Sud-vestul Statelor Unite ale Americii este o rezervaţie naturală care cuprinde cinci Parcuri Naţionale cu lanţuri muntoase şi văi adânci, numite canioane, cu stânci spectaculoase, ca nişte sculpturi în piatră, în parte roşii sau albe. În acest decor fantastic vezi râul Colorado, iar deasupra se înalţă un platou gigant. Peste tot se deschid imagini panoramice, dar şi stepe stâncoase şi pustii. Sute de kilometri nu întâlneşti aşezări omeneşti: explicaţia este clima cu temperaturi extreme, de 40-50 grade Celsius.

Ruta noastră a trecut prin statele Utah, Nevada, Arizona, Colorado şi California. După sute de kilometri străbătuţi de la Salt Lake City, capitala statului mormonilor – Utah, am ajuns la Las Vegas, o oază suprarealistă în deşertul Nevada, care în numai 50 de ani de existenţă a devenit metropola jocurilor de noroc din lume. Cazinouri şi hoteluri cu sute de automate, muzică zi şi noapte, reclame de neon, tot felul de show-uri atrag 40 de milioane de vizitatori anual. Orice încercare de a descrie acest „paradis” pentru unii nu poate sugera nici pe departe senzaţia de a te afla într-o altă lume, străină ţie, indusă de prea multe impulsuri vizuale, auditive, termice etc.

Ca o evadare şi un program de contrast dupa Las Vegas, mulţi turişti vizitează Parcul Naţional Grand Canyon din Arizona. Este cea mai mare atracţie din sud-vestul Americii; aşadar, vestul sălbatic din filmele lui John Wayne prinde din nou viaţă. Canalul de eroziune fluvială, adânc de 1.700 metri, până la râul Colorado, este imaginea pe care 5 milioane de vizitatori pe an o privesc până în adâncul pământului. O platformă din sticlă (celebrul sky-walk), suspendată deasupra canionului la o înălţime de 2.100 metri, poate fi accesată contra sumei de 80 de dolari. Canionul apare în multe versiuni ale listei celor şapte minuni naturale ale lumii. De menţionat este că parcul naţional este administrat în exclusivitate de indienii hualapai, sosiţi pe acest teritoriu cu mult timp înaintea albilor.

Tot ce am văzut în această excursie a fost bine gândit şi organizat, dar şi regizat perfect. Dar revelaţia mea a fost „Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi, descoperită în Muzeul „Norton Simon” din Pasadena, în California. Colecţia de artă a muzeului este prestigioasă. În cartea intitulată „1000 de locuri de văzut înainte de a muri” există un citat anonim: „Viaţa nu ne este măsurată după numărul respiraţiilor noastre, ci după locurile şi clipele care ne răpesc răsuflarea”.

Redacţia ziarului „Argeşul”, cu care colaborez în ultima vreme, mi-a sugerat că ar fi cazul să spun cine sunt şi să fac o prezentare a familiei din care provin, cu atât mai mult cu cât şi părinţii mei, şi eu am petrecut la Piteşti o lungă perioadă din viaţă, aşa că nu-mi rămâne decât să spun, ca la teatru, „Sus cortina!”.

Paza bună…

Statuia lui Gogu Cantacuzino din Grădina Icoanei

Acum câţiva ani, la întâlnirea cu colegii de liceu, după 50 de ani de la absolvire, mi s-a reproşat că „m-am ascuns” şi că niciodată nu am spus nimic despre familia din care provin şi cum am ajuns la Piteşti. Ce puteam să spun? Culmea absurdului, cum ar fi fost, elevă fiind, să fi ieşit la „careu”, să le spun: „Ştiţi, sunt descendentă din familia domnitorului Şerban Vodă, iar acum «am aterizat» la Piteşti, cu D.O. (domiciliu obligatoriu)”… La vremea respectivă, cine şi ce ar fi înţeles??? Mai mult ca sigur m-ar fi taxat drept sărită din balamale! Din dorinţa de a mă proteja şi pentru „a mă integra”, părinţii nu mi-au spus adevărul decât târziu, când puteam înţelege. Altfel, în copilărie, dacă puneam vreo întrebare „nelalocul ei”, referitoare la familie, schimbau vorba… Nu mi-aş fi făcut decât rău, mie, sau familiei, aşa că, nici mai târziu, în studenţie, sau când eram profesoară, nu am scos o vorbă, dar, de data asta în mod conştient, conform vechii zicale româneşti, „paza bună trece primejdia rea”! Abia după 1990, vorba unui coleg de cancelarie, „am prins glas”! Sunt mândră că aparţin unei mari familii şi, cum mă consider om normal, nu pot decât să încerc, prin ce fac sau spun, să nu las să planeze vreo umbră care să impieteze asupra istoriei înaintaşilor. Este o datorie sfântă să mă închin în faţa memoriei celor fără de care, noi, descendenţii, nu am fi reuşit nimic şi nu am fi ceea ce suntem.

Istoria unei familii

Mai bine decât oricare dintre noi, Ion Mihai Cantacuzino, nepot al doctorului Ion Cantacuzino, fondatorul „Institutului Cantacuzino”, în cartea sa „O mie de ani în Balcani”, reface, cu multe detalii şi tabele cronologice, istoria unei familii cu multe ramificaţii, puternic ancorată în istoria Europei, din vremea Bizanţului, până în zilele noastre. Iată, foarte schematic, istoria uneia dintre ramuri, cea din care fac parte şi ale cărei rădăcini pornesc din 1634, de la Şerban Vodă, voievod al Valahiei, între 1679-1688, nimeni altul decât fratele Stolnicului Cantacuzino. Printre cei şase copii ai lui Şerban Vodă, Gheorghe, Mare Ban al Olteniei, a fost, la rândul lui, tatăl a şase copii; printre ei, Toma (1714-1762), tatăl lui Matei (1745-1817), iar pornind de la fiul acestuia, Iordache (1777-1829), se desprinde ramura Râfoveanu, după numele moşiei pe care o avea la Râfov, nu departe de Ploieşti. Fiul lui Iordache, Constantin (1811-1876), străbunicul meu, a avut şi el 6 copii, patru dintre ei din căsătoria cu Elena Mavrocordat. Unul dintre aceştia, Gheorghe (Gogu) Cantacuzino Râfoveanu (1845-1898), bunicul meu, membru marcant al Partidului Naţional Liberal, fondator şi director al ziarului „Voinţa Naţională”, a fost ministru de finanţe. Pentru a-i cinsti memoria, în 1904, la cererea membrilor PNL, în Grădina Icoanei, la doi paşi de casa în care a locuit, a fost ridicată statuia realizată de sculptorul Ernest Henri Dubois, figură de seamă a neoclasicismului francez. Faptul că pe soclul statuii sunt înscrise, ca într-o carte deschisă, numele unor paşoptişti de seamă (I. Câmpineanu, Fraţii Goleşti, C. Negri, A. Panu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu), a salvat monumentul de la demolare, în perioada comunistă.

Dintre cei cinci copii ai lui Gogu Cantacuzino, două fete şi trei băieţi, tatăl meu, Constantin (Ţache), născut în 1895, era cel mai mic. În Primul Război Mondial, pe front, contractase temutul tifos exantematic şi, scăpat ca prin minune, însă cu sănătatea şubrezită, nu a practicat meseria pentru care se pregătise, cea de medic, şi s-a dedicat administrării moşiei pe care o moştenise la Râfov, în Prahova. De acolo, de la moşie, părinţii mei au fost ridicaţi de comunişti, într-o noapte, doar cu ce aveau pe ei şi cu mine, copil mic, de nici un an, în braţe şi trimişi la Piteşti, cu D.O. După anii în care în conacul de la Râfov a funcţionat sediul CAP, după 1990, prăduită de „nu se ştie cine”, clădirea a ajuns o ruină care, deşi recuperată, pentru moment nu poate fi readusă la viaţă…

Tata, dintr-o primă căsătorie, cu Elena (Ella) Peretz Băicoianu, a avut un băiat, pe Mihai (1924-1984), iar dintr-a doua, cu Carmen Popescu, m-a avut pe mine, Elena Maria Maruca, născută în 1948. Smaranda (1950-1998) şi Constantin Şerban (Dinu), născut în 1955, sunt copiii lui Mihai, ai fratelui meu de tată.

Hanul lui Manuc

După mai bine de zece ani de procese şi tergiversări, Dinu a reuşit să recupereze „Hanul lui Manuc”, moştenit de la familia bunicii lui şi, priceput fiind, încearcă să-i redea strălucirea de altădată, însă nu fără uriaşe eforturi, nu numai financiare. Eforturile sunt cu atât mai mari, cu cât, fiind vorba de un monument arhitectural de mare valoare, trebuie să se încadreze în anumite limite, adesea aberante, impuse de Legea Monumentelor Istorice. Dinu are, la rândul lui, dintr-o primă căsătorie, doi copii: Matei Şerban, născut în 1982, şi Irina Gabriela, născută în 1986. Prin băiat, aşa cum este tradiţia, va continua numele familiei. În ordinea firească, fără a ne împăuna, supravieţuitorii acestei ramuri ar trebui să semnăm Cantacuzino Râfoveanu, dar… câte mai sunt normale?

Reuniri la doi ani

Începând din 1988, descendenţi Cantacuzino, din diferitele ramuri (Valahă, Moldavă, Bavareză, Rusească), răspândiţi pe tot mapamondul, au luat obiceiul de a se reuni, din doi în doi ani, în diferite oraşe europene, începând cu Stockholm, continuând cu Paris, Bruxelles, Bucureşti (de trei ori), Koln (de două ori), Toulouse, Innsbruck, Londra, Atena, Istanbul, Berlin, Viena şi Oxford. Cum reuniunile durează 4-5 zile, se organizează excursii care le permit celor veniţi să se cunoască mai bine, dar să şi vadă câte puţin din ţara în care au venit. De exemplu, la ultima reuniune de familie, cea din 2018, din  România, Dinu şi Alina, soţia lui, au organizat o excursie la mânăstirile din Oltenia, pe care mulţi dintre cei veniţi nu le cunoşteau. Cu toţii au fost foarte plăcut impresionaţi de frumuseţea locurilor şi a monumentelor vizitate, unele fiind chiar ctitorii cantacuzine, şi, cum era de aşteptat, şi-au exprimat dorinţa de a reveni.

Prezentarea, foarte pe scurt, a istoriei familiei din care provin nu o pot încheia decât citându-l pe inegalabilul Tudor Muşatescu: „Numai covoarele se nasc pentru a fi călcate în picioare”! Cunoscătorii ştiu de ce…

La noi, acasă, pregătirile pentru noul an şcolar, şi primul din viaţa mea, au început încă din vară. Mama s-a pornit să colinde magazinele de solduri pentru copii, cumpărând la preţ redus aceeaşi marfă pe care, în toamnă, ar fi luat-o la dublu. În plus, ar mai fi stat şi la coadă şi la înghesuială, fără să poată alege ce-i plăcea şi ce-i trebuia.

          A venit şi jumătatea lui septembrie. Şcoala începea la cinşpe, şi nu la întâi ca la ruşi, şi nici pe nouă ca acum, în Uniunea Europeană. De mână cu mama am plecat spre şcoală. Eram vizibil marcat, de nici n-am ştiut când am intrat în curtea şcolii. Pe drum, mama şi-a manifestat iarăşi bucuria că o voi avea învăţătoare pe doamna Marin, o fostă colegă de clasă din şcoala primară. N-au fost nicio zi prietene. De exemplu, când se întâlneau întâmplător pe Strada Mare, şi numai nas în nas, îşi aruncau una-alteia câteva vorbe, de parcă le-ar fi costat o avere. În schimb, dacă avea norocul (şi eu nenorocul) să se îtâlnească cu alte colege, se pupau ca în filme şi se aşezau la vorbă, în mijlocul trotuarului, de le uita Dumnezeu.

          Curtea şcolii era plină de copii şi de părinţi. Când a sunat clopoţelul, au fost invitaţi înăuntru doar parinţii celor de-a-ntâia. Doamna ne-a ieşit înainte.

– Mă bucur, dragă, că te văd. Ăsta e băiatul tău? Uite, să stea aici, în prima bancă de la geam. Are multă lumină şi la iarnă căldură, doar godinul e la doi paşi.

Mama jubila de bucurie.

– Ai văzut, parcă-mi spune din priviri, o să se ocupe special de tine.

– Dacă este cuminte şi deştept ajunge popă ca unchi’său Tică, ori negustor ca tac’su.

Cuminte eram, dar deştept nu prea. Popă nu vroiam să mă fac, iar negustor nici atât, fiindcă tata nu mai era negustor. Îi închiseseră comuniştii prăvălia şi era să-l ducă şi la mititica, cum se spunea pe atunci la puşcărie. Acum muncea în gară la piatră, la încărcat de vagoane. S-a dus numai după ce o noapte întreagă domnul Barbu Ghica, boier mare, adus la noi în oraş ca „expropriate”, l-a bătut la cap să se înhame la munca de jos în locul Canalului sau Aiudului. Ceilalţi negustori, care au ţinut coada sus, au ajuns nu numai la Canal şi la Aiud, ci şi la Piteşti, unde Ţurcanu îşi omora camarazii de închisoare cu făcăleţul, cu pumnii şi picioarele.

La ora opt fix, părinţii au fost poftiţi afară. Doamna s-a urcat la catedră şi a început să strige catalogul. Pe la sfârşitelea, că eram cu “S”, am auzit:

– Constantin Florea Simion.

Pentru că pe mine nu mă chema Constantin, ci Costel, ca în extractul de naştere, n-am răspuns, crezând că e vorba de alt coleg.

– Simion!!!

Odată cu urletul, am simţit în cap şi lovitura creionului cu care m-a ochit doamna. Am sărit tulnicit în picioare şi abia am şoptit:

– Prezent.

– Văd, dobitocule, că eşti prezent; marş în ultima bancă! Copiii exploatatorilor, care au supt sângele poporului două mii de ani, n-au ce căuta lângă copiii clasei muncitoare.

Abia mai târziu, prin a şasea sau a şaptea, la lecţia de istorie, am aflat că, cu două mii de ani în urmă, împăratul Traian, născut la Nerva în Spania, a venit la Sarmisegetuza cu exploatarea omului de către om şi a supt sângele dacilor.

M-am aşezat în ultima bancă, după ultimul elev. În spate mai erau goale alte câteva bănci.

– Ţi-am zis, boule, în ultima bancă!

La prima recreaţie, mi-am luat ghiozdanul şi am fugit acasă. Mama s-a făcut foc şi pară. A căutat în scrin, a luat extractul de naştere  şi…

– Hai la şcoală.

A intrat val-vârtej în clasă, deşi începuse ora.

– Uite actul. E oficial, de la primărie; nu eşti tu mai deşteaptă ca primarul. Pe fi-mi îl cheamă Costel şi nu Constantin, cum l-ai trecut în catalog.

– L-am trecut cum am vrut eu, nu cum vrei tu. Şi dacă nu-ţi convine, du-l la altă şcoală. Iar de acum încolo să-mi zici “doamnă învăţătoare”, că nu mă trag de sutien cu tine. Ieşi afară, că chem miliţia!

De atunci, mama n-a mai venit la şcoală; nici la şedinţele cu părinţii, deşi, de fiecare dată îi duceam biletul. Când se întâlnea întâmplător cu doamna Marin îşi întorcea capul şi-şi acoperea nasul cu batista, de parcă ar fi avut în faţă un câine mort.

În clasa a treia, am trăit însă durerea cea mai cumplită a vieţii mele ca elev. Aveam ora de aritmetică, dar doamna ne-a dat “program de voie”. Puteam face tot ce ne trecea prin cap. Eu stăteam liniştit în bancă, ba chiar puţin speriat, pentru că o văzusem pe doamna Marin uitându-se de câteva ori fix la mine. Lucian Ion şi Puiu Olteanu, doi colegi îngâmfaţi nevoie mare, dar buni la carte, au venit la mine în bancă, după ce au şuşotit ceva cu doamna, m-au băgat la mijloc şi au început să mă preseze, chipurile în joacă.

– Simion!!! a strigat doamna învăţătoare, de parcă o muşcase şarpele boa. Treci la uşă.

A rupt o foaie de caiet, a scris ceva pe ea şi mi-a agăţat-o pe spate cu un ac de siguranţă adus special de-acasă. Radu, băiatul profesorului Negrea, a primit sarcina pionerească de a mă plimba prin toate clasele. Pe foaie era scris cu litere mari de tipar: LENEŞ. Pe atunci acest cuvânt era cea mai mare insultă adusă unui copil, nu ca acum când lenea a devenit virtute chiar şi la adulţi.

Nu m-am mai întors în clasă. Sunase de recreaţie. Am fugit glonţ în spatele şcolii şi m-am aşezat cu faţa lipită de zid. N-am plâns, nu pentru că nu vroiam, n-am plâns pentru că nu puteam. Într-un târziu, foarte târziu, am pipăit în jur, cum face orbul când îi cade vreo monedă din mână şi am dat de ghiozdan. L-am luat de jos, l-am strâns la piept şi m-am ridicat încet, de parcă peste mine trecuse o căruţă încărcată cu lemne.

Mama mă aştepta la poartă, albă la faţă.

– Unde ai stat, copile, până acum?

M-am întors cu spatele, ca să citească foaia care încă atârna pe cămaşă.

– S-o vadă Dumnezeu!

Aş fi vrut ca mama s-o blesteme pe doamna Marin aşa cum o blesteamă naşa pe Tinca a lui Trifu când îi fură ouă din cuibar.

Cu chiu, cu vai, au trecut trei luni de şcoală. Mai aveam o zi şi intram în vacanţa de iarnă. Doamna s-a ridicat de la catedră şi a dat să coboare. Nu ştiu cum a făcut de s-a rostogolit şi s-a lovit cu capul de prima bancă. O clipă am crezut că a murit. După câteva minute a început să se vaite de se auzea până sus, la cimitir. Acolo sus, pe deal, era cimitirul oraşului. A venit, speriat, domnul Preda, directorul şcolii. Au venit speriate şi celelalte doamne învăţătoare.

– Şi-a rupt piciorul, a diagnosticat doamna Rădulescu, de la a patra.

– Şi-a rupt pe dracu’, nu vezi că şi-a frânt şoldul, ca babele bătrâne, a concluzionat doamna Sultănica, de la a doua.

Apoi şoptit ca pentru dânsa, dar şi pentru mine:

– S-o mai sature Dumnezeu.

Până la sfârşitul clasei a patra doamna învăţătoare Marin n-a mai venit la şcoală. Se mişca greu, numai în cârjă. Mult mai târziu a schimbat cârja cu un baston. Dar tot greu se mişca. De unde era să ştiu eu atunci că acel blând blestem al mamei era să fie unul dintre cele mai cumplite. Sigur, ea ştia  că “Acolo, sus, Dumnezeu nu doarme niciodată, că vede tot şi nimic din ce e de pedepsit nu iartă”.

Constantin Florea SIMION

La fel cum teiul ne apare drept copacul păcii, al prieteniei și al dragostei, sau salcâmul este cunoscut ca un simbol al tenacității și longevității, tot astfel castanul, copac puternic și misterios, se regăsește printre speciile alese din care se degajă poezia nesfârșită a naturii. Frumoși, romantici, visători, castanii sunt unul din nobilele însemne cu care se poate mândri un oraș, fiind uneori o parte nelipsită a fantasticului citadin. Parafrazând numele primului roman al lui Mihail Sebastian, titlul de mai sus ar putea da impresia că trimite, discret, spre un subiect și către o atmosferă dominate de lentoarea vieții unui orășel de provincie.

Opera care sugerează titlul de mai sus este, însă, o descriere evocatoare, intitulată Argeșul copilăriei și aparține memorialistului și eseistului Alexandru Bădăuță (1901-1983), autor care s-a remarcat, mai ales în epoca interbelică, prin activitatea sa de animator al turismului românesc. Inclusă în volumul Icoane argeșene (1944), în care autorul își descrie copilăria și anii de școală de la Pitești, din timpul primului război mondial, lucrarea a fost concepută, cumva, și pentru a pune în valoare atracția turistică a urbei. Pentru societatea clasico-burgheză de la sfârșit de Belle Époque, în care autorul își trăia prima tinerețe, Bulevardul Elisabeta (actualul ”Republicii”), adică ruta piteșteană care leagă în linie dreaptă vechea gară a orașului de centru, până în dreptul Grădinii Publice reprezenta unul dintre locurile favorite pentru promenadă; a rămas încă de atunci una din străzile-simbol ale Piteștilor, un adevărat popas al imaginației tradiționale. Din primăvară până în toamnă, întreg bulevardul era ”învelit” de frunzișul castanilor, copac reprezentativ pentru flora acelor vremuri, în spațiul public. Odată cu hoinăreala pe calea străjuită pe ambele părți de castani, adolescentul avea subit revelația trecerii pe sub un lung tunel vegetal, coridor pe care îl compară cu un uriaș arc de triumf: „ Așa ne-am cunoscut și așa începe «Argeșul copilăriei» mele. În față cu un bulevard lung: o panglică de asfalt, luminos și proaspăt spălat  ̶  ca un obraz de adolescent, plâns. De o parte și de alta  ̶  un adevărat mai vegetal: două rânduri de castani, cu piepturile frunzișului bombate și aliniați cât zărea ochiul, ca niște soldați gătiți cu tot marele echipament al primăverii.

    Am intrat, astfel, în Pitești, în cea mai frumoasă sărbătoare națională a naturii: pe sub pomii încărcați de frunze, cu crengile întinse asemenea unor brațe, care, după ce ne salutau, se înfrățeau într-o boltă care limita văzduhul de sus la cerul mai strâmt și foșnitor, de frunziș, al bulevardului. Am mers pe el  ̶  ca pe sub un uriaș arc de triumf: tunel vegetal al cărui sfârșit nu-l găseam aproape niciodată.” 

  Bulevardul plin de castani înfloriți își primea cu un aer familiar vizitatorii, devenindu-le, odată cu trecerea repetată sau cu desele popasuri pe aici, un adevărat confident sufletesc. În fața unei asemenea priveliști naturale care va fi provocat simțirile oricărui localnic, nimic nu ne-ar mai putea împiedica atunci să clasăm castanul autohton printre speciile de arbori perfect adaptate imaginarului, ca simbol al întregii comunități piteștene: în afara simplului loc al hoinărelii școlărești, feeria castanilor va fi devenit pentru localnici prilej des de promenadă, din primăvară până în toamnă, precum plimbările de pe Strada Mare sau de pe Ulița Boierească, cel puțin atunci când nu se avântau spre cărările pădurii, la Trivalea. Expresia fantezistă a acestui tablou redă un sens profund vilegiaturist al bulevardului de odinioară. Ca într-un poem al fericirii, tot ce era atunci mai pitoresc în oraș se afla parcă numai peste acest tărâm al trecerii: „ Toate sosirile și plecările mele argeșene începeau și se sfârșeau cu el. Îl lăsam, la capătul vacanței, gol și trist parcă de plecarea frunzișului său uman: copiii, ca să-l regăsesc la întoarcere, așteptându-ne în fața gării  ̶  îmbrăcat ca o bunicuță, care-și adăsta nepoții, cu scufița de sărbătoare a unui frunziș nou. Toți castanii râdeau. Parcă ne-ar fi jucat cine știe ce farsă. Și, mă tem că, în viața mea de mai târziu, nu există amintirea vreunei alte glume, mai frumoasă decât aceea pe care ne-o făcea bulevardul din Pitești, înfrunzind în lipsa noastră. 

   Plimbându-ne pe sub copacii lui, ni l-am făcut confident. În unul sau în doi. Bulevardul a fost pedagogul inimii noastre. Și rareori, prieten sau dascăl care să fi trăit mai adânc și mai organic: visurile, durerile și bucuriile de atunci. A înflorit cu ele. S-a scuturat cu noi.

    Devenită un drum principal al orașului, pe artera asfaltată și luminată noaptea cu felinare cu gaz pe care treceau în epocă mulțime de birje sau primele automobile s-au construit case boierești, hanuri, hoteluri, prăvălii, magazine de lux sau instituții de stat. De aceea, evocarea sa poate deveni expresia plastică a unora din cele mai diverse circumstanțe sociale, familiale sau profesionale: la fel cum a devenit loc de întâlnire al mulțimii școlarilor, tot atât de bine ar fi putut servi drept loc de refugiu pentru perechile de îndrăgostiți sau pentru vitregiții sorții. Pe bulevard se afla și se înțelegea totul; cine trecea adesea pe aici, știa, deja, mai multe răspunsuri la întrebările pline de tâlc ale Vieții:„ Primăvara, bulevardul era adolescent. Iubea  ̶  cum iubeam; se mărturisea prin flori, asemeni nouă  ̶  prin cuvinte. Știa să ne ascundă, îndesindu-și frunza și umbra  ̶  la vreme: atunci când se apropia vacanța cea mare și, cu ea, despărțirile cele mai grele! Dar, tot bulevardul știa să ne consoleze toamna, când ne întorceam: pe cei mici (ca să uite frumoasele zile ale Aranjuezului familial, de care se despărțiseră cu greu) îi antrena cu castane, minuscule mingi iluzorii, pentru viitoarele lor meciuri de fotbal; pe cei mari îi făcea să înțeleagă  ̶  prin propria sa desfrunzire  ̶  rânduielile neiertătoare ale vieții.          Și după această întoarcere nostalgică, bulevardul cu castani al Piteștilor a rămas acel loc deosebit pe unde te plimbai când erai trist sau vesel, agitat sau contemplativ, singur sau în compania cuiva. Prin efectul de imaginar creat de evocarea lirică a lui Alexandru Bădăuță, castanul pământean capătă și o valoare literară deosebită. La fel cum apar într-o asemenea scriere, arborii de pe „Elisabeta”  puteau deveni și un simbol aliat pentru orice operă beletristică de amploare, care să aibă drept subiect viața clocotitoare a orașului cosmopolit de acum un veac. Rămânând unul din copacii favoriți ai Provinciei, castanul se reînsuflețește în imaginar odată cu actualizarea istorico-geografică invocată, în care redescoperim Piteștiul prin ochii acestui scriitor.

Asumarea patronării în comun de către Patriarhia Română, prin intermediul ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, şi Arhidieceza Romano-Catolică din Bucureşti, prin împuternicitul său, PS Cornel Damian, Episcop auxiliar, a ediţiei din acest an, în care comemorăm 80 de ani de la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial prin atacarea succesivă a Poloniei de către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, în baza prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov de împărţire a estului european în sfere de influenţă (semnat la 23 August 1939), a asigurat din start notorietate la nivel naţional şi internaţional a unui simpozion chiar de la ediţia inaugurală (1-3 septembrie 2016) a beneficiat de o atenţie specială din partea presei din Lituania, Polonia şi România: peste 50 de ecouri ante- şi post-eveniment.

În frumoasa sală de festivităţi a Protoieriei Câmpulung Muscel, aflată în imediata apropiere a unui monument istoric de excepţie, Sfânta Mănăstire de călugări Negru Vodă, participanţii şi-au adus aminte cu nostalgie de primul refugiat politic din Ţara Românească, legendarul prinţ făgărăşean Negru Vodă, cel care, la început de Ev Mediu, trecea Munţii Carpaţi şi întemeia oraşul său fondator, Câmpulung (Langenau sau Langefeld, în germană).

Luni 16 septembrie 2019 a fost o zi cu numeroase evenimente, care mai de care mai atractive. Deschiderea oficială a lucrărilor au făcut-o prelaţii celor două biserici surori, urmaţi de citirea Mesajelor de Felicitare primite din partea Ambasadorilor Republicii Cehe, Republicii Islamice Iran, Poloniei, iar Excelenţa Sa, dl. Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova, în plus faţă de propriul Mesaj de Felicitare a fost despre cele două valuri de refugiaţi sosiţi în România în anul 1940, respectiv 1944.

A urmat o deplasare la Cimitirul ortodox Flămânda din apropiere unde, în cadrul sectorului catolic, există un sobru Monument al Eroilor Polonezi. Au fost depuse coroane şi s-au oficiat servicii religioase de pomenire de către Pr. Petre Păuleţ, parohul bisericii catolice Bărăţia, şi un sobor de trei preoţi ortodocşi.

Pauza de masă, care va fi servită în incinta Sfintei Mănăstiri Negru Vodă, va da puteri participanţilor din România şi din străinătate.

De asemenea, au fost depuse coroane flori la complexul monumental Zidul Roşu, dedicat Rezistenţei Armate Anticomuniste din fostul judeţ Muscel, iniţiată şi condusă, din februarie 1948, de către Lt. Col. câmpulungean Gheorghe Arsenescu (1907-1962), apoi la Mausoleul Mateiaş, operă monumentală dedicată tuturor victimelor luptelor dure purtate în zonă în toamna anului 1916.

Punctul culminant al acestei zile l-a reprezentat ceremonia dezvelirii şi sfinţirii de către cei doi prelaţi prezenţi a unei plăci comemorative menite să marcheze prezenţa în reşedinţa patriarhală din Comuna Dragoslavele a Mareşalului Edward Rydz-Smigly, comandantul suprem al armatei poloneze, refugiat aici timp de 14 luni (octombrie 1939 – decembrie 1940), ca apoi să evadeze şi să se reîntoarcă pe teritoriul Poloniei.

Prin bunăvoinţa Ministerului Apărării Naţionale, Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele” (numele bătăliei din 1916 este prezent şi pe Arcul de Triumf din Bucureşti) a asigurat o Gardă de Onoare compusă din 4 militari. De remarcat caracterul aparte al componenţei acesteia: printre ei se află şi un militar femeie, fruntaşul Florescu Ana Daiana. O dovadă peremptorie a îndeplinirii pe toate liniile a angajamentelor asumate de Guvernul României în momentul primirii ţării în NATO. Gărzii de Onoare i se va alătura şi un veteran muscelean al războiului din Afganisftan, fruntaşul Ionuţ Claudiu Butoi, erou acolo, erou în ţară şi eroul la Jocurile Invictus (adus de la domiciliu şi ajutat sa poată urca rampele din zonă în urma solicitării exprese a noastre, aprobată cu multă bunăvoinţă de „părintele” Invictus, Dl. Colonel Gavrilă Andrei-Mihail, prezent la ceremonii.

De acum înainte clasicele fotografii de grup, făcute de presă în faţa Vilei Patriarhale din Comuna Dragoslavele, vor depune o mărturie elocventă a participării la unui moment important din istoria relaţiilor cu totul speciale întemeiate imediat după Primul Război Mondial între o Polonie independentă, condusă de viitorul Mareşal Josef Klemens Pilsudski şi o Românie Întregită, condusă, pe atunci, de Regele Ferdinand I cel Leal.

La întoarcere, evitând drumul iniţial, s-a mers pe „Valea Plângerii”, cum au numit germanii, inspiraţi, Valea Dâmboviţei, datorită grelelor pierderi pe care le-au avut pe porţiunea dintre Dragoslavele şi Stoeneşti, în urma bombardamentelor artileriei române amplasate pe creasta din zona Mateiaş-satul Piatra.

În comuna Stoeneşti au fost vizitate Monumentul Eroilor, considerat cel mai frumos monument din zona rurală a judeţului Argeş (ridicat de Amiralul Dan Zaharia) şi biserica nouă ctitorită de preotul căpitan Gheorghe Cotenescu şi sfinţită, după două decenii de trudă istovitoare, la 8 octombrie 1939.

Preotul Căpitan Gheorghe Cotenescu, decorat cu Ordinul Coroana României, mobilizat în întreaga campanie 1916-1919, a ajuns până la Budapesta, pe câmpia din zonă ofiţerii şi trupa Regimentului 9 Vânători, conform pisaniei din interiorul bisericii, oferind primii bani colectaţi pentru o nouă biserică ce trebuia să se ridice în locul celei vechi, bombardate şi desacralizate de trupele germane prin transformare in grajd, scoaterea ochilor sfinţilor şi spargerea pristolului. În cimitir a fost adus un omagiu Mariei Arsenescu, născută Buduluca, soţia locotenent-colonelului martir Gheorghe Arsenescu, al cărui mormânt rămâne în continuare necunoscut după execuţia sa la Jilava.

Prima zi s-a încheiat prin începerea lucrărilor propriu-zise de către conferenţiarii înscrişi cu comunicări la sesiunea dedicată Poloniei (printre aceştia se numără nu mai puţin de patru profesori de la Universitatea din Lodz, condusă de dl. Andrzej Dubicki, un bun cunoscător al limbii române).

Astăzi, marţi 17 septembrie 2019, se vor desfăşura lucrările a nu mai puţin de 3 sesiuni ştiinţifice dedicate Cehoslovaciei, Ţărilor Baltice (cu accent pe Lituania şi pe 5 foşti cetăţeni ai acestei ţări, contesa Liwia de Dymsza, fiica lui Titu Maiorescu, împreună cu două fiice şi două nepoate, refugiate în România în anul 1942, graţie intervenţiilor disperate la care au recurs inginerul Nicolae Racottă şi diplomatului de carieră Raoul Bossy, ministrul român la Berlin. S-au stabilit iniţial la Bucureşti, iar din anul 1943 la Câmpulung, pe strada Lascăr Catargiu nr. 18, locuind cu chirie într-o casă pe care s-a montat şi s-a sfinţit, la 1 septembrie 2016, o placă memorială.

A doua ediţie a Simpozionului Internaţional se va încheia miercuri, 18 septembrie 2019, cu plecarea spre Bucureşti unde, prin bunăvoinţa D-lui Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie al României, se va vizita cu precădere sala Tezaurului, rememorând în acest fel atât atitudinea corectă a României neutre faţă de o Polonie care urma să dispară – prin dreptul pumnului – de pe harta Europei, prin contribuţia decisivă la evacuarea Tezaurului naţional şi a Patrimoniului cultural-artistic al Poloniei, transportat cu trenul, fără oprire şi sub pază asigurată de autorităţile române, de la graniţă către portul Constanţa, unde a fost preluat de o navă britanică şi descărcat, după multe peripeţii, pe teritoriul unor ţări prietene, spre Franţa, Anglia şi Canada. Un tezaur salvat în întregime prin acest gest de onoare (inclusiv cele circa 4 tone de aur depozitate temporar la Banca Naţională a României, returnate în totalitate după 1946), cu toate protestele vehemente, la vremea respectivă, lansate atât de Hitler, cât şi de Stalin, un tezaur care a contribuit din plin la refacerea Poloniei, un tezaur salvat de România, comparativ cu situaţia singurelor două ţări din Europa care nu şi-au mai putut recupera tezaurele naţionale în timpul celor două conflagraţii mondiale: România şi Spania.

Autor: Radu Petrescu-Muscel, coordonatorul Centrului de Cercetări Istorice „Preotul Gheorghe I. Cotenescu”

Mai cu una, mai cu alta, îndreptându-ne atenţia spre alte evenimente specifice vremurilor de harababură postrevoluţionară, nu ne-am mai amintit că iunie a fost luna intrării în nemurire a marelui Caragiale. Dar spiritul lui e printre noi, îi întâlnim personajelele, le ascultăm, le vedem, sunt mai numeroase şi mai ridicole ca-n vremea tipăteştilor şi a caţavencilor. Societatea noastră e plină de „farsori şi gogomani” cu toate viciile lor: perversitatea, carierismul, minciuna, lăcomia, infidelitatatea, incultura, mitocănia, şarlatania etc., aşa cum arăta în pledoaria sa avocatul-scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, apărându-l pe Caragiale, în procesul intentat de un „scârţa-scârţa” pe hârtie, învinuindu-l de plagiat al dramei „Năpasta”: „Ştiu, cunosc acuzaţiile puerile ce s-au adus lui Caragiale:  -«Ai atacat libertăţile publice; ai batjocorit constituţia; ai zeflemisit egalitatea; ai ponegrit democraţia! Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui la însănătoşirea vieţii noastre publice.”

Din păcate, „însănătoşirea vieţii noastre publice” întârzie. E tot în suferinţă, e la… reanimare. Cei care trebuie să-i aducă alinare se bat pe fotolii şi portofolii, pe funcţii şi pe ranguri, întrecându-se în promisiuni deşarte. În vara asta, căldură mare, tunete şi fulgere pe cer, rupere de nori, dar nu atâtea câte sunt în lumea politică: discuţii conflictuale, rupere de alianţe, toate partidele căutându-şi cu febrilitate reprezentanţii pentru cea mai înaltă funcţie în stat. Dar la înălţimea aşteptărilor nu se ştie cine va fi. Se poate întâmpla ca iţele să le descurce vreun Agamiţă Dandanache, cu experienţă în politichie, poate vreo Zoe, că prea s-a dovedit bătăuşă în confruntare cu şantazistul Caţavencu. Ceea ce nu se vede e poluarea morală şi, vorba unui personaj din oglinda scrierilor caragialiene, „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!” Până în toamna acestui an, când se vor număra bobocii, rămâne valabilă întrebarea: noi cu cine votăm? E întrebarea pe care mi-o pun şi eu, un mai vechi şi dezamăgit alegător,

Gheorghe MOHOR

Graţie mamei mele, Carmen Popescu Cantacuzino, medic fiind, am avut ocazia să-i cunosc pe câţiva dintre colegii ei din Piteşti, iar de unii dintre ei chiar îmi aduc aminte cu plăcere. Ca ieri, coborând pe strada Craiovei, pe dreapta, înainte de intersecţia cu Bulevardul, pe latura unui mic scuar, într-o zonă care nu mai există, parcă văd casa în care locuia doctoriţa Nina Petrov. Era mică de statură, cu ochelari groşi, cu multe dioptrii. Între prieteni, toţi îi spuneau „aia mică”.  Când stăteai cu ea de vorbă, avea un fel special de a se balansa de pe un picior pe altul, de parcă se pregătea să danseze. Vali, puţin mai mică decât mine, era „copia la indigo” a mamei ei, având, inclusiv, ochelari groşi, „ca fundul de sticlă de sifon”, cum o tachinau copiii din vecini. Ştiu, oare, cei foarte tineri cum erau sticlele de sifon? Poate doar din filme, ori din povestirile celor mari! După ce, prin 1960, în urma unei operaţii nereuşite, „aia mică” s-a prăpădit, rudele din Ardeal au luat-o pe Vali la ei, aşa că i-am pierdut urma.

Carmen Anghelide

Coborând pe Calea Bucureşti, pe partea stângă, într-una dintre primele case, la etajul mansardat, plin de mobilă veche, locuia o altă figură aparte, doctoriţa Carmen Anghelide, alături de nenumăratele ei pisici, „şeptelul”, cum o necăjea tata. Cum le iubea foarte mult, în uşa de la intrare, decupase un spaţiu prin care mâţele să poată circula în voie, fără să o deranjeze. Atunci, ideea unei „uşi pentru pisici” mi s-a părut cu totul ieşită din comun, dacă nu chiar trăsnită!

Maria Foray

De la intersecţia cu Calea Bucureşti, pe strada 1 Mai, nu departe de colţ, retrasă de la stradă, este casa Bobancu. Pe atunci era foarte frumoasă, iar acum, deşi se află, încă, în picioare, ba chiar pusă în vânzare, arată jalnic. Acolo locuia o colegă şi prietenă a mamei, doctoriţa pediatră Maria Foray (tanti Marioara, cum îi spuneam noi, copiii), al cărei băiat, cu o zi mai mare ca mine, mi-a fost coleg de şcoală şi de facultate. Tanti Marioara, mama şi doctorul Ionescu-Oarja, tatăl Mirunei şi al lui Alin, lucrau, toţi trei, la Spitalul de Copii, care pe atunci funcţiona într-o clădire veche, improprie, pe strada Victoriei, nu departe de Biserica Catolică.

Tenis cu Mina Ilina

Fără vreo legătură cu medicii Piteştiului copilăriei, îmi aduc aminte că, gard în gard cu casa Bobancu, era locuinţa familiei Zenovie. Doamna, Matilda Mateescu Zenovie, era profesoara noastră de biologie, la „Bălcescu”, iar domnul Zenovie, dacă-mi aduc bine aminte, era militar de profesie. Casa lor, doar parter, cu un cerdac închis, ascuns parcă în spatele unei cascade de glicină şi clematite, a fost demolată între timp, iar în locul ei cresc bălăriile de un stat de om, la fel ca la casa Bobancu.

Cum tot vorbeam de strada 1 Mai, dincolo de casa familiei Zenovie, în blocul de la capătul străzii, chiar vizavi de Spitalul Mare, cum se numea pe atunci, locuia tenismena Mina Ilina. Timp de câţiva ani i-a iniţiat pe doritori, în majoritate copii, în tainele jocului de tenis, pe terenul „din capătul scărilor de la Zinca”, lângă blocurile din cartierul „Traian”. Rachetă de tenis aveam, dar… talent, ba! Cu toate astea, cât era vara de lungă, mă duceam la tenis, nu din snobism, cum mi s-a reproşat mai târziu, ci din plăcerea jocului. Cu cei câţiva cu adevărat talentaţi, Mina Ilina oferea adevărate demonstraţii. În amintirea ei, la un moment dat, Federaţia Română de Tenis organizase „Memorialul Mina Ilina”, însă nu ştiu dacă nu a fost doar o iniţiativă de moment. De la terenul de tenis, aflat pe platoul de deasupra Colegiului „Zinca Golescu”, cum, prin anii ’60, nu erau foarte multe clădiri înalte, puteai admira întreaga panoramă a oraşului, până hăt, departe.

Pompiliu Brânaru

Coborând pe strada Rahovei, la intersecţia cu „H.C.C.”, actuala Armand Călinescu, pe colţul din dreapta, era locuinţa doctorului Pompiliu (Pompi) Brânaru, fost coleg de facultate al mamei. Casa, cu un aer bătrânicios, a pierit, în locul ei fiind acum o clădire modernă, destul de anostă, din beton, sticlă şi metal, în care funcţionează, inevitabil, un restaurant. Oare, cine-şi mai aduce aminte cum era casa care a dispărut sau cum era o altă casă, de vizavi, a doctorului Mărtoiu, în locul căreia acum este o pizzerie, dacă nu mă înşel. Pentru noi, elevele de la „Bălcescu”, mai ales în ultimii ani de liceu, soţia doctorului Mărtoiu, mică de statură, totdeauna ca „scoasă din cutie”, era un fel de etalon al eleganţei, la mare concurenţă cu profesoara noastră de chimie, Dalia Petrescu, soţia doctorului Cezar (Cezărică) Petrescu. Cei doi locuiau într-o casă deosebit de frumoasă, la intrarea în Trivale.

Dumitru Nicolescu

Tot coleg de facultate al mamei era şi medicul militar Dumitru (Mitică) Nicolescu, „ţiganu'”, cum, din simpatie, îi spuneau prietenii, din cauza tenului smead. Era vecin cu noi, în „Teilor” şi, dacă nu-ţi mergea bine ceasul, puteai să-l reglezi după el: dimineaţa, totdeauna pleca de acasă la aceeaşi oră şi nu l-ai fi scos din ritmul lui pentru nimic în lume. Din spusele mamei, tot aşa de tacticos era şi pe vremea studenţiei. Doina, fata lui, medic şi ea, a plecat, acum vreo 40 de ani, în America şi, de atunci, ne-am pierdut din vedere.

Cornel Ghinescu

Gard în gard cu şcoala noastră, actualul Colegiu „I.C. Brătianu”, este casa doctorului Cornel Ghinescu. Înalt, totdeauna cu ţigara în colţul gurii, doctorul Ghinescu era tatăl Sandei, cu care eram colegă de şcoală. Casa, impunătoare, cu parter înalt, bine întreţinută, continuă şi azi să atragă atenţia trecătorilor. În copilărie, pentru noi, colegele Sandei şi ale Ancăi, sora ei mai mică, era o mare bucurie să ne invite la ele, iar bunica şi mama lor, în pofida aerului sobru şi aparent distant, „ne căutau în coarne”!

Doctorul Hârdău

O altă figură deosebită era doctorul Hârdău; prenumele, nu i l-am ştiut niciodată. Auzindu-i numele şi văzându-l, mic de statură şi rotund, „ca un hârdău”, ai fi zis că e un personaj coborât din Caragiale! Când colo, era director la „Sanepid”, cum se numea pe atunci Direcţia Sanitară Piteşti. Jovial, avea mereu pe buze o vorbă bună, ori o glumă. Oare de ce  jovialitatea este socotită, de multe ori, a fi apanajul supraponderalilor??? Eram studentă, când mama a făcut un infarct miocardic, fiind internată în spital. Îngrijorată, am venit val-vârtej, de la Bucureşti, să o văd şi, în curtea spitalului, am dat nas în nas cu doctorul Hârdău. La curent fiind cu starea mamei, mi-a ţinut o scurtă lecţie, pe care n-am s-o uit câte zile oi avea. Cum mă ştia de copil, continua să-mi spună „ţâcă”, deşi ajunsesem să fiu cu un cap mai înaltă ca el. Parcă-l aud: „Mă, ţâcă, să ţii minte de la mine că, şi când eşti cu sictiru-n suflet, trebuie să fii cu surâsul pe buze, să nu se bucure duşmanii”! Pe moment, m-a amuzat felul în care căuta să mă îmbărbăteze, dar, mai târziu, despicând firu-n patru şi, mai ales în momentele de cumpănă, nu puţine, mi-am dat seama câtă dreptate avusese şi i-am rămas recunoscătoare.

Constantin Haşu

Alt coleg al mamei, de felul lui din zona Făgăraşului, de la Lisa, era doctorul ortoped Constantin (Costică) Haşu. Într-o vară, când se pregătea să plece în concediu, spre satul natal, doctorul Haşu i-a spus mamei, cu mult umor, că se duce la „Mona Lisa”! Parcă-l văd ce mândru se plimba cu băieţelul lui, o mogâldeaţă drăgălaşă, de vreo doi-trei ani. „Băieţelul” trebuie să aibă acum ceva peste 40 de ani! Doar văzându-i crescând pe cei pe care-i ştiam copii, ne dăm seama că nu ne prea uităm în buletin…. Fratele mamei, medic şi el, dacă auzea pe careva văitându-se că a îmbătrânit, mucalit cum era, îi spunea că, „în termeni medicali”, asta se cheamă „buletinită cronică evolutivă” şi că, încă e bine, până nu apar „fenomenele de balamalită generalizată”!! În fond, cât este de benefic, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei din jur, să faci haz de necaz şi să iei partea frumoasă a lucrurilor, făcând abstracţie, pe cât posibil, de urâţeniile inerente trecerii anilor…

Roland Anceanu

Un alt medic de excepţie, fost director al Spitalului Ştefăneşti, era doctorul Roland (Puiu) Anceanu. În afara meseriei, în care era foarte apreciat, era şi un recunoscut colecţionar de artă, în special de artă naivă. Casa lui, totdeauna deschisă prietenilor, era ca o oază de bine şi normalitate, într-o vreme în care toate erau pe dos! Mi-au rămas în amintire şi plăcutele seri în care ne aduna la el, pe Mariana Şenilă-Vasiliu, artist plastic, şi pe soţul ei, profesorul George Vasiliu, criticul de artă bucureştean Radu Ionescu, arhitecţii Maria (Miţi) şi Alecu Mulţescu, pentru a nu-i enumera decât pe cei mai apropiaţi.

Virgil Georgescu

Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe doctorul Virgil (Gil) Georgescu, „Şeriful”, cum îi spunea mama medicului care a îngrijit-o exemplar, când, la nici 52 de ani, a făcut infarctul. Cât a fost mama internată, când era de gardă, dacă avea câte un moment liber, „Şeriful” se ducea să schimbe câteva vorbe cu ea şi s-o îmbărbăteze. Porecla de „şerif” mama i-o pusese. Înalt, suplu, dacă îl vedeai pe stradă, cu o geacă scurtă de piele cafenie, ai fi zis că nu-i lipsea decât insigna de şerif! Spre amuzamentul lui şi al celor din jur, chiar i-am adus una.

Din păcate, medicii despre care am povestit au trecut în lumea umbrelor, dar nu fără a lăsa în urmă, cel puţin pentru mine, duioase amintiri.

Vederea-i slăbise, mâna-i tremura, dar Maestrul tot scria…

În care dintre stele, Doamne, sălăşluieşte sufletul prea bunului  pământean şi de Tine iubitor, Doru Popovici, strămutat la cele veşnice la începutul primăverii acestui an? Când steaua lui va licări, e semn divin că ochii lui ne spun că a primit acolo, în nemărginirile astrale, gândurile noastre de veşnică preţuire, de iubire şi recunoştinţă pentru lumina pe care a revărsat-o în pământeasca lui existenţă. Din strălucirea stelei sale doresc să iau lumină când sufletu-mi va trece hotarul vieţii pământeşti. Divinele sale creaţii muzicale şi literare: muzică religioasă, simfonică şi vocal-simfonică, muzică de operă şi balet, muzică de cameră şi corală, compoziţii de factură neobizantină şi de inspiraţie folclorică, articolele de specialitate, eseurile, cronicile muzicale şi literare, studiile muzicologice, poemele în vers liber, monografiile despre Nicolae Kirculescu, Mircea Popa, Nicolae Brânzeu, Ruxandra Donose, Miltiade Nenoiu, făcând sunetele să vorbească şi cuvintele să cânte, justifică numeroasele premii obţinute de-a lungul vieţii creatoare: Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Radiodifuziunii Române, Premiul Academiei Române, Premiul „Pro Musica” al Radiodifuziunii din Budapesta, Premiul Uniunii Compozitorilor din Iugoslavia, Medalia UNESCO „Cristan Tzara”, titlul de „Comandor al Italiei”. A fost profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la universităţile particulare „Luceafărul” şi „Spiru Haret”, redactor muzical în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, întreţinând mulţi ani emisiunea radiofonică „Corespondenţe spirituale”. I s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Braşovului şi al oraşului natal, Reşiţa. Compoziţiile muzicale i-au fost editate la Paris, Tokio, Leipzig, Stocholm, S.U.A

„Am pledat şi pledez pentru o creaţie muzicală înrădăcinată în spiritualitatea românească, cu o întrepătrundere între tradiţie şi inovaţie, între etic şi estetic şi cu teme majore. Pledez pentru protecţie socială, pentru cultură şi pentru perceptele christice”, se confesa compozitorul într-un interviu acordat regretatei soprane Mirela Zafiri.

    Deşi era încununat cu meritatele onoruri din ţară şi de peste hotare, maestrul citea cu însufleţire „Săgetătorul”, începând cu nr. 611/11 apr.2009, după apariţia articolului „O carte şi doi cărturari”, cu referire la volumul „Însemnări despre scriitorul Doru Popovici”, de Eugen Cojocaru. Aprecierea pentru publicaţia noastră de culturăi-a impus-o, îmi zicea, consistenţa, sobrietatea şi tematica articolelor selectate de către directorul-fondator, Mihai Golescu. În acest context, vă rog, domnule director, să-mi permiteţi a retranscrie, cuvânt cu cuvânt, un fragment dintr-un comentariu al maestrului, publicat în revista „România Mare”, la care avea colaborare permanentă: „«Săgetătorul» este una dintre cele mai profunde publicaţii din România contemporană, condusă de Mihai Golescu, un scriitor neorenascentist, conform căruia străvechiul popor daco-roman a atras atenţia prin cultura sa desăvârşită… În lumea debusolată a Secolului XXI, Mihai Golescu pledează pentru triumful spiritului în dauna economicului. Pentru acest frate al meu de suflet, a iubi lumea frumosului liber este o binecuvântare, după cum a aprofunda cultura înseamnă a ne apropia de Bunul Dumnezeu”. (Eseuri impresionante din revista „Săgetătorul”). În arhiva amintitei reviste, există şi alte asemenea comentarii, a căror sinceritate se regăseşte şi în „Scrisoarea deschisă” trimisă pe adresa redacţiei „Argeşul”, în urma unor eseuri pe care i le-aţi publicat: „În calitate de colaborator şi constant cititor al minunatei reviste «Săgetătorul», vă pot spune, Domnule Director, că, aprofundând conţinutul opusurilor din amintita publicaţie, la sfârşitul vieţii mele, de compozitor, muzicolog, scriitor, profesor şi gazetar, sufletul mi se înseninează ca o natură, în setea explozivă a înverzirii… Parafrazând pe mioriticul Lucian Blaga, dumneavoastră, maestre Mihai Golescu, puteţi «muzicaliza» pe cuvintele: «Sunt încă tânăr şi voi rămânea până la urmă tânăr, fiindcă, adevăratul meu viitor vine după mine…»”

    Pe regretatul admirator al publicaţiei noastreîl fascinau atât articolele despre clasicii literaturii naţionale, cât şi despre valorile autentice contemporane, pe care apoi le comenta, cu precădere, în revista eminentului om de cultură Corneliu Vadim Tudor.                         

    Prin mijlocirea scriitoarei Vavila Popovici, stabilită pe pământ american, numele „Săgetătorului” a apărut şi peste Atlantic, în revistele de cultură: Lumea Românească, Armonia, Occidentul românesc, Pro Diaspora, Observatorul, Clipa.  

   Aflat acum în constelaţia genialilor oameni ai neamului românesc şi ai lumii universale (Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Enescu), nemurirea regretatului Doru Popovici abia a început.

    Rogu-Te, Doamne, arată-mi steaua veşniciei sale!       

De peste hotare, poeţii au început să sosească de azi (marţi), iar de joi, efectiv, se derulează cea de-a 23-a ediţie a deja tradiţionalului Festival „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”. Manifestarea va fi inaugurată de expoziţia de carte a Editurii „Academia Internaţională Orient-Occident” şi un recital plurilingv, care vor avea loc, de la ora 11.30, în sala de conferinţe a hotelului Posada din Curtea de Argeş. La ora 18, în sala mare a primăriei municipiului, autorităţile judeţene şi municipale vor transmite salutul lor participanţilor la festival, după care va urma un microrecital muzical-cameral cu Elena Dimitriu Vasilieva.

Vineri, 12 iulie 2019

09,30 h: RECITAL POETIC (lansări de cărţi), locul: Sala de Conferinţe Meşterul Manole, Hotel Posada, Curtea de Argeş

12,00 h: Deschiderea expoziţiei: Gravuri la Sonetele lui Mihai Eminescu; Poeme de MIHAI EMINESCU (1850-1889), locul: CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ARTE GEORGE TOPÎRCEANU, Curtea de Argeş

18,00 h: DESCHIDEREA EXPOZIŢIEI DE ARTĂ: CAROLINA ILICA * CĂRŢILE DE LA VIDRA * PLÂNGÂND DE-ATÂTA FRUMUSEŢE

18,30 h: CEREMONIA DE INAUGURARE A EDIŢIEI A 23-a a FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL „NOPŢILE DE POEZIE DE LA CURTEA DE ARGEŞ”

– MESAJUL dlui. dr. DAN MANU, preşedintele Consiliului Jdeţean

– Mesajele dlui Dumitru M. Ion, preşedinte, şi al dnei Carolina Ilica, director artistic al festivalului

– RECITAL POETIC

– CONCERT EXTRAORDINAR LA NAI ÎN ONOAREA OASPEŢILOR * MAESTRUL IONUŢ CÎRSTEA şi TARAFUL SĂU, locul: Sala Basarabilor, Muzeul Municipiului Curtea de Argeş

Sâmbătă, 13 iulie 2019

08,30 h: EXCURSIE ÎN CARPAŢI: – VIZITAREA MĂNĂSTIRII CORBII DE PIATRĂ (sec. IX);

– Pe urmele lui Dracula: Cetatea lui Vlad Ţepeş; Barajul Vidraru

19,00 h: MAESTRUL GRIGORE LEŞE * CONCERT EXTRAORDINAR OFERIT OASPEŢILOR FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE DE CĂTRE CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ARTE GEORGE TOPÎRCEANU, CURTEA DE ARGEŞ, Locul: Centrul de Cultură şi Arte George Topîrceanu, Curtea de Argeş

Duminică, 14 iulie 2019

12,30h: Vizitarea Mănăstirii Curtea de Argeş (sec. XVI)

13,00 h: Participare: Ceremonie de Botez, Mănăstirea Curtea de Argeş

21,00 h: Recital: Grupul de Dansuri Tradiţionale Româneşti al Hotelului Posada (coregraf: Mihai Ilie)

Luni, 15 iulie 2019

11,00 h: LANSAREA VOLUMULUI: MERANI * POEŢI ROMANTICI GEORGIENI

– CEREMONIA PRIMIRII DE MEMBRI AI ACADEMIEI INTERNAŢIONALE ORIENT-OCCIDENT

– RECEPŢIE OFERITĂ de Î.P.S. CALINIC, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

– RECITAL POETIC, locul: BISERICA DOMNEASCĂ (sec. XIV)

19,00 h: MITING POETIC INTERNAŢIONAL

– Ceremonia decernării premiilor Academiei Internaţionale Orient-Occident

– Închiderea ediţiei a 23-a a Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, locul: Sala Basarabilor, Muzeul Municipal Curtea de Argeş

Încă din copilărie, de la vârsta de cinci, şase ani mergeam împreună cu bunicii sau mătuşile în oraş şi făceam popas la farmaciile din centrul urbei. Era de fiecare dată o mare bucurie pentru că spectacolul care mă aştepta mă amuza şi interesa în egală măsură. În Piaţă era primul popas, la Farmacia Nr. 3 unde lucra Lizica Penescu, vară cu mama, şi Lilişor Matei, fata lui N. Hagi-Nicolau. Acesta din urmă era un bun prieten al bunicului şi mai târziu am aflat că a fost autorul unui pelerinaj la Sfântul Mormânt. La Farmacia Nr. 1 făceam alt popas. Acolo lucra o mătuşă şi aveam voie să merg în spatele tejghelei, unde mă fascinau flacoanele, sticluţele, mojarele, totul mi părea o lume de vis. Am crescut printre farmacişti şi medici dedicaţi care, pe lângă dragostea pe care mi-au arătat-o, mi-au stârnit şi cultivat interesul pentru aceste meserii deosebite. Istoria medicinei şi farmaciei arată evoluţia societăţii în domeniul sănătăţii şi implicit ale civilizaţiei actuale.  

Începuturi farmaceutice

În secolul întemeierii farmaciilor, ţinutul Arges-Muscel era organizat administrativ în două judeţe, Argeş şi Muscel. Prima farmacie modernă din acest ţinut a fost înfiinţată la Piteşti, în 1839, de către Friederich Eitel din Bucureşti, licenţiat la Pesta şi autor al Farmacopeii Romane, editată în 1862. După câţiva ani a cedat-o fratelui său, Josef Eitel, care între timp absolvise studiile de specialitate la Pesta. Ulterior, tânărul absolvent a cumpărat farmacia Salvator, iar prin contopirea celor două oficine a înfiinţat firma farmaceutică cu acelaşi nume. Farmacia Salvator era situată pe Strada Mare, locul de promenadă din centrul oraşului, strada denumită Şerban Vodă, cel care a ctitorit în 1656 Biserica Sfântul Gheorghe. În 1847 este menţionată farmacia Esculap. Abia în 1898 apare şi un nume românesc, Ştefan Orezeanu cu Farmacia Modernă, situată în Piaţa Sf. Gheorghe.

Farmaciile particulare

La începutul secolului al XX-lea, când populaţia oraşului Piteşti numără 17.000 de locuitori, existau trei farmacii: Salvator, Esculap şi Modernă. Norma legislativă din acea perioadă permitea un număr limitat de farmacii raportat la numărul locuitorilor. Din documente de arhivă rezultă că, în 1921, normele au permis transformarea a două drogherii în farmaciile Aquila şi Nova. Farmacia Aquila se afla pe strada Doamna Bălaşa nr. 5 şi fusese deschisă de farmacistul braşovean Nicolae Bobancu, o personalitate cu multe calităţi profesionale, intelectuale şi de mentor pentru tinerii colegi. Farmacia Nova din Piaţa Episcopiei nr. 30 a fost iniţial drogherie, aparţinând farmacistului Niculae Iliescu.

În 1930, Piteştiul avea deja 25.000 de locuitori, 15 medici şi 7 farmacii, iar în 1949 a fost atestată existenţa a 17 farmacii particulare.

În anul 1949, sistemul politic a decis naţionalizarea tuturor farmaciilor, laboratoarelor care produceau medicamente, depozitelor şi sucursalelor firmelor străine. Fără a primi depăgubiri, foştii farmacişti particulari au fost obligaţi să se angajeze la stat.

Farmacişti remarcabili

Majoritatea farmaciştilor piteşteni constituiau o elită prin pregătirea profesională şi conduită. Printre aceştia se numărau Didinica Pispiris de la Farmacia nr. 2 şi soţul acesteia, Constantin Pispiris, de la Farmacia nr. 4. De asemenea sunt de remarcat Mariana şi Cornel Ştefănescu, proprietarii farmaciei Nova, doi profesionişti deosebiţi, precum şi dr. farm. Alexandru Matei, dirigintele farmaciei sanatoriului TBC din Piteşti. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată doamna farmacist Ivona Georgescu, în vârstă de 95 de ani, o legendă în viaţă şi martor al evoluţiei domeniului farmaceutic din ultimul secol.

Astăzi sărbătorim 180 de ani de la înfiinţarea primei farmacii în Piteşti şi suntem obligaţi să ne înclinăm cu respect şi admiraţie în faţa tuturor profesioniştilor din acest domeniu important al societăţii. Meritele şi sacrificiile acestora obligă generaţia de astăzi să continue tradiţia cu demnitate, respect şi competenţă. Şi cu responsabilitate, desigur!

Scroll Up