de albastru.

De fapt nu e un albastru propriu-zis, în care să poţi scufunda cuvintele şi să le faci de parcă ar fi date cu cerneală. E un albastru care nici măcar nu se vede dacă nu ai ochii sufletului deschişi. Aşadar, mai întâi fac mari ochii sufletului, apoi întind mâna cu ceaşca spre adâncul orizontului şi-mi iau o porţie zdravănă de albastru din rezerva specială a cerului.

Dincolo, de partea cealaltă a orizontului, simt cum ochii altui suflet îşi iau doza lor de albastru, tot cam o ceaşcă, tot din rezerva cerului de albastru.

După asta, parcă un zvon de bucurie indefinibilă pluteşte chiar pe linia orizontului. E ca şi cum cele două suflete, cu ochii larg deschişi, ar bea albastru împreună şi ar discuta despre soarta fericirii în zilele noastre.

Ba îmi vine să cred, câteodată, că sufletul meu a întâlnit sufletul cu care să rezolve câteva probleme ce ţin de viitorul comun al omenirii, cum ar fi murdărirea albastrului cu gânduri negre.

A bea câte o ceaşcă de albastru, măcar din când în când, dimineaţa, pe nemâncate, nu e deloc un lucru rău. E doar puţin cam greu. Trebuie să ai ochii sufletului neapărat larg deschişi. Iar noi, oamenii, nu prea mai ştim cum să deschidem ochii sufletului şi nici să privim cu ei.

Când o să mai beau vreo ceaşcă de albastru, cu cineva de dincolo de linia orizontului, poate o să abordăm problema unei şcoli în care să se studieze tema deschiderii ochilor sufletului.

A bea câte o ceaşcă de albastru, oricât de rar s-ar întâmpla, e un lucru tare bun.

E ca un fel de îndrăgostire.

Este, mai bine spus, ca lumina.

Doare numai dacă lipseşte.

Joi, 21 martie, Filiala Piteşti a USR şi Centrul Cultural Piteşti au organizat, la sediul Centrului, o întâlnire între conducerea USR şi membrii Filialei Piteşti a USR, urmată de un recital de poezie, pentru a sărbători astfel Ziua Mondială a Poeziei.

Conducerea USR, reprezentată de Nicolae Manolescu, preşedinte, Gabriel Chifu, vicepreşedinte, Sorin Lavric, Daniel-Cristea Enache (director de imagine), s-a întâlnit într-o „vizită de lucru”, pentru prima oară, cu membrii Filialei Piteşti ai USR. Şi pentru că întâlnirea a fost iniţiată de conducerea USR, cei aproximativ 45 de scriitori ai Filialei Piteşti prezenţi au aflat şi care este motivul convocării lor.

1. „Am vrut să ştim că existaţi şi că noi existăm. Aşteptăm să ne puneţi întrebări”, a spus Nicolae Manolescu.

2. „Ne-am dorit ca aceste întâlniri să fie colegiale şi normale, iar la ele să răspundem întrebărilor pe care le aveţi. Vă aşteptăm ca dv. să generaţi proiecte culturale, care să afirme literatura”, a menţionat, mai la obiect, Gabriel Chifu.

3. „Suntem 2.609 scriitori în USR. Trebuie să atrageţi scriitorii tineri în USR. Trebuie să mediatizaţi premiile pe care le daţi, activităţile şi proiectele dv. culturale. Ne puteţi trimite fotografii, ca să mediatizăm şi noi evenimentele dv. culturale pe site-ul Uniunii”, a adăugat Daniel Cristea-Enache.

 „Uniunea Scriitorilor este făcută din găşti, ea nu este o familie!”

După această deschidere, care a durat o oră şi treizeci de minute, au urmat întrebările puse de Î.P.S. Calinic Argeşeanul, Rodica Lăzărescu şi Florian Silişteanu.

Î.P.S. Calinic a întrebat „cine decide ce cărţi merită să fie traduse?” Ar fi fost interesant să ştim şi cine decide premiile şi componenţa listelor celor invitaţi la turnirurile literare şi excursiile în străinătate… 

Florian Silişteanu s-a arătat şi el nedumerit de câteva lucruri: „Revistele culturale ale uniunii au devenit o proprietate unde nu se mai poate ajunge! Permiteţi-ne să fim mai vocali! Uniunea Scriitorilor este făcută din găşti, ea nu este o familie!”

Fireşte, nimeni nu a primit niciun răspuns. Ca dovadă că suntem o familie… 

Apoi, conducătorul „dezbaterii” a anunţat închiderea întâlnirii, pe motiv că board-ul Uniunii trebuia să ajungă, repede, la Filiala USR din Craiova. Problemele de la Piteşti fuseseră rezolvate!

Întrebările mele

Pentru că la marea întâlnire nu a mai fost timp, voi pune acum întrebările…

1. Filiala noastră nu are de aproape un an un site cu CV-urile actualizate ale scriitorilor filialei, aşa cum am avut cu câţiva ani mai înainte. Cine este răspunzător de închiderea vechiului site şi ce motiv a avut să îl închidă? Există vreo dispoziţie de la „centru” în acest sens?

2. Filiala noastră este, din cele 15 filiale ale USR, singura care nu a mai acordat de patru ani premii pentru cărţile membrilor ei, aşa cum fac toate celelalte filiale. Cine a hotărât sistarea premierilor? Este ordin de la Bucureşti sau este iniţiativa conducerii locale? Şi care este motivul? Nu este datoria conducerii filialei să acorde anual premii? Nu intră acest fapt în regulamentul ei de funcţionare?

3. Conducerea Filialei Piteşti ar trebui să facă publică lista scriitorilor pe care ea îi alege să participe la manifestările literare ale Uniunii, însă înainte, iar nu după consumarea evenimentelor în cauză. Dar la noi aceste lucruri sunt secrete, comunicarea dintre cei „de sus” şi cei „de jos” nu există. Probabil că din cauza acestei proaste comunicări, doi scriitori, Călin Vlasie şi Dumitru Augustin Doman, şi-au şi dat demisia din Filiala Piteşti şi s-au mutat la alte filiale mai cooperante.  

Deocamdată atât. La încheierea dezbaterilor cineva m-a întrebat de ce ne-am întâlnit, de fapt, dacă tot nu a fost vreme de mai multe întrebări şi nu s-a rezolvat nimic? Fireşte, ne-am întâlnit degeaba, unii prefăcându-se că îi interesează ce avem de spus… Altfel, între cei de la centru şi scriitorii din teritoriu toate punţile sunt tăiate. Şi tot aşa, an de an. Câţi dintre cei 61 de membri ai filialei au fost invitaţi să participe la acţiunile organizate de USR? Pentru că nu îndrăznesc să spun, vai!, că „Uniunea Scriitorilor este făcută din găşti” şi că „ea nu este o familie”.

Virgil DIACONU
21 martie 2019,
de Ziua Mondială a Poeziei

Fac ce fac, gândesc ce gândesc, mă aventurez în a-mi da în vileag simţirile în termeni proprii, şi tot la Cioran ajung.

„Pe măsură ce trece timpul, mă conving că primii mei ani au fost un paradis”, scria acesta undeva. Parafrazându-l, pot spune, fără urmă de tăgadă, că pe măsură ce mă apropii de „final”, am toate argumentele să spun că tinereţea mea a fost un miracol. Pentru că, din punctul de vedere al iubirii, am fost răsfăţat de soartă (nu ştiu cât îi datorez, pentru asta, trupului, şi cât poeziei!). Nu am avut noroc să fiu bogat material, nu m-a hărăzit soarta cu funcţii care să mă scutească de nopţi nedormite sau de zile zbuciumate, sau să-mi asigure o viaţă tihnită şi, de ce nu, lipsită de griji, n-am fost dintre cei aleşi de Dumnezeu să schimbe lumea prin deciziile lui…

Din punctul de vedere al iubirii, însă, m-am numărat printre cei răsfăţaţi de soartă, „preferaţi de destin”…

Am iubit şi am fost iubit!

Scriam, în urmă cu câteva săptămâni, tot în acest spaţiu, că sunt unul dintre cei fericiţi atunci când dăruiesc iubire, mai mult decât când o primesc, când iubesc – mai mult decât când sunt iubit. Aşa că am fost un răsfăţat al vieţii: am iubit şi am fost iubit în una, cât alţii în zece vieţi. Să fie asta o tară, un neajuns al vieţii?

Trăiesc, deci pot iubi, indiferent de vârstă!

Iubesc, deci trăiesc!, aşa mi-am spus totdeauna, nu numai acum, când se apropie „finalul” şi e timpul „bilanţului”…

„Ce l-o fi apucat pe ăsta să se căineze sau să se împăuneze cu iubirile lui, când ar trebui să se pregătească pentru altceva”, se întreabă, poate, pe bună dreptate, unii dintre cititorii mei.

Şi totuşi…

– Să-ţi fac cunoştinţă cu poetul Dan Rotaru, îl aud pe prietenul meu, Mihai Golescu, căruia i-a fost oaspete…

– Cine? Cum? Poetul Dan Rotaru? zice, bâlbâindu-se vădit, cea din faţa mea, o doamnă blondă, franţuzoaică şi prin apariţie, şi prin comportament. Poetul Dan Rotaru? Nu se poate! Nu, nu se poate, repeta întruna, încurcând şirul vorbelor, roşind, ceea ce o face pe colega mea, Cristina Miliare, care e martoră la situaţie, să roşească, la rându-i… Doamne, poetul Dan Rotaru, după cincizeci de ani!… zice, şi începe să se spovedească în faţa mea ca şi în faţa lui Dumnezeu…. Ştiţi cât v-am iubit? Ştiţi că atunci când treceaţi pe lângă blocul meu, venind de la Slatina, vă aşteptam ore în şir, la fereastră, să vă văd? O, Doamne, ce mult v-am iubit! Dar nu, nu aţi ştiut şi poate că nici n-aţi fi ştiut vreodată dacă n-aş fi trecut azi să-l văd pe prietenul nostru comun, Mihai Golescu (între timp acesta se retrăsese în birou, lăsându-ne „în trei”).

Impresionat de timpurile când, fiind „tineri şi la trup curaţi”, vorba lui Cezar Ivănescu, iubeam sau eram iubiţi fără să se ştie sau fără să ştim…

Au urmat fotografiile „de amintire”, îmbrăţişările, întârziate o jumătate de secol, îmbrăţişări care însă, prin căldura lor, „m-au topit” pur şi simplu. Numai poet să nu fii!, îmi zic în asemenea momente, ca o îmbărbătare.

Ştiam, mă mai confruntasem şi altcândva cu astfel de confesări tardive, că am fost iubit. „Doamne, ce mult v-am iubit!”, mai auzisem în ultimii ani. Şi atunci, ca şi acum, mi-am dat seama cât de incompletă rămâne până la urmă viaţa, câte visuri rămân neîmplinite, câte iubiri neştiute…

„Totul vine prea târziu, totul e prea târziu”, spune – şi ce potrivit adevăr pentru mine – filozoful. La fel, dar în alţi termeni şi mai pe larg, îmi ziceam şi eu încercând să mă consolez pentru neşansa de a nu şti totdeauna când eram iubit…

Şi uite-aşa, după plecarea celei care, cu câteva minute înainte, îmi spusese „Ce mult v-am iubit!”, când am mers la oglindă să-mi privesc răvăşirea de pe chip, m-am întrebat, ca pentru mine. „Sunt eu acela despre care vorbea adineauri doamna aceea, o franţuzoaică în carne şi oase? Sau sunt o ficţiune?”

Dar după câteva secunde de rătăcire în trecut, de retrăire a iubirilor ştiute, mi-am zis că să fi fost iubit fără să ştiu face parte tot din existenţa mea. E tot existenţă.

Cu toate că, asemenea mie, aceste „completări”, aceste „veşti” ţi se aduc la cunoştinţă cu o oră, cu un an sau cu un timp înainte de a exista…

 Este şi acesta un neajuns al vieţii, nu?

 De meditat, iubind sau nu.

La Fundaţia culturală „Ilfoveanu”, joi, cu începere de la ora 18, va avea loc vernisajul „Expoziţiei profesorilor” din cadrul Departamentului fotografie şi imagine dinamică al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti.

La expoziţia deschisă în strada Armand Călinescu nr. 2 din Piteşti participă: Irina Botea-Bucan, Daniel Constantinescu, Călin Dan, Aurora Kiraly, Iosif Kiraly, Alexandru Patatics, Alexandru Solomon, Roxana Trestioreanu, Răzvan Tun, Nicolae Ilfoveanu, Valeriu Mladin, Moscu Copel, Alexandra Croitoru.

Rezidenţi în Casa Visurilor (Hyperliteratura, 2018) reprezintă cel de-al zecelea roman al lui Radu Aldulescu. Aşadar, romancierul exclusiv şi prin excelenţă Radu Aldulescu, el nescriind nuvele sau povestiri, ci doar construcţii romaneşti ample, îşi rotunjeşte opera cu acest roman. În general, cărţile lui amintesc de sintagma barbaria concretului a lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni. Periferia societăţii contemporane, mahalaua, cartierul mărginaş reprezintă cadrul ideal al creaţiei acestui scriitor. Personajele în general abjecte din romanele lui nu sunt, de fapt, imorale în esenţa lor, ele sunt victime ale societăţii, pervertite de o realitate vitregă şi apoi ele chiar îşi ispăşesc păcatele prin viaţa de calvar pe care o duc şi prin sfârşitul lor de cele mai multe ori violent.

În Rezidenţi în Casa Visurilor, ostracizatul de serviciu este Grigore, un fel de jurnalist cu… ziua, plătit execrabil şi pe sponci la o foaie obscură, aflat în preajma vârstei de 50 de ani, locuind cu părinţii pensionari şi bolnavi, foşti ziarişti, la rândul lor, pe vremea cealaltă, a socialismului biruitor. Părinţii mor pe rând, la scurt timp unul de altul, iar Grig speră să rămână în apartamentul lor, apartament altfel insalubru, o „casă a morţilor”, pentru el însă o „casă a visurilor”, împreună cu iubita lui Argentina, o sportivă ratată. Dar manevrele surorii sale din Canada dimpreună cu un avocat rapace, în strictă concordanţă cu ce se întâmplă frecvent la noi, îl scot în stradă pe Grig, şi asta la scurt timp după ce iubita lui fusese ucisă în mod bestial de un psihopat. Ca şi în celelalte romane, fauna de aici este una deprimantă: ziarişti rataţi şi alcoolici, scriitori trăind în mizerie, interlopi infiltraţi peste tot, politicieni îmbogăţiţi rapid din afaceri oneroase şi tenebroase… Un fel de Crimă şi pedeapsă a începutului de mileniu III în România.Rezident înCasa Visurilor reprezintă închiderea unui cerc de creaţie absolut prodigios. Chiar de nu va mai scrie nimic, Radu Aldulescu rămâne poate cel mai important romancier al ultimelor două decenii, el radiografiind societatea românească postdecembristă de la bază, a oropsiţilor, amărâţilor, a nefericiţilor.

Filarmonica Piteşti organizează joi, la ora 19, la Centrul Multifuncţional, primul concert simfonic extraordinar al anului. La acest eveniment special, biletele costă 50 de lei la categoria A, 40 de lei la categoria B şi 30 de lei la categoria C. Alături de orchestra simfonică a instituţiei, dirijată, în premieră, de Cristopher Petrie (Marea Britanie), la Filarmonica Piteşti revine violonistul Alexandru Tomescu.

În program: Camile Saint-Saëns – Concert pentru vioară şi orchestră nr. 3 în si minor, op. 61, Johannes Brahms – Simfonia nr. 4 în mi minor, op. 98 şi, în premieră, la propunerea dirijorului englez, Călin Humă – „Doina”.

Cel mai adesea, lecturile despre călătoriile făcute în capitala Franţei ne oferă prilejul de a ne delecta cu impresiile şi amintirile relatate, mai ales dacă am avut deja ocazia să le trăim pe viu. Avem uneori, însă, uimirea de a da peste mărturii mai puţin plăcute despre Paris, cel puţin din unghiul de vedere al celui care le-a aşternut pe hârtie. Iar când acea persoană este o mare artistă a secolului XX, atunci curiozitatea te face să zăboveşti cu atenţie. Printre paginile memorialistice reunite în volumul Dintr-un secol de viaţă (1987), al pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, este inclusă şi cronica vizitei făcute spre apusul vieţii în oraşul luminilor. Apărută iniţial în revista „Contemporanul”, în 1971, scrierea La Paris, strada, azi ne împărtăşeşte dezamăgirea cu care a rămas autoarea după zilele petrecute în marea aglomeraţie de pe Sena. Cea care în tinereţe scrisese „O vizită în atelierul lui Brâncuşi”, descriind o întâmplare adevărată care are loc la Paris în 1922, nu ezită acum, după o jumătate de veac, să redea ceva din aspectul prozaic al străzilor străbătute la pas: „Bucuria revederii oraşului de care mă leagă amintiri de o viaţă s-a întristat din prima zi.(…) Pe strada aceasta forfoteau acum tineri bărboşi pînă la sprîncene, cu părul lung, creţ, acoperind umerii, cu pantaloni în culori stridente, cămăşi roz, unele cu volănaşe, alţii – pur şi simplu – în pijamale mototolite şi cu picioarele goale, fetele tinere cu păr tăiat băieţeşte sau în laţe încâlcite pe obraz, şi fusta-abajur, lăsînd să se întrevadă rotunjimile feminine.”

În Saint-Germain, unul din cele mai aristocratice cartiere, dominat de celebrele sale cafenele literare şi de figura lui Sartre, nu despre cărţi, scriitori sau filosofi îşi notează gândurile Cella Delavrancea, ci tot despre desfrâu şi lipsa de măsură. Pentru vizitatoarea sosită din cenuşiul comunist contează mai mult spectacolul derutant al vitrinelor, al paradelor, al luxului sau al plăcerilor… interzise:„Toată frumuseţea Parisului este otrăvită de aspectul străzilor, iar pe cea mai nobilă magistrală, care urcă de la imensa Piaţă a Concordiei pînă la maiestuosul Arc de Triumf, vezi afişele cinematografelor, poftind publicul la spectacole sexy prin fotografii mari, în culori, şocant de sugestive.(…) Pe bulevardul Saint-Germain, unde mă invitase la masă o prietenă, mi-a arătat un restaurant: «Vezi, aici se vînd haşiş şi heroină». «Bine, dar poliţia nu intervine, de vreme ce se duce o campanie împotriva drogurilor?» «Libertatea, draga mea…» şi a rîs.(…) De unde vine acest impuls spre dezordine, indecenţă şi murdărie? De ce se întinde tocmai în locurile cele mai frumoase ale Parisului? Unde-i autoritatea străzii, care şi azi e populată de mulţi agenţi în uniforme negre, reglînd circulaţia admirabil? De ce tocmai cartierele cele mai armonioase sunt năpădite de extravaganţa inestetică a pietonilor? Sînt străini mulţi, fireşte, dar influenţa lor este nefastă asupra tineretului francez.”

„Barbarii” muzeelor

Distinsa româncă nu mai ajunge să-şi satisfacă pretenţiile rafinate nici măcar odată cu vizitarea galeriilor. Slalomul pe care trebuie să-l facă prin mulţimea de vizitatori nonconformişti se transformă într-un chin, precum în episodul petrecut în cel mai cunoscut muzeu, şi care îi taie orice emoţie estetică în faţa capodoperelor întâlnite: „Discrepanţa dintre spectacolul vestimentar şi armonia urbanistică perfectă îmi crea o stare de perplexitate. M-am grăbit să mă duc la Muzeul Luvru ca să-mi şterg impresia dezagreabilă. În faţa scării care urcă la Victoria din Samotrace mă cuprinde întotdeauna o emoţie cutremurătoare. Simt briza marină, văd prora spintecînd valurile, aripile statuii puternice înlăturînd vîntul. Ei bine, chiar pe scara aceasta, în faţa zeiţei, se tîrau tineri cu picioarele goale, cu coamă de cal pînă la talie unii, legată cu o panglică de catifea neagră. Toată concentrarea mea s-a risipit. Degeaba am încercat să evit hoardele de barbari, cîrdurile de clovni şi măscărici, bărbaţi şi femei. (…) Apoi, totuşi, să se interzică intrarea în muzee a celor care apar semiîmbrăcaţi şi murdari. O operă de artă cere un omagiu din partea publicului – un salut pornit dintr-o fervoare sufletească. În sălile de pictură, portrete de Tizian şi Leonardo da Vinci priveau cu dispreţ şi repulsie defilarea specimenelor umane desculţe, neîngrijite pînă la ultima expresie. Libertatea trebuie să îndrume, nu să fie jignită.”             

Ne aflam, în acea vreme, în plină epocă hippie, când tinerii haotici care vroiau să protesteze împotriva societăţii materialiste occidentale se refugiau în droguri şi alcool, se afişau în cele mai bizare vestimentaţii şi arborau atitudini nonconformiste. De altfel, chiar din acel an cimitirul parizian Père Lachaise avea să devină locul de veci al legendarului Jim Morrison, una din figurile reprezentative ale spiritului anarhic al hippioţilor. Iată însă că un spirit ales, o mare artistă care a străbătut secolul XX cu toate frumuseţile şi vicisitudinile sale nu a înţeles sau nu a fost pregătită să înţeleagă ceva din valorile acestei culturi. „Am părăsit oraşul-minune fără nici un regret. Mie-era dor de mahalaua mea, de edecurile ei, pe care le întîlnesc adesea, de prăvăliile modeste care nu-mi storc admiraţie, de străzile pe care vezi tineri fără barbă şi plete, şi de atmosfera sufletească caracteristică neamului nostru.” În Paris nu se vine, din Parisul Cellei Delavrancea se fuge!

Dacă judecăm scrierea după anul în care a apărut, autoarea a călătorit aici la puţin timp după mişcările studenţeşti din mai ’68 şi la apogeul dezgheţului ideologic al regimului din ţara sa. Chiar şi în acei ani, de aparentă relaxare a comunismului, pentru intelectualul sau artistul român a reuşi să obţină un paşaport pentru Hexagon nu era doar o formidabilă reuşită, ci şi retrăirea visului de peste un veac al protipendadei autohtone, fascinate de Franţa. Or, să vezi o asemenea respingere a atmosferei din cel mai liberal oraş al lumii, pusă în contrast cu „bucuria” reîntoarcerii în micul Paris din România totalitară pare, aparent, de neînţeles. Oraşul de pe Sena, cu sutele şi miile de feţe ale sale nu i-a mai dezlănţuit trăirile din tinereţe sensibilei fiice a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea…

…Altfel, nici oraşul acelor ani nu se compară cu Parisul haosului şi al stricăciunilor pe care le-au generat în ultimele luni protestele „vestelor galbene”. Oare ce trăiri ar fi avut distinsa memorialistă dacă ar privi azi, pe viu, manifestaţiile violente de pe Champs-Elysées sau ar fi  contemporană cu valurile succesive de migraţii, mult mai barbare, care au asaltat Occidentul în ultimii ani?…