Graţie mamei mele, Carmen Popescu Cantacuzino, medic fiind, am avut ocazia să-i cunosc pe câţiva dintre colegii ei din Piteşti, iar de unii dintre ei chiar îmi aduc aminte cu plăcere. Ca ieri, coborând pe strada Craiovei, pe dreapta, înainte de intersecţia cu Bulevardul, pe latura unui mic scuar, într-o zonă care nu mai există, parcă văd casa în care locuia doctoriţa Nina Petrov. Era mică de statură, cu ochelari groşi, cu multe dioptrii. Între prieteni, toţi îi spuneau „aia mică”.  Când stăteai cu ea de vorbă, avea un fel special de a se balansa de pe un picior pe altul, de parcă se pregătea să danseze. Vali, puţin mai mică decât mine, era „copia la indigo” a mamei ei, având, inclusiv, ochelari groşi, „ca fundul de sticlă de sifon”, cum o tachinau copiii din vecini. Ştiu, oare, cei foarte tineri cum erau sticlele de sifon? Poate doar din filme, ori din povestirile celor mari! După ce, prin 1960, în urma unei operaţii nereuşite, „aia mică” s-a prăpădit, rudele din Ardeal au luat-o pe Vali la ei, aşa că i-am pierdut urma.

Carmen Anghelide

Coborând pe Calea Bucureşti, pe partea stângă, într-una dintre primele case, la etajul mansardat, plin de mobilă veche, locuia o altă figură aparte, doctoriţa Carmen Anghelide, alături de nenumăratele ei pisici, „şeptelul”, cum o necăjea tata. Cum le iubea foarte mult, în uşa de la intrare, decupase un spaţiu prin care mâţele să poată circula în voie, fără să o deranjeze. Atunci, ideea unei „uşi pentru pisici” mi s-a părut cu totul ieşită din comun, dacă nu chiar trăsnită!

Maria Foray

De la intersecţia cu Calea Bucureşti, pe strada 1 Mai, nu departe de colţ, retrasă de la stradă, este casa Bobancu. Pe atunci era foarte frumoasă, iar acum, deşi se află, încă, în picioare, ba chiar pusă în vânzare, arată jalnic. Acolo locuia o colegă şi prietenă a mamei, doctoriţa pediatră Maria Foray (tanti Marioara, cum îi spuneam noi, copiii), al cărei băiat, cu o zi mai mare ca mine, mi-a fost coleg de şcoală şi de facultate. Tanti Marioara, mama şi doctorul Ionescu-Oarja, tatăl Mirunei şi al lui Alin, lucrau, toţi trei, la Spitalul de Copii, care pe atunci funcţiona într-o clădire veche, improprie, pe strada Victoriei, nu departe de Biserica Catolică.

Tenis cu Mina Ilina

Fără vreo legătură cu medicii Piteştiului copilăriei, îmi aduc aminte că, gard în gard cu casa Bobancu, era locuinţa familiei Zenovie. Doamna, Matilda Mateescu Zenovie, era profesoara noastră de biologie, la „Bălcescu”, iar domnul Zenovie, dacă-mi aduc bine aminte, era militar de profesie. Casa lor, doar parter, cu un cerdac închis, ascuns parcă în spatele unei cascade de glicină şi clematite, a fost demolată între timp, iar în locul ei cresc bălăriile de un stat de om, la fel ca la casa Bobancu.

Cum tot vorbeam de strada 1 Mai, dincolo de casa familiei Zenovie, în blocul de la capătul străzii, chiar vizavi de Spitalul Mare, cum se numea pe atunci, locuia tenismena Mina Ilina. Timp de câţiva ani i-a iniţiat pe doritori, în majoritate copii, în tainele jocului de tenis, pe terenul „din capătul scărilor de la Zinca”, lângă blocurile din cartierul „Traian”. Rachetă de tenis aveam, dar… talent, ba! Cu toate astea, cât era vara de lungă, mă duceam la tenis, nu din snobism, cum mi s-a reproşat mai târziu, ci din plăcerea jocului. Cu cei câţiva cu adevărat talentaţi, Mina Ilina oferea adevărate demonstraţii. În amintirea ei, la un moment dat, Federaţia Română de Tenis organizase „Memorialul Mina Ilina”, însă nu ştiu dacă nu a fost doar o iniţiativă de moment. De la terenul de tenis, aflat pe platoul de deasupra Colegiului „Zinca Golescu”, cum, prin anii ’60, nu erau foarte multe clădiri înalte, puteai admira întreaga panoramă a oraşului, până hăt, departe.

Pompiliu Brânaru

Coborând pe strada Rahovei, la intersecţia cu „H.C.C.”, actuala Armand Călinescu, pe colţul din dreapta, era locuinţa doctorului Pompiliu (Pompi) Brânaru, fost coleg de facultate al mamei. Casa, cu un aer bătrânicios, a pierit, în locul ei fiind acum o clădire modernă, destul de anostă, din beton, sticlă şi metal, în care funcţionează, inevitabil, un restaurant. Oare, cine-şi mai aduce aminte cum era casa care a dispărut sau cum era o altă casă, de vizavi, a doctorului Mărtoiu, în locul căreia acum este o pizzerie, dacă nu mă înşel. Pentru noi, elevele de la „Bălcescu”, mai ales în ultimii ani de liceu, soţia doctorului Mărtoiu, mică de statură, totdeauna ca „scoasă din cutie”, era un fel de etalon al eleganţei, la mare concurenţă cu profesoara noastră de chimie, Dalia Petrescu, soţia doctorului Cezar (Cezărică) Petrescu. Cei doi locuiau într-o casă deosebit de frumoasă, la intrarea în Trivale.

Dumitru Nicolescu

Tot coleg de facultate al mamei era şi medicul militar Dumitru (Mitică) Nicolescu, „ţiganu'”, cum, din simpatie, îi spuneau prietenii, din cauza tenului smead. Era vecin cu noi, în „Teilor” şi, dacă nu-ţi mergea bine ceasul, puteai să-l reglezi după el: dimineaţa, totdeauna pleca de acasă la aceeaşi oră şi nu l-ai fi scos din ritmul lui pentru nimic în lume. Din spusele mamei, tot aşa de tacticos era şi pe vremea studenţiei. Doina, fata lui, medic şi ea, a plecat, acum vreo 40 de ani, în America şi, de atunci, ne-am pierdut din vedere.

Cornel Ghinescu

Gard în gard cu şcoala noastră, actualul Colegiu „I.C. Brătianu”, este casa doctorului Cornel Ghinescu. Înalt, totdeauna cu ţigara în colţul gurii, doctorul Ghinescu era tatăl Sandei, cu care eram colegă de şcoală. Casa, impunătoare, cu parter înalt, bine întreţinută, continuă şi azi să atragă atenţia trecătorilor. În copilărie, pentru noi, colegele Sandei şi ale Ancăi, sora ei mai mică, era o mare bucurie să ne invite la ele, iar bunica şi mama lor, în pofida aerului sobru şi aparent distant, „ne căutau în coarne”!

Doctorul Hârdău

O altă figură deosebită era doctorul Hârdău; prenumele, nu i l-am ştiut niciodată. Auzindu-i numele şi văzându-l, mic de statură şi rotund, „ca un hârdău”, ai fi zis că e un personaj coborât din Caragiale! Când colo, era director la „Sanepid”, cum se numea pe atunci Direcţia Sanitară Piteşti. Jovial, avea mereu pe buze o vorbă bună, ori o glumă. Oare de ce  jovialitatea este socotită, de multe ori, a fi apanajul supraponderalilor??? Eram studentă, când mama a făcut un infarct miocardic, fiind internată în spital. Îngrijorată, am venit val-vârtej, de la Bucureşti, să o văd şi, în curtea spitalului, am dat nas în nas cu doctorul Hârdău. La curent fiind cu starea mamei, mi-a ţinut o scurtă lecţie, pe care n-am s-o uit câte zile oi avea. Cum mă ştia de copil, continua să-mi spună „ţâcă”, deşi ajunsesem să fiu cu un cap mai înaltă ca el. Parcă-l aud: „Mă, ţâcă, să ţii minte de la mine că, şi când eşti cu sictiru-n suflet, trebuie să fii cu surâsul pe buze, să nu se bucure duşmanii”! Pe moment, m-a amuzat felul în care căuta să mă îmbărbăteze, dar, mai târziu, despicând firu-n patru şi, mai ales în momentele de cumpănă, nu puţine, mi-am dat seama câtă dreptate avusese şi i-am rămas recunoscătoare.

Constantin Haşu

Alt coleg al mamei, de felul lui din zona Făgăraşului, de la Lisa, era doctorul ortoped Constantin (Costică) Haşu. Într-o vară, când se pregătea să plece în concediu, spre satul natal, doctorul Haşu i-a spus mamei, cu mult umor, că se duce la „Mona Lisa”! Parcă-l văd ce mândru se plimba cu băieţelul lui, o mogâldeaţă drăgălaşă, de vreo doi-trei ani. „Băieţelul” trebuie să aibă acum ceva peste 40 de ani! Doar văzându-i crescând pe cei pe care-i ştiam copii, ne dăm seama că nu ne prea uităm în buletin…. Fratele mamei, medic şi el, dacă auzea pe careva văitându-se că a îmbătrânit, mucalit cum era, îi spunea că, „în termeni medicali”, asta se cheamă „buletinită cronică evolutivă” şi că, încă e bine, până nu apar „fenomenele de balamalită generalizată”!! În fond, cât este de benefic, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei din jur, să faci haz de necaz şi să iei partea frumoasă a lucrurilor, făcând abstracţie, pe cât posibil, de urâţeniile inerente trecerii anilor…

Roland Anceanu

Un alt medic de excepţie, fost director al Spitalului Ştefăneşti, era doctorul Roland (Puiu) Anceanu. În afara meseriei, în care era foarte apreciat, era şi un recunoscut colecţionar de artă, în special de artă naivă. Casa lui, totdeauna deschisă prietenilor, era ca o oază de bine şi normalitate, într-o vreme în care toate erau pe dos! Mi-au rămas în amintire şi plăcutele seri în care ne aduna la el, pe Mariana Şenilă-Vasiliu, artist plastic, şi pe soţul ei, profesorul George Vasiliu, criticul de artă bucureştean Radu Ionescu, arhitecţii Maria (Miţi) şi Alecu Mulţescu, pentru a nu-i enumera decât pe cei mai apropiaţi.

Virgil Georgescu

Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe doctorul Virgil (Gil) Georgescu, „Şeriful”, cum îi spunea mama medicului care a îngrijit-o exemplar, când, la nici 52 de ani, a făcut infarctul. Cât a fost mama internată, când era de gardă, dacă avea câte un moment liber, „Şeriful” se ducea să schimbe câteva vorbe cu ea şi s-o îmbărbăteze. Porecla de „şerif” mama i-o pusese. Înalt, suplu, dacă îl vedeai pe stradă, cu o geacă scurtă de piele cafenie, ai fi zis că nu-i lipsea decât insigna de şerif! Spre amuzamentul lui şi al celor din jur, chiar i-am adus una.

Din păcate, medicii despre care am povestit au trecut în lumea umbrelor, dar nu fără a lăsa în urmă, cel puţin pentru mine, duioase amintiri.

Vederea-i slăbise, mâna-i tremura, dar Maestrul tot scria…

În care dintre stele, Doamne, sălăşluieşte sufletul prea bunului  pământean şi de Tine iubitor, Doru Popovici, strămutat la cele veşnice la începutul primăverii acestui an? Când steaua lui va licări, e semn divin că ochii lui ne spun că a primit acolo, în nemărginirile astrale, gândurile noastre de veşnică preţuire, de iubire şi recunoştinţă pentru lumina pe care a revărsat-o în pământeasca lui existenţă. Din strălucirea stelei sale doresc să iau lumină când sufletu-mi va trece hotarul vieţii pământeşti. Divinele sale creaţii muzicale şi literare: muzică religioasă, simfonică şi vocal-simfonică, muzică de operă şi balet, muzică de cameră şi corală, compoziţii de factură neobizantină şi de inspiraţie folclorică, articolele de specialitate, eseurile, cronicile muzicale şi literare, studiile muzicologice, poemele în vers liber, monografiile despre Nicolae Kirculescu, Mircea Popa, Nicolae Brânzeu, Ruxandra Donose, Miltiade Nenoiu, făcând sunetele să vorbească şi cuvintele să cânte, justifică numeroasele premii obţinute de-a lungul vieţii creatoare: Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Radiodifuziunii Române, Premiul Academiei Române, Premiul „Pro Musica” al Radiodifuziunii din Budapesta, Premiul Uniunii Compozitorilor din Iugoslavia, Medalia UNESCO „Cristan Tzara”, titlul de „Comandor al Italiei”. A fost profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la universităţile particulare „Luceafărul” şi „Spiru Haret”, redactor muzical în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, întreţinând mulţi ani emisiunea radiofonică „Corespondenţe spirituale”. I s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Braşovului şi al oraşului natal, Reşiţa. Compoziţiile muzicale i-au fost editate la Paris, Tokio, Leipzig, Stocholm, S.U.A

„Am pledat şi pledez pentru o creaţie muzicală înrădăcinată în spiritualitatea românească, cu o întrepătrundere între tradiţie şi inovaţie, între etic şi estetic şi cu teme majore. Pledez pentru protecţie socială, pentru cultură şi pentru perceptele christice”, se confesa compozitorul într-un interviu acordat regretatei soprane Mirela Zafiri.

    Deşi era încununat cu meritatele onoruri din ţară şi de peste hotare, maestrul citea cu însufleţire „Săgetătorul”, începând cu nr. 611/11 apr.2009, după apariţia articolului „O carte şi doi cărturari”, cu referire la volumul „Însemnări despre scriitorul Doru Popovici”, de Eugen Cojocaru. Aprecierea pentru publicaţia noastră de culturăi-a impus-o, îmi zicea, consistenţa, sobrietatea şi tematica articolelor selectate de către directorul-fondator, Mihai Golescu. În acest context, vă rog, domnule director, să-mi permiteţi a retranscrie, cuvânt cu cuvânt, un fragment dintr-un comentariu al maestrului, publicat în revista „România Mare”, la care avea colaborare permanentă: „«Săgetătorul» este una dintre cele mai profunde publicaţii din România contemporană, condusă de Mihai Golescu, un scriitor neorenascentist, conform căruia străvechiul popor daco-roman a atras atenţia prin cultura sa desăvârşită… În lumea debusolată a Secolului XXI, Mihai Golescu pledează pentru triumful spiritului în dauna economicului. Pentru acest frate al meu de suflet, a iubi lumea frumosului liber este o binecuvântare, după cum a aprofunda cultura înseamnă a ne apropia de Bunul Dumnezeu”. (Eseuri impresionante din revista „Săgetătorul”). În arhiva amintitei reviste, există şi alte asemenea comentarii, a căror sinceritate se regăseşte şi în „Scrisoarea deschisă” trimisă pe adresa redacţiei „Argeşul”, în urma unor eseuri pe care i le-aţi publicat: „În calitate de colaborator şi constant cititor al minunatei reviste «Săgetătorul», vă pot spune, Domnule Director, că, aprofundând conţinutul opusurilor din amintita publicaţie, la sfârşitul vieţii mele, de compozitor, muzicolog, scriitor, profesor şi gazetar, sufletul mi se înseninează ca o natură, în setea explozivă a înverzirii… Parafrazând pe mioriticul Lucian Blaga, dumneavoastră, maestre Mihai Golescu, puteţi «muzicaliza» pe cuvintele: «Sunt încă tânăr şi voi rămânea până la urmă tânăr, fiindcă, adevăratul meu viitor vine după mine…»”

    Pe regretatul admirator al publicaţiei noastreîl fascinau atât articolele despre clasicii literaturii naţionale, cât şi despre valorile autentice contemporane, pe care apoi le comenta, cu precădere, în revista eminentului om de cultură Corneliu Vadim Tudor.                         

    Prin mijlocirea scriitoarei Vavila Popovici, stabilită pe pământ american, numele „Săgetătorului” a apărut şi peste Atlantic, în revistele de cultură: Lumea Românească, Armonia, Occidentul românesc, Pro Diaspora, Observatorul, Clipa.  

   Aflat acum în constelaţia genialilor oameni ai neamului românesc şi ai lumii universale (Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Enescu), nemurirea regretatului Doru Popovici abia a început.

    Rogu-Te, Doamne, arată-mi steaua veşniciei sale!       

De peste hotare, poeţii au început să sosească de azi (marţi), iar de joi, efectiv, se derulează cea de-a 23-a ediţie a deja tradiţionalului Festival „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”. Manifestarea va fi inaugurată de expoziţia de carte a Editurii „Academia Internaţională Orient-Occident” şi un recital plurilingv, care vor avea loc, de la ora 11.30, în sala de conferinţe a hotelului Posada din Curtea de Argeş. La ora 18, în sala mare a primăriei municipiului, autorităţile judeţene şi municipale vor transmite salutul lor participanţilor la festival, după care va urma un microrecital muzical-cameral cu Elena Dimitriu Vasilieva.

Vineri, 12 iulie 2019

09,30 h: RECITAL POETIC (lansări de cărţi), locul: Sala de Conferinţe Meşterul Manole, Hotel Posada, Curtea de Argeş

12,00 h: Deschiderea expoziţiei: Gravuri la Sonetele lui Mihai Eminescu; Poeme de MIHAI EMINESCU (1850-1889), locul: CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ARTE GEORGE TOPÎRCEANU, Curtea de Argeş

18,00 h: DESCHIDEREA EXPOZIŢIEI DE ARTĂ: CAROLINA ILICA * CĂRŢILE DE LA VIDRA * PLÂNGÂND DE-ATÂTA FRUMUSEŢE

18,30 h: CEREMONIA DE INAUGURARE A EDIŢIEI A 23-a a FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL „NOPŢILE DE POEZIE DE LA CURTEA DE ARGEŞ”

– MESAJUL dlui. dr. DAN MANU, preşedintele Consiliului Jdeţean

– Mesajele dlui Dumitru M. Ion, preşedinte, şi al dnei Carolina Ilica, director artistic al festivalului

– RECITAL POETIC

– CONCERT EXTRAORDINAR LA NAI ÎN ONOAREA OASPEŢILOR * MAESTRUL IONUŢ CÎRSTEA şi TARAFUL SĂU, locul: Sala Basarabilor, Muzeul Municipiului Curtea de Argeş

Sâmbătă, 13 iulie 2019

08,30 h: EXCURSIE ÎN CARPAŢI: – VIZITAREA MĂNĂSTIRII CORBII DE PIATRĂ (sec. IX);

– Pe urmele lui Dracula: Cetatea lui Vlad Ţepeş; Barajul Vidraru

19,00 h: MAESTRUL GRIGORE LEŞE * CONCERT EXTRAORDINAR OFERIT OASPEŢILOR FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE DE CĂTRE CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ARTE GEORGE TOPÎRCEANU, CURTEA DE ARGEŞ, Locul: Centrul de Cultură şi Arte George Topîrceanu, Curtea de Argeş

Duminică, 14 iulie 2019

12,30h: Vizitarea Mănăstirii Curtea de Argeş (sec. XVI)

13,00 h: Participare: Ceremonie de Botez, Mănăstirea Curtea de Argeş

21,00 h: Recital: Grupul de Dansuri Tradiţionale Româneşti al Hotelului Posada (coregraf: Mihai Ilie)

Luni, 15 iulie 2019

11,00 h: LANSAREA VOLUMULUI: MERANI * POEŢI ROMANTICI GEORGIENI

– CEREMONIA PRIMIRII DE MEMBRI AI ACADEMIEI INTERNAŢIONALE ORIENT-OCCIDENT

– RECEPŢIE OFERITĂ de Î.P.S. CALINIC, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

– RECITAL POETIC, locul: BISERICA DOMNEASCĂ (sec. XIV)

19,00 h: MITING POETIC INTERNAŢIONAL

– Ceremonia decernării premiilor Academiei Internaţionale Orient-Occident

– Închiderea ediţiei a 23-a a Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, locul: Sala Basarabilor, Muzeul Municipal Curtea de Argeş

Încă din copilărie, de la vârsta de cinci, şase ani mergeam împreună cu bunicii sau mătuşile în oraş şi făceam popas la farmaciile din centrul urbei. Era de fiecare dată o mare bucurie pentru că spectacolul care mă aştepta mă amuza şi interesa în egală măsură. În Piaţă era primul popas, la Farmacia Nr. 3 unde lucra Lizica Penescu, vară cu mama, şi Lilişor Matei, fata lui N. Hagi-Nicolau. Acesta din urmă era un bun prieten al bunicului şi mai târziu am aflat că a fost autorul unui pelerinaj la Sfântul Mormânt. La Farmacia Nr. 1 făceam alt popas. Acolo lucra o mătuşă şi aveam voie să merg în spatele tejghelei, unde mă fascinau flacoanele, sticluţele, mojarele, totul mi părea o lume de vis. Am crescut printre farmacişti şi medici dedicaţi care, pe lângă dragostea pe care mi-au arătat-o, mi-au stârnit şi cultivat interesul pentru aceste meserii deosebite. Istoria medicinei şi farmaciei arată evoluţia societăţii în domeniul sănătăţii şi implicit ale civilizaţiei actuale.  

Începuturi farmaceutice

În secolul întemeierii farmaciilor, ţinutul Arges-Muscel era organizat administrativ în două judeţe, Argeş şi Muscel. Prima farmacie modernă din acest ţinut a fost înfiinţată la Piteşti, în 1839, de către Friederich Eitel din Bucureşti, licenţiat la Pesta şi autor al Farmacopeii Romane, editată în 1862. După câţiva ani a cedat-o fratelui său, Josef Eitel, care între timp absolvise studiile de specialitate la Pesta. Ulterior, tânărul absolvent a cumpărat farmacia Salvator, iar prin contopirea celor două oficine a înfiinţat firma farmaceutică cu acelaşi nume. Farmacia Salvator era situată pe Strada Mare, locul de promenadă din centrul oraşului, strada denumită Şerban Vodă, cel care a ctitorit în 1656 Biserica Sfântul Gheorghe. În 1847 este menţionată farmacia Esculap. Abia în 1898 apare şi un nume românesc, Ştefan Orezeanu cu Farmacia Modernă, situată în Piaţa Sf. Gheorghe.

Farmaciile particulare

La începutul secolului al XX-lea, când populaţia oraşului Piteşti numără 17.000 de locuitori, existau trei farmacii: Salvator, Esculap şi Modernă. Norma legislativă din acea perioadă permitea un număr limitat de farmacii raportat la numărul locuitorilor. Din documente de arhivă rezultă că, în 1921, normele au permis transformarea a două drogherii în farmaciile Aquila şi Nova. Farmacia Aquila se afla pe strada Doamna Bălaşa nr. 5 şi fusese deschisă de farmacistul braşovean Nicolae Bobancu, o personalitate cu multe calităţi profesionale, intelectuale şi de mentor pentru tinerii colegi. Farmacia Nova din Piaţa Episcopiei nr. 30 a fost iniţial drogherie, aparţinând farmacistului Niculae Iliescu.

În 1930, Piteştiul avea deja 25.000 de locuitori, 15 medici şi 7 farmacii, iar în 1949 a fost atestată existenţa a 17 farmacii particulare.

În anul 1949, sistemul politic a decis naţionalizarea tuturor farmaciilor, laboratoarelor care produceau medicamente, depozitelor şi sucursalelor firmelor străine. Fără a primi depăgubiri, foştii farmacişti particulari au fost obligaţi să se angajeze la stat.

Farmacişti remarcabili

Majoritatea farmaciştilor piteşteni constituiau o elită prin pregătirea profesională şi conduită. Printre aceştia se numărau Didinica Pispiris de la Farmacia nr. 2 şi soţul acesteia, Constantin Pispiris, de la Farmacia nr. 4. De asemenea sunt de remarcat Mariana şi Cornel Ştefănescu, proprietarii farmaciei Nova, doi profesionişti deosebiţi, precum şi dr. farm. Alexandru Matei, dirigintele farmaciei sanatoriului TBC din Piteşti. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată doamna farmacist Ivona Georgescu, în vârstă de 95 de ani, o legendă în viaţă şi martor al evoluţiei domeniului farmaceutic din ultimul secol.

Astăzi sărbătorim 180 de ani de la înfiinţarea primei farmacii în Piteşti şi suntem obligaţi să ne înclinăm cu respect şi admiraţie în faţa tuturor profesioniştilor din acest domeniu important al societăţii. Meritele şi sacrificiile acestora obligă generaţia de astăzi să continue tradiţia cu demnitate, respect şi competenţă. Şi cu responsabilitate, desigur!

„Era o frumoasă zi de început de Prier, o primăvară timpurie, cu mult soare şi căldură, fapt ce făcuse natura să explodeze dintr-odată, în liniştea mirifică a Nucşoarei şi a împrejurimilor, chiar dacă petele albe ale zăpezii se încăpăţânau să rămână în munţii ce străjuiau satele de la poalele lor. La câteva luni, patru la număr, după bucuria ce ne-a cuprins pe noi, toţi românii, ascultând vorbele însufleţitoare ale lui Vasile Goldiş, la Alba Iulia, „Trăiască România Mare!”, din acel 1 decembrie când Transilvania s-a întors pentru totdeauna ACASĂ, familia noastră a avut bucuria venirii tale pe lume, dragă Elena, pe 12 aprilie 1919”. Aceste vorbe ni le-a spus, cu ochii umezi de emoţie, frumoasa şi înţeleapta doamnă Elena Ion Florea Arnăuţoiu, intelectual cu o vastă cultură, reproducând cele spuse de către mama sa, Lucreţia.

Împreună cu doamna Nuşa Cantemir, în urmă cu două luni, i-am făcut o vizită distinsei doamne Elena, la Câmpulung Muscel, acasă, în locuinţa de pe Strada Matei Basarab, confiscată în negrii ani ai comunismului, când familia a fost forţată să fie chiriaşă în propria casă. Interviul nostru a durat aproape două ore, interviu ce a fost filmat, document pentru cei ce sunt şi cei ce vor veni, necunoscători ai jertfelor familiei sale în lupta împotriva comunismului.

Stând de vorbă, din ochii domniei sale, ageri şi pătrunzători, picurau mărgele de lacrimi. Ne-a spus, cu glasul înecat de suspine: „Mama mea, Lucreţia Arnăuţoiu, este o adevărată eroină a Făgăraşilor. Care mamă şi-a mai pierdut trei fii, fraţii mei Ion, Toma şi Petre, jertfe pe altarul sfânt al Patriei, în lupta împotriva comunismului?! Toma fusese rugat de regele Mihai să plece cu dânsul în exil, dar a refuzat, spunând: „Rămân în ţară, Majestate, să scot ruşii afară şi să distrug comunismul!” Când regele a venit în Nucşoara, acasă la Elisabeta Rizea, i-am arătat fotografia lui Toma, militar. L-a recunoscut, spunând: „Da, a fost la mine în gardă, la Palat!”

Ne-a spus în continuare că suferinţele au întărit-o: „Temniţa grea mi-a oferit mai multă putere, demnitate, înţelepciune, iubire de oameni şi iată-mă azi, la aproape o sută de ani. Aş vrea să şterg amintirea celor şapte ani de detenţie. (…) M-au băgat lângă celula părinţilor mei. Auzeam loviturile, vaietele, strigătele înăbuşite de durere, îi auzeam spunând: „Nu ne mai bateţi, nu ştim nimic!” Din când în când, loviturile de cravaşă încetau, apoi erau reluate cu mai mare furie, totul pentru a-mi provoca durere, frică, pentru a mă face să-mi trădez fraţii. Nu am spus nimic. M-au băgat apoi în celulă cu mama. Era slăbită, nemâncată, plină de vânătăi. Am îndurat foamea ca să pot să-i dau porţia mea. Şi iată-mă la un veac de viaţă!”

După cum am mai amintit, „am avut fericitul prilej şi bucuria fără margini să o întâlnesc, să o cunosc, să fiu aproape de soţia profesorului Florea, doamna Elena (Lenuţa) Florea Arnăuţoiu, când avea mult peste nouăzeci de ani, vârstă la care a ajuns în ciuda necazurilor pe care Securitatea comunistă i le-a pricinuit, aruncând-o în temniţele „roşii” ale groazei. Cu o maşină specială, am adus-o pe Marea Doamnă a Rezistenţei la lansarea cărţii mele „Bordeiele speranţei”, festivitate la care discursul domniei sale a ridicat în picioare sala arhiplină a Casei de Cultură din Domneşti, provocând tristeţe, lacrimi şi ură îndreptată împotriva fiarei comunisto-securiste. Am reîntâlnit-o la Slatinele Nucşoarei, acasă la talentatul meşter popular Ioan Rodoş, unde doamna Lenuţa Florea Arnăuţoiu şi-a lansat cartea de memorii „Povestea familiei Arnăuţoiu”, în ambianţa creată de membrii Clubului Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, patronat de acad. Gheorghe Păun. Discuţiile telefonice pe care le am, de atunci, cu doamna Florea Arnăuţoiu sunt adevărate momente de revelaţie, vorba-i clară, cu substrat intelectual, discursul înţelept şi ager nu trădează deloc vârsta înaintată a domniei sale. Doar atunci când vorbeşte despre satul său, despre familie, vocea îi tremură, nu-şi poate stăpâni emoţia şi ochii i se umezesc. L-am cunoscut şi pe fiul soţilor Florea, inginerul Viorel Davidoiu, fost ministru secretar de stat la Agricultură, şi anume la Bucureşti, cu ocazia lansării cărţii mele „Neosteniţi întru Lumină” (volumul I), la Centrul Cultural UNESCO. Cuvântul domniei sale a răscolit sufletele numeroasei asistenţe, când a pomenit despre jertfele familiei sale pe altarul sfânt al libertăţii şi democraţiei.” (Ion Hiru, „Neosteniţi întru Lumină”, vol. III, Editura Alfa, Iaşi, 2014, pag. 106.)

Iubită şi stimată doamnă Elena, suflet de o sută de carate, cuvintele îmi sunt greu de găsit, cuvinte potrivite pentru a-mi exprima dragostea, preţuirea, respectul şi gratitudinea, mulţumind în acelaşi timp lui Dumnezeu că mi-a prilejuit bucuria apropierii dintre sufletele noastre, pline de speranţe şi împliniri. Veacul pe care îl încheiaţi să fie un nou început al existenţei domniei voastre, în sănătate şi cu aceeaşi demnitate ce vă caracterizează.

La întrebarea mea repetată despre cum staţi cu sănătatea, aş dori ca răspunsul dumneavostră să fie mereu acelaşi: „Stau bine cu „mansarda”, însă „temelia”, m-au cam lăsat picioarele astea degerate în puşcăriile comuniste…” Aşa să fie mulţi ani peste cei o sută, multe primăveri muscelene de-acum încolo, chiar dacă uneori vă veţi întrista şi veţi rosti vorbele: „Dacă ar vedea fraţii mei ce se petrece în ţara asta, cred că şi-ar da seama că au murit degeaba”.

LA MULŢI ANI, iubită doamnă, patriot al Muscelului nostru, născută pe plaiurile Nucşoarei la 12 aprilie 1919, acolo, la poalele munţilor prin pădurile cărora fraţii dumneavoastră au luptat, clădindu-şi adevărate „bordeie ale speranţei”. Ei, întreaga dumneavoastră familie, sunt adevăraţii EROI ce s-au jertfit pentru patrie, pentru România, pentru pământul dacilor liberi, sfinţit cu agheasma Zeului Zamolxe.

Şi nu fiţi supărată, stimată doamnă, pe cei care astăzi huzuresc pe ogorul scăldat cu sângele luptătorilor pentru libertate şi democraţie, brăzdat cu eroismul oamenilor conduşi, în acei ani grei, de către fraţii dumneavoastră, oameni ce făceau parte din gruparea anticomunistă „Haiducii Muscelului” din Munţii Nucşoarei, să sperăm că Dreptatea şi Adevărul vor triumfa, totuşi.

Distinsa doamnă Elena Maria Maruca Cantacuzino, o descendentă a marii familii boiereşti Cantacuzino, a avut amabilitatea să ne acorde un interviu, cu ocazia unei vizite de câteva zile în municipiu.

Cum a ajuns o urmaşă a Cantacuzinilor la Piteşti?

Simplu, aici au fost părinţii cu domiciliul forţat.

Se întâmpla aşa ceva pe vremuri?

Auuuu…şi încă cum!

Cum aţi revăzut Piteştiul?

Cu unele pe plus şi multe pe minus. Am văzut fostul rectorat care e vizavi de Galeriile de Artă, stă să cadă. Acum, am văzut că pe o latură a acestei clădiri s-a deschis o cârciumă. Că doar la noi asta e: cârciumi, bănci… Am văzut casa în care a stat doctorul Daneş, vizavi de teatru, gata să cadă; Casa Bobancu – halul în care arată; un teren viran unde altădată era un imobil cu o terasă închisă, acoperită de clematite şi forsiţia.

Sunt totuşi case cărora proprietarii le-au acordat atenţia cuvenită…

Trebuie să fie cineva bine intenţionat şi cu bun gust. Aşa am putea avea o arhitectură frumoasă în municipiu. De altfel, problema se manifestă şi în mari oraşe europene. Nici Parisul nu mai e ce a fost. Cum sunt cu „pifometrul” unde nu-mi fierbe oala, am luat-o din centru pe o stradă mai mică, paralelă, dar am cârmit imediat cum am simţit duhoarea din zonă. De obicei, vizitam Parisul când erau târguri de carte. Recent, la o ediţie, mi-a fost ruşine când am văzut că la inaugurare vărsaseră vin pe jos, mobilierul care se dorea rustic era de un prost gust strigător. Lumină nu era, arăta sinistru. Ce am văzut nu făcea doi bani.

Centrul actual vă aduce aminte de vremurile de altădată?

Erau, pe vremuri, Strada Victoriei şi Strada Mare, se uneau în dreptul bisericii Sf. Nicolae. Astăzi nu mai e nimic din ce a fost. A rămas Cercul Militar şi lângă Hotel Muntenia care arată ca un strigoi. Arată fioros. Dacă ar fi un arhitect, poate s-ar mai putea face ceva. Problema e că şi acum tot politicul dictează, inclusiv în această direcţie. Vorba aceea, „la timpuri noi, tot… noi” (râde).

De unde aveţi acest stil umoristic?

Şi tatăl meu era pus pe glume, şi fratele mamei la fel. Le mai spun prietenilor că „m-au făcut părinţii în glumă”, dar cum arată municipiul nu e de râs. Ştiţi cum zice ardeleanul „cu multă minte, dar nu-i totă bună…” Matematicanul ardelean cum spune? „Multă minte-i treabă ca să aibă puţină”.

Dacă aţi ajunge primar la Piteşti, ce aţi face?

E mult prea grea întrebarea. Sunt atâtea de făcut, încât sunt convinsă că nu e uşor. Ieri am trecut pe lângă casa unde a stat Schweitzer-Cumpăna. A rămas ceva nelocuit, înainte era de o frumuseţe rară şi avea o grădină superbă. Pe vremuri, mă opream în dreptul ei şi eram în stare să stau minute în şir să o admir. Acum este o ruină, o coşmelie lângă care se construieşte ceva nou.

Piteştiul are foarte multe case de pariuri, covrigării, farmacii…

Adevărul e că aşa e peste tot. La Piteşti, în afară de librăria Eminescu, nu ştiu să mai existe alta. Am aflat că la Casa Cărţii lumea vine ca să… mănânce.

Au existat totuşi nişte încercări, librării în aer liber la terase…

Asta în ideea că revii şi a doua, şi a treia oară, ca să termini de citit cartea. Adevărul e că, decât să-i vezi doar butonând telefonul, e bine şi aşa.

O iniţiativă de anvergură care s-a concretizat este la Galeriile Ilfoveanu: carte, expoziţie, cafenea.

Nu am reuşit să ajung, însă luna viitoare o să am întâlnire cu colegii de liceu, mai rămân câteva zile fiindcă vreau să vizitez mai multe zone: Trivale, mai precis Gura Trivăii unde stătea Culinschi. Domnul Culinschi se ocupa de atelierul foto pentru elevi. Nu ştiu ce mai e pe acolo şi sunt curioasă.

La ce vă gândiţi legat de perioada adolescenţei?

Mă gândesc că îmi place să meşteresc şi între o oră de migăleală şi una de somn o aleg pe cea de migăleală. Asta pentru că încă de când eram mică stăteam cu tata când repara. Eram mereu acolo să-l ajut. În liceu, făceam colegelor mărţişoare lucrate de mine. Şi apropo de colege, îmi aduc aminte că era o fată mai sărăcuţă cu duhul care a trântit nişte inepţii când ne aflam în cancelarie. Domnul Chirciu, profesor de matematică, a auzit, a pus catalogul sub braţ, s-a uitat spre noi, s-a şters pe picioare şi a ieşit afară. Iar colega în virtutea inepţiei mi-a spus: „Uite-l şi pe-ăsta, e nebun, se şterge pe picioare când pleacă din încăpere!”. N-a înţeles mesajul…

Ce amintiri vă trezeşte regimul trecut? Numai de un fel sau de ambele?

Dublu vanilat. Au fost şi lucruri plăcute, dar degetele de la o mână pentru acele lucruri bune sunt prea multe. Principiul pe atunci era că un lucru bun nu se taie, se smulge din rădăcină să nu-i mai vină vreo idee. Dar revin la ce am spus… la vremuri noi, tot noi…

P.S.: Elena Maria Maruca Cantacuzino este şi cea care, cu articole de memorialistică, dă culoare şi viaţă rubricii „Piteştiul de altădată” din „Săgetătorul”.

Există multe feluri de a măsura: cu busola, cu sextantul, cu metrul, cu cronometrul, cu ajutorul corpurilor cereşti etc. Eu am ales ca unitate de măsură altceva. Ceva sufletesc şi sentimental, şi anume valoarea. Cel mai preţios element în viaţa noastră e copilăria. Nu numai din cauza inocenţei şi a bucuriilor trăite în această perioadă, ci şi datorită amintirilor sincere, păstrate imaculate în memoria noastră. Copiii nu uită. Vă propun o excursie în miezul amintirilor copilăriei mele şi vă sfătuiesc să nu uităm ceea ce se uită!

Figuri marcante ale anilor ’50-’60

În familia mea am făcut cunoştinţă devreme cu rudele mele de formaţie medicală. Un unchi, Ionel (Johnny) Dan, a ajutat-o pe moaşa Margareta să văd lumina zilei într-o duminică însorită de aprilie. Mătuşa şi naşa mea, Eugenia Albulescu, verişoară primară a tatălui meu, medic pneumolog şi conferenţiar, mi-a ocrotit sănătatea din fragedă copilărie, fiind idolul meu profesional şi salvatoarea familiei. Un alt unchi, Andrei Ionescu, avea un cabinet de radiologie pe strada Griviţei. Casa frumoasă în care se afla cabinetul există şi astăzi, adăpostind o… tratorie. Numărul prietenilor doctori din Piteştiul de altădată era impresionant. Astăzi mă întreb care era misterul cultivării acelor amiciţii durabile, cu atât de multe personaje şi bănuiesc că principala preocupare, pe lângă grija familiei, erau vizitele reciproce. Copiii de vârsta mea erau adesea mici mesageri pentru atenţii (prăjituri, dulceţuri, flori). Figurile cele mai reprezentative ale vieţii medicale piteştene au fost în acea perioadă a anilor ’50-’60 doctorii Gh. Nelepcu (mulţi ani şi director al spitalului orăşenesc), Vasile Titescu, medic primar radiolog, Ilie (Lică) Niculescu şi Victor Mărtoiu. Doctorul Lică Niculescu era un internist extrem de capabil care avea cabinetul în casa rudelor mele de pe strada Griviţei, unde şi locuia. Cele două familii prietene nu aveau copii, iar vizita mea era o ocazie de bucurie pentru toţi. În centrul atenţiei se aflau pisicile jucăuşe şi povestirile nemaipomenite ale gazdei, tanti Lucica Ionescu, născută Steriade, soţia radiologului, o persoană cultă, deschisă şi simpatică.

Familia Mărtoiu

De familia Mărtoiu mă leagă amintiri deosebite. Bunicii şi părinţii mei erau prieteni cu doctorul Victor Mărtoiu, iar soţul meu şi cu mine am avut în persoana fiului acestuia, dr. Cinel Mărtoiu, un prieten de excepţie. Dr. Mărtoiu senior mi-a povestit în anii ’90 amănunte legate de procedee proprii de chirurgia gastrică, publicate în reviste de specialitate în străinătate. O amintire de neuitat a fost pentru noi vizita făcută familiei Mărtoiu la Merişani. Acolo se afla reşedinţa de vacanţă a familiei, care achiziţionase Vila Policrat, o cochetă viluţă, situată la liziera pădurii, unde te puteai retrage în natură şi totuşi erai foarte aproape de oraş.

Viola Ştefănescu, o eroină

Părinţii mei, la rândul lor, i-au avut colegi de liceu pe doctorii Cornel Ghinescu, Marcel Breazu, Elvira Zburlan. Ne învecinam pe strada 1 Mai cu familia doctorilor Zburlan şi cu doctorii Eta Şeremet, Marcel Breazu şi dr. Hortopan. Dar una dintre cele mai luminoase figuri ale copilăriei şi adolescenţei mele a fost doctoriţa Viola Ştefănescu. Era evreică, originară de la Cetatea Alba şi locuia în Piaţă, într-un gang, lângă librărie. Era medic pneumolog, avea o clientelă foarte numeroasă şi ştiu că se dedicase luptei împotriva tuberculozei. Avea casa deschisă şi, cu mic, cu mare, o vizitam pe ea şi pe cele două pisici siameze. În anii grei ai persecuţiei comuniste şi a arestărilor, această prietenă adevărată a ajutat multe familii afectate, cu dăruire şi generozitate. Nu s-a temut de nimic şi este în amintirea mea o eroină, demnă de a fi menţionată chiar după 60 de ani.

De neuitat

Tot din galeria de amici făceau parte dr. Georgică Rădulescu, oculist, dr. Ştefan Ştirbu, medic orelist, soţii stomatologi Maxa, precum şi doctoriţele mele favorite Carmen Cantacuzino şi Maria Foray. De neuitat este chirurgul Nae (Nucu) Ionescu, un medic şi un om excepţional, care a reuşit să trăiască peste 100 de ani.

Amintirile legate de toate aceste persoane deosebite sunt unele dintre cele mai preţioase momente şi privilegii ale copilăriei, adolescenţei şi a maturităţii mele. Toţi, mai mult sau mai puţin, dar fiecare în felul său, m-au impresionat şi inspirat atât profesional, cât şi personal. Le mulţumesc şi, pe această cale, le sunt recunoscătoare şi sunt onorată că i-am întâlnit. Am convingerea că aceşti maeştri ai medicinei, pe lângă faptul că au tratat generaţii de pacienţi şi au salvat vieţi, au contribuit enorm la dezvoltarea tradiţiei medicale şi au reprezentat cu mândrie şi demnitate Piteştiul.

Şi a fost vineri seară, ziua de mijloc a celei de-a XIV-a ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2019, şi a plouat cu cărţi şi cu iubitori de cărţi, a plouat mai ales cu scriitori şi cu cei ce-i iubesc pe aceşti gingaşi bijutieri de slove, peste această toată ploaie GOARNA LUI TUTURUZ, recenta carte a lui Ştefan Mitroi, a răsunat clar, sunetul ei unicat s-a răspândit din de aproape către depărtare, a acoperit maiestuos tumultul mulţimii prezente nu doar în spaţiul generos al Editurii RAO, ci chiar împrejurul ei, acordurile diafane au umplut elegant văzduhul îmbibat de mirosul neinhibat al cuvintelor libere, autorul a dirijat în stilu-i caracteristic un concert al inimilor, de-a stânga şi de-a dreapta i-au stat alături, cu întreaga lor preţuire, doi cunoscuţi proprietari de vorbe alese, Radu Voinescu şi Ioan Es. Pop, prin frazele lor personajele cărţii, lucruri-fiinţe vorbitoare, au coborât din lumea satului în lumea târgului de carte, tot satul însufleţit de scrisul neîntrecut în măiestrie al lui Ştefan Mitroi era parcă acolo, şi a mai fost prezentă uriaşa generozitate a lui Ştefan Mitroi care, în văzul tuturor, a început să împartă bucăţi din propria-i faimă, o fărâmă cât o zi lungă de vară s-a iţit LA FEREASTRA UNUI AN, carte semnată de Ada Sofineti, un delicat volum bilingv de versuri căruia Ştefan Mitroi îi sporeşte nobleţea prin nobleţea gestului său, puţin prestigiu de împrumut face bine întotdeauna, oricui, chiar şi celui ce oferă, GOARNA LUI TUTURUZ parcă sună şi mai frumos astfel, dincolo de cuvinte Ştefan Mitroi e îndrăgostit iremediabil de oameni, copilul din el nu poate fi altfel, peste bucuria propriilor cărţi îmbracă adesea bucuriile altor zămislitori de închipuiri literare pe care el, discret, le generează, în muzica diafană care nu se mai sfârşeşte suntem invitaţi la o bere, pe itinerarul literar care se naşte plouă de-a binelea, nouă nu ne pasă, e semn de belşug sufletesc, cartea ne-a unit sub auspiciile lui, aud că Ştefan Mitroi va pleca în zori spre Belgrad, bucuria asta îl va însoţi şi acolo, ba încă mai departe, în toate drumurile către ceilalţi pe care el le face cu o dragoste neasemuită, din cauza felului său special de a merge către semeni eu am curaj să-i propun un târg, să-mi mai dea şi mie, cum a mai făcut şi altă dată, din titlurile la care-i meşter inegalabil, în schimbul lor voi încerca şi eu să iubesc lumea prin scris mai mult, pentru Ştefan Mitroi este o mare bucurie să vadă că şi alţii fac declaraţii de dragoste lumii, aşa procedează el folosind cuvinte, însăşi GOARNA LUI TUTURUZ este o sublimă declaraţie de dragoste făcută lumii…

Toma Biolan

Anii trec şi o istorie reală a timpurilor socialiste se pierde pentru că adevărul se estompează, se distorsionează în nenumărate variante subiective şi romanţate, se uită, se-ngroapă din păcate odată cu cei care l-au trăit. În cei 20 de ani estimaţi de Silviu Brucan pentru a ne construi o societate normală (insuficienţi, pentru că timpul se dilată, vorba lui Proust), haosul valoric a fost lucrul cel mai dureros care ni s-a putut întâmpla, iar efectele lui sunt încă prezente. Pentru mai mulţi piteşteni cred că există regretul că oraşul acesta nu şi-a gestionat inspirat energia scriitoricească de atunci, că a nu a reuşit să atingă, iată, nici în timp, performanţele literare/culturale ale unor oraşe mai mici (Târgovişte), că nu a existat un suport teoretic care să propulseze scriitori talentaţi, o grupare activă/un fenomen de tradiţie literară/ un eveniment de anvergură naţională.

Au fost doar încercări individuale mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin curajoase, mai mult sau mai puţin morale, am avut scriitori pe cont propriu, mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin vizibili. Vizibilitatea, construită mereu pe criterii nisipoase – stimulată de poziţia socială / de funcţiile de conducere, de apartenenţa la instituţiile de cultură (toate cu manageriat politic), de dirijarea unor reviste (toate finanţate din bugetul public), de disponibilitatea financiară (direct proporţională cu câştigurile fără efort).

Privesc o viaţă lăsată într-un teanc de cărţi semnate de Toma Biolan şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că acest om a făcut parte din acea energie potenţială despre care vorbeam. Dacă are locul cuvenit în istoria acestui oraş, dacă îşi mai amintesc sau nu de el propriii colegi de profesie, de generaţie, dacă cineva mai oferă tinerilor şansa de a-l cunoaşte pe scriitor, prin publicaţii/lecturi, simple amintiri evocate poate la momentul potrivit şi în locul potrivit – rămâne o întrebare retorică! Avem o responsabilitate comună pentru istoria literară a oraşului nostru, care, chiar dacă am spus că este de provincie, are panteonul său spiritual.

Toma Biolan a fost un profesionist rămas independent/singular în vocaţia sa de scriitor matur, dincolo de câteva nume sonore care l-au sprijinit în anii debutului. A trăit între anii 1941-2004 şi a locuit în Piteşti din anul 1968. Era absolvent al Facultăţii de filologie din Universitatea Bucureşti, după un liceu terminat în Târgovişte. Biografia sa a fost legată de revista „Argeş” şi de Teatrul „Al. Davila”. Ca scriitor, Toma Biolan a debutat în colecţia „Biblioteca «Argeş»” (în 1970, cu Templul grec), iar în volum, ca poet, abia în 1979, cu Pasărea paradisului. Gheorghe Tomozei, Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Alex Ştefănescu, Paul Everac, Petru Mihai Gorcea, Val Condurache, Mihail Diaconescu etc. l-au apreciat şi l-au încurajat în demersul său scriitoricesc. Un sceptic melancolic îl numea profesorul Al. Piru, critic şi istoric literar de a cărui probitate profesională şi intuiţie nu se îndoia nimeni, indiferent de ideologia politică. Dacă îl plasăm pe Toma Biolan în graficul evenimentelor importante care se petreceau în perioada sa de debut, putem spune că era prea devreme să fi fost invitat în 1978 la Colocviul Naţional de Poezie desfăşurat la Iaşi, unde Laurenţiu Ulice chemase poeţii pe care îi credea de perspectivă, şi prea târziu ca să fie asimilat, ca (fost) student bucureştean, în Cenaclul de Luni care lua fiinţă în anul 1977, cu doi ani înaintea primului său volum de versuri.

Toma Biolan avea deja 36 de ani, nişte ani de activitate în educaţie şi cultură, dar încă nu debutase în volum. Coordonatele spaţio-temporale nu i-au fost prin urmare favorabile. Ceea ce a urmat, istoric vorbind, nu mai putea influenţa decisiv cariera niciunui scriitor, decât în sensuri extreme: ori te înregimentai într-un fel sau altul, ori te retrăgeai în compania cărţilor tale şi a manuscriselor, încercând cu paşi prudenţi şi inteligenţi să-ţi faci un nume. Piteştiul nu fost nici măcar un oraş în care să fi existat optecişti autentici, mă refer la iniţiatorii mişcării de grup extinse mai târziu, suplimentată cu membri afiliaţi prin imitaţie. În anii 1980, doar în câteva oraşe din ţară scriitorii de forţă se adunau în grupuri de rezistenţă, discutau şi îşi împărtăşeau poezia scrisă curajos, fără teamă şi fără prejudecăţi, asumându-şi răspicat riscurile. Perioada nu a fost deloc una uşoară, dar a fost perioada în care s-a coagulat grupul postmoderniştilor şi în care s-a format spiritul de generaţie. Evoluţia lor a avut, se spune, şi bune, şi rele. Ar fi relevant să amintim, de exemplu, cum a descris Eugen Negrici începuturile postmodernismului şi decada a opta a secolului care a coagulat gruparea optzecistă formată aproape integral din absolvenţi ai filologiei bucureştene, susţinuţi de tinerii critici ai vremii: „Şi iată că, la începutul anilor ’80, într-o literatură ca a noastră, care număra abia câţiva balzacieni, un singur mare realist şi niciun veritabil proustian, unde formele baroce şi cele manieriste sunt greu de găsit, într-o literatură abia întemeiată şi tânără în esenţa ei, dintr-odată totul a început să pută a ofilire şi apă stătută. Unei grupări de absolvenţi ai filologiei bucureştene (deveniţi, printr-un şir de împrejurări favorabile, din ce în ce mai influenţi) i s-a părut că, în plin comunism, în jurul anului 1989, după 150 de ani de istorie a beletristicii în limba română şi la numai două decenii de după teribila experienţă realist-socialistă, tot ce trebuia spus a fost spus şi că pentru această literatură venise momentul acela de sfârşit al cursei”.

Noua cursă începuse deja, iar ea a fost prielnică într-adevăr (doar) anumitor tipologii. Am evocat contextul ca să înţelegem mai exact în ce condiţii s-a făcut literatură prin anii ’80-’90 şi, mai mult, care erau atunci şi imediat după şansele de reuşită ale scriitorilor piteşteni. Din perspectiva prezentului, mi se pare că în acest oraş trecutul se uită uşor sau este ignorat. Negarea valorii literar-istorice şi estetice, atât cât au însemnat ele pe plan local, ar fi cu adevărat o pierdere. Pentru că iată cu câtă hotărâre scria Toma Biolan despre idealul său, într-o poezie care poate figura pe drept ca o adevărată ars poetica: „Cocoş de aur pe acoperişuri pitice/ Strigă înspre adâncuri şi bezne – /Cine încă mai este să se ridice./ Până la umeri, până la brâu, până la glezne.// Şi eu, cel pe neştiute robit/ Sinelui în care orbeşte crezum/ Rog pasărea şi fiecare răsărit/ Să mă facă izvor în înaltul tărâm// Ori prinos focului ori cuvântului – / Pulbere vie-a pământului” (Pulbere vie).

Aflat la interferenţa neomodernismului cu postmodernismul, Toma Biolan şi-a identificat preferinţele şi şi-a trasat singur dezideratele estetice. Revăzând volumele (Pasărea paradisului, Nuferi în somn, Cu şoimul pe umăr, Izvoare-n cer şi pe pământ) realizăm faptul că poetul a ştiut să asume şi să regândească relaţia cu ceea ce însemna atunci trecutul poetic, recuperând valorile şi modelele cu care a rezonat fiinţa sa interioară. Un melanj al neomodernismului (prin imaginarul poetic subtil, ascunderea tragicului, limbajul inedit şi expresia cizelată) cu postmodernismul (prin intertextualitate şi „metafizică”), poezia lui Toma Biolan capătă dimensiunea discursului liric firesc într-o realitate ostilă. Atât temele sale predilecte (fragilitatea fiinţei, condiţia umană, timpul repede trecător, erosul cumpănit, o subtilă transcendenţă, spectacolul existenţei etc), cât şi stilul, metaforele generalizate, asocierile bazate pe contiguitate, cuvântul cumpătat şi expresia finisată duc împreună cititorul spre liniştea şi seducţia unei lecturi bogate. Deşi nu a scris multă poezie, cred că tocmai prin poezie a învăţat Toma Biolan ideea de toleranţă. Altfel cum ni l-am explica în atitudinea sa de împăcare şi de receptare a lumii pe care o zugrăvea în culori atât de tari şi o atingea cu verb atât de ascuţit în schiţele sale satirice (Reţetă pentru greţuri), în proza umoristică (Test de fidelitate), în poezia-pamflet (Seducător, Tănase), în cărţile de aforisme (Una pe faţă, una pe dos, Idei căzute pe gânduri)?! Trecerea prin mai multe genuri literare este în sine un exerciţiu intelectual şi o abilitate scriitoricească, ceea ce în cazul de faţă devine o dovadă în plus a talentului. Cu floreta cea mai ascuţită, Toma Biolan şi-a săgetat aspru contemporanii surprinşi în deficit sufletesc şi moral. Ironiile fine, observaţiile precise, arta rafinată a creionării caracterelor şi tipologiilor, refuzul cutezător al complicităţilor de tot soiul şi picăturile acide fulgurante, menite să poarte (ascuns) un sâmbure moralizator adresat societăţii corupte, ne reîntregesc portretul unui scriitor atent, incitant. Nu am amintit toate volumele sale şi nici toate genurile: cărţile pentru copii şi teatrul sunt alte repere auctoriale care ar merita popas.

Nu-mi rămâne decât să sper că o istorie literară, nu neapărat în competiţie cu contradictoriile liste canonice naţionale, va consemna într-o zi şi această operă şi aceste destine dăruite scrisului, pentru că orice istorie până la urmă se hrăneşte şi creşte cu istorii mici/individuale. Toma Biolan ar merita cu prisosinţă pentru cărţile sale în care, peste timp, vedem sclipind cuvântul adunat cu trudă din detritusul zilnic al existenţei.

Magda GRIGORE

S-a scurs mai mult de un an de la dispariţia unuia dintre cei mai prestigioşi politicieni pe care i-a dat judeţul nostru. Radu Baltazar, om de cultură prin excelenţă, fost senator de stânga pe care-l apreciau şi adversarii politici pentru calităţile sale incontestabile. Acum fiica lui încearcă să-i publice o carte.

Un dar pentru piteşteni

Fiica politicianului

Octogenarul a plecat pe drumul fără întoarcere la începutul anului 2018, împăcat cu sine. Reuşise să-şi fructifice la maximum înzestrarea intelectuală cu care fusese hărăzit, a avut parte de-o familie frumoasă şi de preţuirea lumii. Jurist de profesie, s-a impus în toate domeniile în care a activat, drept, jurnalism, conducerea Teatrului „Al. Davila”, Parlament. Nu s-a mulţumit cu studiile absolvite cu brio şi până la senectute a fost un autodidact. Vorbea la perfecţie limbile franceză şi italiană, învăţându-le special pentru a-şi citi autorii preferaţi, fără a avea nevoie de traduceri. Istoria, filozofia, sociologia, psihologia erau domeniile pe care le stăpânea la nivel înalt, după o viaţă de lecturi meticuloase cu creionul în mână. Era preocupat însă şi de paranormal asemeni lui B.P. Hasdeu. Se distingea în Parlamentul României unde a activat câţiva ani, cultura-i vastă fiind apreciată de însuşi şeful statului de atunci, Ion Iliescu, cu care s-a şi împrietenit. Un astfel de om precum a fost inegalabilul Radu Baltazar nu putea doar să citească. N-a avut astâmpăr şi a scris mult şi bine. Colabora cu ziarul nostru şi cu prestigioase reviste de cultură, iar piteştenilor s-a gândit să le facă un dar. O carte în care să readucă în memoria vârstnicilor, mai cu seamă, aspecte din viaţa urbei. Oameni, locuri şi întâmplări din urmă cu 50-60 de ani! Considera că e de datoria lui să depună mărturie despre farmecul oraşului de odinioară pentru că altfel totul se va pierde în negura timpului.

„Schimba mereu titlul!”

Din multitudinea manuscriselor semnate de el, regretatul politician a selectat unul singur pe care l-a prezentat familie „bun de tipar” pentru marele public. Îşi imagina ziua în care va fi lansată cartea, dar n-a mai trăit momentul la care visa. Acum răspunderea publicării lucrării îi revine distinsei pianiste Loredana, care vrea să împlinească dorinţa iubitului său tată. Cel mai probabil, mica operă care n-are mai mult de 200 de pagini va vedea lumina tiparului luna asta. Artista, cu un aer misterios, nu ne dă multe detalii, ci spune doar atât: „Va fi o surpriză, sper plăcută pentru piteşteni. Veţi vedea!” Titlul cărţii: „Piteştiul de demult”. Cu ochii înlăcrimaţi, pianista îşi aminteşte: „Greu s-a hotărât asupra titlului. Îl schimba de câte două ori într-o lună, avea multe variante şi nu ştia ce s-ar potrivi mai bine…” Deocamdată, Loredana Baltazar e în căutarea unei edituri, ca om de artă dorindu-şi o calitate grafică deosebită a cărţii. Oricum, ziua cea mare se apropie…

Scroll Up