Pictorul Gheorghe Pantelie ne-a părăsit în luna februarie 2008… Prietenii săi, Daniel Preduţ şi Ion Pantilie, împreună cu familia, au organizat în zilele întunecatului april o expoziţie comemorativă.

Vernisajul a avut loc în seara zilei de 11 aprilie. Cei care au vorbit, Daniel Preduţ, Denisa Popescu, Ion Pantilie, Aurel Sibiceanu, au evocat cu toţii figura de pământ şi de rază a pictorului, iar Magda Grigore, „criticul nostru”, după cum a prezentat-o preşedintele Filialei Piteşti a UAP, a preferat să spună câteva cuvinte despre arta lui Gheorghe, ea necunoscându-l pe pictor. Printre vorbitori, s-a numărat şi fostul primar Tudor Pendiuc, prezent la vernisaj.

Gheorghe a fost unul dintre puţinii artişti autentici ai urbei. El a expus pe simezele din România, Germania, Polonia, America şi a fost menţionat în Enciclopedia artiştilor plastici români, publicată după Revoluţie. El este totodată autorul singurei expoziţii prin care, în anul 2005, a protestat faţă de starea noastră socială, politică şi culturală. Expoziţia a fost vernisată la Piteşti, iar despre ea am scris la vremea potrivită în Cafeneaua literară şi Săgetătorul.

După cum l-am cunoscut de-a lungul a peste 30 de ani, Gheorghe s-a îndoit ani de-a rândul de arta sa, căutându-şi în permanenţă un mod de a fi, propria pictură, în multele şi contradictoriile feluri de a fi ale acestei arte, unele dintre ele chiar antipicturale.

Gheorghe purta nesfârşite discuţii asupra problemelor ridicate de arta sa. El picta, distrugea şi o lua de la capăt. Numai în ultimele luni ale vieţii, deci la 67 de ani, când lucra pentru expoziţia ce urma să vină, a putut spune: „Abia acum am înţeles ce este pictura”.

Dar cum era, în fond, pictura pe care ajunsese să o înţeleagă Pantelie? Aceasta reuşise să elimine obiectul, aşadar lumea, materia şi materialitatea, reprezentarea şi, drept consecinţă, să rămână doar la culoare, la raporturile cromatice, aşa cum muzica rămâne la sunete şi la armonia lor. Ultimele lucrări ale lui Gheorghe Pantelie sunt fără obiect… Sunt doar culoare. Această culoare este uneori plană, alteori vibrată, însă niciodată devitalizată sau stridentă. Tablourile lui Gheorghe au fără discuţie un aer intelectual subtil, o afectivitate intelectualizată, semn că ele nu au nimic în comun cu pictura postmodernistă în vogă astăzi. Culoarea lucrată artistic de Pantelie este pictură. De altfel, printre pictori, el a fost recunoscut drept un bun colorist.

Virgil DIACONU

Apăruse îmbujorată, cu petale roz în obrăjori şi în braţe cu un maldăr de flori proaspete, nedumerite, ce căutăm noi la grămadă în grădina de oameni păreau a întreba privirile corolelor scormonind în privirile celor de la mese, să tot fi avut vreo şase anişori fetiţa care se plimba cu snopul plin de culori şi de arome ademenitoare printre fericiţii acelei clipe, un El şi o Ea i-au făcut semn, vino, draga mea, i-a zis El întărind semnul cu sonoritatea cuvintelor, vino, dragă, a repetat el chemarea copiliţei care se proptise în pragul unei neîndrăzneli, părea că pe umerii ei fragezi mijesc aripi de maturitate, apoi, când ghemul de om s-a apropiat, El a luat buchetul uriaş răsplătind purtătoarea lui de mai devreme cu câteva bancnote, fetiţei i-a strălucit privirea de bucurie şi a dat să plece mulţumind, Ea a primit buchetul şi a îmbiat cu un zâmbet fetiţa să mai rămână în timp ce îl ruga pe El să comande ceva ospătarului pentru bobocul de om de lângă ei, nişte floricele, a strigat el, în curând o pungă cu floricele de porumb a poposit în mânuţele copilei, obrajii îi înfloreau deodată cu sufletul pe măsură ce se înfrupta din boabele pufoase, micile explozii de alb aromat îi semănase pic cu pic lumina unei fericiri pe chipul încă nebrăzdat de plugul timpului, după o scurtă părere de veşnicie nemăcinată a strâns într-o mână punga golită aproape pe jumătate, în cealaltă bancnotele primite, a mulţumit celor doi pentru că i-au cumpărat florile şi, îndepărtându-se, a început să murmure ceva, un fel de rugăciune melodioasă se prelingea în urma paşilor ei, vai, ce o să se bucure mămica, se auzi clar la un moment dat, tare o să se mai bucure, o să avem pâine pe săturate, poate chiar şi pentru mâine o să avem…

Fost coleg de şcoală şi prieten de copilărie al tatei, I.D. Suchianu, căruia amicii îi spuneau „limbă ascuţită”, nu rata nicio ocazie în a-l tachina mereu pe tata, pentru îndemânare şi punctualitate, drept care îi spunea „M.G.S” (milimetru, gram, secundă). Tatăl meu, Constantin (Ţache) Cantacuzino, chiar era foarte îndemânatic şi, cu toate că, după venirea la Piteşti, avusese un accident la daracul de la parterul casei în care locuiam şi în urma căruia rămăsese fără două degete de la mâna stângă, reuşea să facă lucruri de mare migală. Copil fiind, îmi plăcea să mă uit la ce meşterea şi, nu de puţine ori, mă punea şi pe mine să-l ajut, nu de alta, dar, cum îi plăcea să spună, „nu se ştie niciodată când îţi va folosi”, şi multă dreptate a avut! De la el am învăţat să fac mici reparaţii, de ajunsese mama să spună că „ne bucurăm când se strică ceva prin casă”. Pe lângă utilitate, mai intervenea şi economia: nu mai aveam nevoie nici de instalator, dacă vreun robinet începea să curgă, nici de tâmplar, dacă pica vreo etajeră, sau şchiopăta vreun scaun, nici de electrician, dacă survenea vreun scurtcircuit, de la maşina de călcat sau de la un bec; tata şi cu mine, ucenica lui, eram gata să intervenim. Unde mai pui că, la un moment dat, am început să meşteresc şi „pe cont propriu”; franţuzescul „bricoler” mi s-ar potrivi de minune! Asta sună cam a „laudă-mă gură”, dar ce făceam chiar îmi ieşea. Râzând, tata îmi spunea că „îi fac concurenţă”! Poate sună bizar, dar, şi acum, o oră de migăleală mă odihneşte mai mult decăt una de somn…

Eram deja la liceu, când cumpăram, de la „Artizanat”, vase de flori, din lut, cu forme cât mai ciudate, ieftine pe atunci. După ce le făceam instalaţia electrică, le transformam în lămpi de birou, „hand made”, tocmai bune de făcut cadou şi unde mai pui că erau unicate.

Tot de la tata am învăţat să fac şi legătorie de carte, destul de primitiv, ce-i drept, cu stambă ieftină, dar frumos imprimată, iar pentru presat, ideea tatei, foloseam presa de la o veche rachetă de tenis, care se strângea cu şuruburi. Rezultatul era cel scontat: din cărţi rufoase şi vai de capul lor, ajungeau să arate chiar bine. Aici intervine şi românescul „unde dai şi unde crapă”! Îmi aduc aminte că, în primul an de profesorat, la ţară, nu departe de Drăgăşani, aveam în încadrare, pe lângă orele de franceză, ore de muzică şi de lucru manual. Când eram elevă, în clasele primare, în Bucureşti, la „Zoia”, cum prescurtam noi, elevii, numele Zoiei Kosmodemianskaia, la orele de muzică, când trecea pe lângă mine, învăţătoarea mea, mama actriţei Monica Ghiuţă, îmi şoptea: „Tu să taci! Strici totul! N-ai pic de voce”! Ajunsă la catedră, ce puteam să fac cu orele de muzică din încadrare, afonă fiind? Cred că ar fi fost vai şi amar de bieţii copii, dacă nu m-ar fi ajutat colegii. În schimb, la orele de lucru manual îmi luam revanşa: mi-am învăţat elevii cum să recondiţioneze manualele, care, folosite fiind de la un an la altul, erau într-o stare jalnică.

Efectul lecţiilor tatei avea să se manifeste şi mai târziu, când tata nu mai era. La un moment dat, fratele mamei ne-a adus, ca „mărţişor”, un boiler pe gaze. Era grozav, dar, de două-trei ori pe an, era nevoie să i se schimbe o piesă din cauciuc şi, conform Legilor lui Murphy, boilerul ne lăsa în pană taman când era mai mare nevoie de el. Era o poveste întreagă până reuşeam să-l găsesc pe instalator. Ca orice meşter care „se respectă”, amâna şi iar amâna, or, eu aveam lucrurile la muiat, nu la murat! Când, în sfârşit, a venit, i-am „spionat” fiecare manevră, aşa că, data următoare, cu toate protestele mamei, temătoare că nu voi reuşi, am schimbat singură piesa cu pricina. Mândră, nevoie mare, mama n-a avut de lucru şi le-a povestit vecinilor noştri de palier, care îşi luaseră şi ei un boiler ca al nostru. Rezultatul: după puţin timp, m-am trezit că mă roagă să le repar şi lor boilerul buclucaş. Am făcut-o, dar, cum „radio-şanţul” funcţiona ireproşabil, am auzit un comentariu maliţios, care m-a amuzat: „Deşi e profesoară, mai mult ca sigur a făcut, înainte, vreo şcoală profesională, dacă ştie să facă treabă de instalator”! Mi-a venit, atunci, în minte melodia „Les Camelias”, lansată în 1968, la Cerbul de Aur, de căntăreţul belgian Jaques Hustin. Melodia avea ca refren: „Je suis le fils de mon papa”. Parafrazându-l pe Jaques Hustin, o spun, cu mâna pe inimă: „Je suis la fille de mon papa”, nu de alta, dar răbdarea şi manualitatea, cu siguranţă, de la tata le-am moştenit!

„Clasa politică îşi va umple buzunarele…” – Stelian Tănase

– Ce condiţii ar trebui să aibă un interviu, domnule Tănase?

– Să pună întrebările alea clasice: adică cine, când, cum, unde şi de ce.

– Întrebările dacă le avem potrivite ar fi foarte bine. Că omul potrivit l-am găsit, la timpul potrivit. Chiar suntem curioşi să vă întrebăm: continuaţi să simţiţi enorm şi să vedeţi monstruos?

– Nu! Aşa zicea Carmen Muşat pe vremea când scria despre mine… A fost o vreme când mai făcea critică literară şi a descoperit chestia asta. Eu nu m-am gândit niciodată… Dar eu sunt un caragialean… De fapt sunt un muntean. Sunt bucureştean. Influenţele mele sunt din cronicarii munteni, nu din cei moldoveni. Vin influenţe în mine din Filimon, din Ion Ghica şi, bineînţeles, din Caragiale…

– Vă revendicaţi, deci, din ei?

– Da, mă revendic din ei şi până la Camil Petrescu, şi mai încoace. Deci sunt muntean tipic, valah.

– Cu toate calităţile şi defectele lor… Şi Mitici…

– Mitică e un personaj foarte onorabil, trebuie să vă spun.

– Şi eu cred la fel.

– Foarte onorabil. Mitică e un personaj care trebuie respectat…

– Pe motiv de sinceritate?

– Şi de inteligenţă multă. Deci ideea cu Mitică versus superficial este o imagine foarte falsă, care nu se potriveşte. Pentru că până la urmă politica României se face la Bucureşti dintotdeauna. Ardelenii spun asta din păcate. Şi ieşenii… Până la urmă, de ce nu o fac ei? Cine-i împiedică?

– Întrebarea clasică e: cu ce prilej la Piteşti? Cine a venit: deputatul, scriitorul, jurnalistul, eseistul, analistul…?

– Am venit de mai multe ori, în ultima vreme, la Piteşti ca să lansez mai multe cărţi. Nu că le-aş fi scris aşa de repede… Că în doi ani am lansat trei sau patru cărţi la Piteşti… Pentru că o vreme nu am publicat nimic. Vreo cinci ani, ele s-au adunat. Şi la un moment dat, nu ştiu prin ce împrejurare, editurile s-au înghesuit să le scoată din sertar şi să le publice. Aşa că s-a creat această imagine că scot două cărţi pe an, dar care nu e reală, că nu scriu două pe an, ci una la doi ani, de fapt. Am venit să lansez o carte care a apărut la Editura „Corint” şi cu sprijinul Băncii Transilvania, care ne permite acest turneu în toată ţara.

Am venit la Piteşti să lansez această carte care se numeşte „Conversaţii cu Regele Mihai”. Este, de fapt, transcrierea unor înregistrări video pe care le-am realizat cu Majestatea Sa, în anul 2005, în luna aprilie, la Palatul Elisabeta. Şi la un an după ce s-a prăpădit – eu sunt monarhist nu e niciun secret! – mi s-a părut că e cel mai bun omagiu pe care pot să i-l aduc şi dovadă, devotamentul pe care îl am în continuare. Şi pentru cauza unei monarhii constituţionale în România. Eu cred că republici la noi nu se potrivesc. Am avut două şi ambele au eşuat. Am avut una care s-a lansat în 1948, după abdicarea regelui, care a eşuat într-o revoluţie sângeroasă în 1989, republica bolşevică. Nu era vorba de republică parlamentară, democratică, ci o dictatură sub controlul Armatei Roşii. Ei, bine, acest regim republican a eşuat printr-o revoluţie sângeroasă, în decembrie 1989. După asta s-a instalat o altă republică, tot controlată de influenţe ruseşti, FSN-ul, Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Militaru şi ceilalţi şi ăştia care erau tot de sorginte sovietică. Şi care au însemnat o Republică – cum era şi democraţia lui Ceauşescu – originală. O republică, de asemenea, care a eşuat. Noi nu putem să spunem astăzi că proiectul de tranziţie românesc este o poveste de succes, în momentul în care 4,5 milioane de oameni au plecat să muncească în Occident şi pleacă în continuare în proporţie de 200.000 pe an, cel puţin.

Deci este un eşec. Până când nu reuşim să oprim acest exod şi oamenii să considere că viitorul lor e aici nu cred că această republică, născută în decembrie ’89, este o poveste de succes. Eu m-aş bucura, că eu trăiesc aici, eu n-am plecat, cum bine vedeţi…

– Păi, pe mâna cui suntem? A neisprăviţilor, a incompetenţilor, a impostorilor, a cui?

– Nu, în general suntem pe mâna eşaloanele doi şi trei ale Partidului Comunist şi ale Armatei şi ale Securităţii. Deci, ei atunci l-au alungat pe Ceauşescu, dar nu au distrus sistemul. Revoluţia n-a distrus sistemul. El s-a refăcut foarte repede, a inventat FSN-ul şi tot ce a urmat. Şi acum suntem în siajul acelei formule politice care ne costă foarte mult. A generat o tranziţie foarte complicată şi cu mari sacrificii din partea populaţiei şi n-a ajuns prea departe. Suntem tot la coada Europei. Contraperformăm tot timpul la lucruri simple, având cea mai mică piaţa editorială – că suntem cu o carte aici – cea mai mică din Europa. Avem cea mai slabă infrastructură din Europa.

– Cât analfabetism?

– Cu analfabetismul ne ducem spre 75-80% că îi punem la un loc pe analfabeţii propriu-zişi cu analfabeţii funcţionali. Avem cea mai mare populaţie rurală în Europa. Şi unul din criteriile modernităţii este raportul rural-urban. Noi avem o populaţie rurală foarte mare, uriaşă, aş spune, în raport cu populaţia urbană şi asta înseamnă înapoiere şi sărăcie. La aproape toţi indicii suntem în coada clasamentului în Europa, ceea ce este semnul eşecului acestui tip de regim. Din cauza asta eu credeam – şi cred în continuare – că o monarhie constituţională ni se potriveşte mai mult. Cred că această problemă – să merg până la capăt şi nici nu vreau să fiu categoric – trebuie rediscutată. Trebuie discutată şi rediscutată şi să vedem ce facem. Probabil că ar trebui să se instaureze mai multă raţiune în viaţa politică unde există numai ură, resentiment, conflict, violenţă şi să ne aşezăm la masă şi oamenii care se simt responsabili şi moderaţi – din toate taberele – să discute aceste lucruri, în binele României.

– Ura asta nu aveţi sentimentul că e şi semănată, că e şi manipulată, că e exploatată?

– Bineînţeles, ura naşte ură.

– Soluţie la ura asta? Că greu să umbli la mental! Cât au „lucrat” ei. Cine… ei?

– Există, trebuie să avem răbdare. Nu vedeţi că a trecut deja o generaţie întreagă, sunt 30 de ani. Dar până la urmă ura asta se va consuma, exact ca un foc care se stinge. La un moment dat, lumea va obosi, clasa politică îşi va umple buzunarele şi se va mai potoli… Şi atunci o să fie dispuşi să găsească o soluţie în binele ţării, repet, pentru că acum partidele se bat pentru o soluţie în binele partidului respectiv.

– Aşa e…

– Bugetele acestor partide nu există decât ca formă de demagogie. Binele general nu este. Ele de fapt se luptă să ajungă să câştige alegerile. De ce? Ca să pună mâna pe un buget şi să şi-l împartă. Cam asta este perspectiva vieţii politice. Orizontul este să pună mâna pe buget şi să-l împartă între ei. Nu există încă o reală o reală aplecare spre binele public.

Mirela NEAGOE, Mihai GOLESCU

În dimineaţa aceasta parcă nu mai am trup.

Nu mai am mâini, nu mai am picioare, nu mai am ochi, nu mai am aripi, nu mai am gură cu care să rostesc – nici cap cu care să le zămislesc – cuvinte!

Sunt, tot, un suflet! Explicaţia? Una singură, ce poate fi sintetizată şi perfect înţeleasă într-o cugetare a lui Cioran: „În tristeţe, totul devine suflet.” Un sentiment al deşertăciunii mă încearcă încă de ieri când – vai! – o mult-aşteptată realizare a unui vis s-a năruit şi a devenit aproape de neatins, de neatins…

Nu-mi mai vine să privesc spre cer, ci doar în pământ, nu-mi mai vine să merg înainte, ci doar înapoi, începutul, prin frumuseţea şi puritatea lui, bucurându-mă mai mult decât ceea ce se prefigurează a fi viitorul…

Nu mai pot încropi niciun gând. Singurul titlu al celor ce simt acum e unul simplu, dar dureros: Punct. Ce va urma nu ţine de mine.

Cât adevăr în ce scriam cândva: Uneori, deşi se cred infailibili, poeţii sunt atât de neputincioşi…

Îmi pun, totuşi, o întrebare, parafrază a unui gând citit (şi reţinut) cândva: De ce ei, poeţii, îşi pierd aşa de uşor şi de repede inima? Şi nu uneori, ci totdeauna…

Nicolae Stan este unul din prozatorii optzecişti temeinici, „clocind” mult la un roman, dar rezultatul fiind unul remarcabil, de fiecare dată aducând ceva nou, nerepetându-se nici în teme, nici în tehnica narativă. Nu face excepţie nici cu cel mai recent roman: Agonia lui Constantin (Editura Junimea, Iaşi – 2017). Trebuie spus de la început că e vorba de o naraţiune ţesută în jurul unui personaj de excepţie, unic în literatura română, un geniu, am putea spune, al cărui destin e urmărit dinainte de naştere până la sfârşitul său violent în lumea noastră de astăzi, un personaj mitologic, în fond, trimiţând la mai multe mitologii, în special orientale, dar şi la Geneza din Vechiul Testament. Acesta este arhitectul Constantin Constantinescu. Celelalte personaje – deşi individualizate şi bine portretizate – au roluri de figuranţi în cadrul misiunii mai deloc mundane a personajului central. Constantin are încă de copil „o forţă magnetică (ce) arde totul în jur”, e un „revoluţionar”, la 10 ani decretând: „Nu eu mă voi învârti după lume, auziţi? Ci lumea se va învârti după mine!” Găsim, în alcătuirea personajului, dimensiunea existenţialistă, ca la Sartre, fără ateism, însă, Constantin fiind totuşi „fiul lui Adam”, dar el nici nu se revoltă, nici nu se resemnează de ceea ce i se întâmplă, asumându-şi libertatea vieţii prin el însuşi. El hotărăşte şi asupra vieţii, dar şi asupra sfârşitului tragic, neluând totul ca pe un dat, ca pe un blestem, contrazicând pe Blaga („Nu trebuie să tindem neapărat şi într-adins spre o existenţă tragică. Natura s-a îngrijit ea însăşi să ne răstignească fiinţa, carnea şi destinul pe-o cruce de oase”).

Dincolo de problematica profundă şi mereu speculativă (autorul este doctor în filosofie), romanul se citeşte fără sincope, vocile narative fiind clare, iar discursul epic cursiv.

O neprevăzută ocazie ne-a purtat în acest aprilie spre una dintre cele mai strălucite destinaţii turistice – Riviera Franceză. Cu peste un secol în urmă, scriitorul francez Stephen Liegeard, în cartea sa publicată în 1877, a numit acest încântător areal Cote d’Azur – Coasta de Azur, sedus de albastrul azuriu al Mediteranei. Din orice parte a Rivierei priveşti marea, infinitul albastru se pierde departe în zare. În timp, pe Riviera, aflată la o altitudine de 10 m deasupra mării, s-au clădit oraşe devenite care mai de care, mai celebre, nu numai în ţară – Nisa, Monte Carlo, Cannes, Saint Tropez, Antibes, ca să amintim doar câteva din inegalabila constelaţie urbană marină.

Planul Marshall şi determinarea în muncă a poporului francez au dat un nou şi puternic impuls dezvoltării regiunii Provenţa – Alpi – Coasta de Azur, la fel ca întregii ţări. (În paranteză fiind spus, acelaşi sprijin aşteaptă România de la Uniunea Europeană, numai că este necesar ca banii ce pot fi obţinuţi să fie folosiţi corect, cu muncă cinstită).

De departe, cel mai mare dintre toate oraşele Rivierei este Nisa (Nice, în limba lui Balzac). Aflată într-un peisaj colinar, Nisa se întinde pe o suprafaţă de 71,92 km pătraţi şi are o populaţie în jur de 350.000 locuitori, fiind al cincilea oraş ca mărime al Franţei. Capitală a Coastei de Azur, Nisa are o climă mediteraneană, cu o medie a temperaturii, vara, de 22 grade Celsius, cu plaje publice sau private ce se întind pe 7 km, acoperite de pietriş, pe care patronează confortabile şezlonguri albastre. Cum îi stă bine unei adevărate metropole, Nisa oferă nu numai mulţime de facilităţi turistice, dar este şi un puternic centru cultural-educativ, cu universităţi, muzee, săli expoziţionale, teatre, cinematografe, numeroase alte instituţii de divertisment, renumite şcoli şi licee de tradiţie. La Nisa îşi continua, începând din toamna anului 1928, studiile liceale cel ce avea să devină un remarcabil diplomat român, european şi african, Neagu Djuvara, coleg de clasă cu doi fii ai regelui Cambodgiei, unul devenit prim-ministru (omorât de Pol Pot, şi acesta şcolit în Franţa, dar devenit călău a două milioane din cele şase milioane de conaţionali), cu Zaher Khan, viitor rege al Afganistanului, cu nepotul ultimului sultan osmalâu. De altfel, din vechi timpuri, prezenţa românească este semnalată aici şi de alte personalităţi române, între care generalul Gheorghe Băgulescu, care a primit titlul de „Cetăţean de onoare al oraşului Nisa” pentru că a donat colecţia sa de artă orientală, de aproape 700 de piese, Muzeului „Carnoles des Beaux-Arts”. Şi tot în oraşul de la ţărmul Mării Mediterane îşi doarme somnul de veci astronomul român Nicolae Donici.

Nu vom încheia sumarele noastre însemnări despre Nisa fără a aminti de marele aeroport, al treilea ca mărime din ţară după cele două din Paris. Pe pistele acestuia operează în jur de 40 companii de linii la terminalul 1 şi alte 13 la terminalul 2, oferind zboruri low cost – ca şi cel cu care am venit noi în două ore şi jumătate de la Bucureşti – şi business class în întreaga Europă, Canada, Africa şi Orientul Apropiat.

Cum, de asemenea, simţim că suntem datori să amintim de cumplita tragedie care a îndoliat Franţa în 14 iulie 2016, când ţara îşi aniversa ziua naţională. În seara acelei zile, cetăţeanul francez cu origini tunisiene Mohammed Bouhlel a spulberat cu un camion frigorific de 19 tone mulţimea fericită de pe Promenada des Aglais, din Nisa. Cel puţin 85 de oameni, inclusiv copii, au fost ucişi şi peste 300 răniţi. Atentatorul a fost împuşcat mortal de poliţie, dar poporul francez plătea tribut de sânge pentru spiritul său tolerant multicultural.

Pe Rivieră, alături de Nisa, îşi definesc personalitatea şi strălucesc, poate chiar mai mult decât aceasta, şi alte răsfăţate citadele ale turismului, divertismentului, eleganţei, luxului, ale unor festivaluri şi carnavaluri internaţionale de film, circ, jazz, ale întrecerilor automobilistice (Formula 1), unde se câştigă (şi se pierd) mulţi, mulţi bani.

Monaco, principatul oraş-stat, poate fi aşezat în capul listei. Deşi are o suprafaţă de numai 2,02 km pătraţi, numără peste 37.000 locuitori, dintre care 30 la sută sunt milionari. Cu cazinouri, stabilimente de jocuri de noroc, servicii, industrii mici nepoluante, aducătoare de valoare adăugată mare, importantul centru bancar este un adevărat paradis fiscal. Micuţul stat nu impune niciun impozit pe venit, iar cel pe profit este redus, de unde atracţia pentru întreprinzătorii bogaţi ai lumii să îşi aducă banii aici. Vor fi şi români? Posibil. Stilul, eleganţa, luxul, cele trei simboluri ale Coastei de Azur, sunt la ele acasă mai mult decât oriunde. Opulenţa devine vizibilă cu ochiul liber după ce se parcurg kilometri de tuneluri, unul mai luminat decât altul şi se ajunge în centrul Monaco la celebrul cazinou Monte Carlo. Am găsit la parterul cazinoului pliante cu programe artistice oferite de trupe de rezonanţă spre relaxarea elitei consumatoare. Când se apropie înserarea, vizitatori fără multe conturi pornesc spre casele lor, făcându-şi socoteala dacă le-a mai rămas ceva mărunţiş pentru taxa de autostradă; atâtea bariere inerte nu se ridică până ce nu-şi primesc partea.

Cu o istorie îndelungată (Casa Grimaldi conduce principatul încă de la 1297), Monaco răspunde provocărilor epocii moderne. Cum nu mai are unde să se extindă pe uscat, cu tehnologii sofisticate este forţată marea să cedeze din largul său pentru a se crea noi terenuri construibile.

Se poate remarca faptul că mai toate oraşele Rivierei ocupă suprafeţe reduse, dar au o mare densitate a populaţiei locale, la care se adaugă cohortele de turişti. Monaco, Monte Carlo, Cannes, Antibes (cu cel mai mare port din zonă pentru yahturi, gazda Muzeului Picasso), Cagnes-sur- Mer, Villefranche-sur-Mer, Beaulien-sur-Mer, Cap d’Ail, minunata zonă a esplanadei din Nisa concentrează sute de mii de automobile. Străzile, unele întortocheate, şi autostrăzile care le leagă, cu multe benzi pe un sens şi cu îmbrăcăminte asfaltică impecabilă (nici urmă de gropi), asigură o fluenţă a circulaţiei automobilelor fără dificultate, relaxantă. Şoferii sunt cooperanţi, plini de solicitudine cu pietonii, în faţa cărora opresc, fie că aceştia trec sau nu pe „zebră”, rareori auzi claxoane, vorbe de inşi ce nu îşi stăpânesc nervii. Mai trebuie luată în seamă preocuparea, putem să îi spunem obsesivă, pentru apărarea şi conservarea mediului ambiant. Vegetaţia specific mediteraneană – palmieri, cactuşi, leandri, măslini, mandarini, arbori falnici din familia coniferelor, de mărimea stejarilor noştri – înveşmântează toate oraşele Rivierei. Costurile pentru întreţinerea verdelui natural nu sunt de neglijat. Pentru toaleta de primăvară a unui măslin din curtea lui – de exemplu – a cărui vârstă se pierde în ani, proprietarul a plătit, atenţie!, 400 euro, preţ în care a intrat şi transportul resturilor rezultate din tăiere.

Imaginând un pod peste ani, românii din generaţiile veacului trecut care au fost pe Riviera au merituoşi urmaşi în ospitalierul spaţiu. În mai toate oraşele franceze de la Mediterana s-au adunat comunităţi mai mari sau mai mici de cei veniţi de la Dunăre şi Carpaţi. Foarte mulţi tineri informaticieni de top, medici, dar şi iscusiţi meseriaţi semnează în ştatele unor puternice companii multinaţionale, ca de pildă „Amadeus”, cu obiect de IT şi ramificaţii pe toate continentele, în prestigioase centre medicale, pe şantiere, în porturi. Şcoliţi la universităţi din Grenoble şi Lyon sau la Bucureşti, ardeleni, moldoveni, olteni, bucureşteni şi nu în ultimul rând argeşeni sunt „piese” de rezistenţă în economia Rivierei, Franţa devenindu-le a doua patrie. Nu poate fi trecut însă neobservat faptul că ţara de origine le este încă la inimă, aşa cum spune cântecul „Tot ce este românesc nu piere”. Ne îndreptăţeşte afirmaţia şi desenul cu valoare de simbol al tinerei inginere IT, din Piteşti, Marina Mitan, care, cu autentic talent, a pus în culoare pe unul dintre pereţii apartamentului său din Antibes un viguros copac din care zboară stoluri de păsărele, dar ale cărui rădăcini trec prin harta României.

Seară (joia trecută) care le-a mers la inimă spectatorilor Filarmonicii Piteşti; şi din punct de vedere al repertoriului, şi datorită invitaţilor – violonistul Alexandru Tomescu şi dirijorul Christopher Petrie (Marea Britanie). Este un eveniment să îl asculţi pe Al. Tomescu la Piteşti! O şansă, un dar muzical, un privilegiu! Unul dintre remarcabilii români ambasadori ai muzicii clasice, care a cucerit lumea. O personalitate pe scenele lumii, un violonist a cărui expresivitate interpretativă te cucereşte din primul moment. „Sindromului Tomescu” i-a răspuns o sală arhiplină. Ne-a încântat adesea: a făcut-o cu aplomb şi joia trecută, în Concertul pentru vioară nr. 3, de Camille Saint Saens. O partitură dedicată compozitorului Pablo Sarasate, autor pe care Tomescu îl abordează adesea în concertele sale. Camille Saint Saens este socotit un geniu al epocii romantice, Concertul nr. 3 fiind în acest sens reprezentativ. Are de toate pentru un virtuoz ca violonistul Al. Tomescu! Cu sobrietate, a trecut prin toate stările emoţionale specific romantice, cum îi cere partitura: de la sunete delicate la virtuozitate, la intonaţii melodice lirice, la registre pasionale.

Trăirea interioară artistul a transpus-o, stăpân pe el, cu o măiestrie cuceritoare. În dialog permanent cu orchestra, aceasta s-a văzut în faţa unui examen permanent, trecut nu fără dificultăţi. Când Al. Tomescu a comunicat, în final, că acest concert este la Piteşti ca o avanpremieră la prezenţa sa pe celebra scenă Royal Philharmonic Londra, publicul şi-a înmulţit aplauzele. Una dintre simfoniile brahmsiene, ultima – Simfonia nr. 4 – a făcut, într-un fel, legătura cu spiritul concertului lui Saint Saens, în sensul că ambii compozitori reprezintă linia romantică a muzicii clasice. Chiar dacă, în general, lucrările sale erau etichetate în epocă drept de modă veche (în raport cu Wagner) Brahms confirmă – şi prin această simfonie – o altă… etichetă, de data aceasta strălucitoare: el a rămas printre cei trei mari „B”  ai muzicii germane: Bach, Beethoven şi Brahms.

Al doilea invitat al serii, dirijorul Christopher Petrie, a adus pe scenă un stil sobru, permanent reţinut în mişcări, cu o dinamică ce-i caracterizează personalitatea, preocupat nu de excentricităţi ale mişcărilor, ci de a aduna, din toate instrumentele, sunetul concertului saensian şi al simfoniei brahmsiene. Am avut atâţia dirijori invitaţi de peste hotare, încât am putut compara şi clasifica: Christopher Patrie este un bun reprezentant al şcolii britanice.

P.S. Seara a fost deschisă cu „Doine”, de Călin Humă.

Normalitatea este o stare firească pe care o trăim foarte rar.

Filosoful nu este un interpret al întâmplărilor, ci un cercetător atent al semnificaţiilor umane.

Să fie judecători doar aceia care n-au fost niciodată vinovaţi!

Cum să te prezinţi celorlalţi, fără tine însuţi?

Înţelepciunea de a nu te lăsa cuprins de deznădejde îţi arată calea spre salvare.

Filosofia s-a născut din uimirea marilor gânditori în faţa eternităţii.

Dacă nuferii alunecă pe ape şi sunt de-un alb pur, nu vom crede că au aceeaşi mireasmă cu a crinilor.

Căutând direcţiile motivaţionale ale unui gest, trebuie să înţelegem, mai întâi, semnificaţia lui.

Stalactitele şi stalagmitele, ţesute de lacrimi în peştera sufletului, vor alcătui altarul amintirilor la care te vei închina.

Teama de eşec se iveşte după cea de-a doua greşeală de acelaşi fel; de aceea, fereşte-te să greşeşti de două ori în mod similar.

(Din volumul Aripi spre nemurire, în curs de apariţie la Editura „Semne”)

Ion C. ŞTEFAN

Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, unele sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat se nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

„Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numite simplu, cu un singur cuvânt, iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl  completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Niciun portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă nu se poate numi”.

Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nicio altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…”; „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârjolite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – «acasă»!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

Vasile FILIP