#Până acum, s-a expus la Casa de Cultură din Câmpulung şi la Muzeul Municipal Curtea de Argeş. Urmează Piteştiul

Publicistul Radu Petrescu Muscel organizează o expoziţie itinerantă de fotografie-document în memoriam Preot profesor Gheorghe Cotenescu, fost profesor la Seminarul “Neagoe Basarab” din municipiul basarabilor, dedicată împlinirii a 55 de ani de la moartea acestuia.

Expoziţia cuprinde fotografii de familie care marchează evenimente importante din viaţa şi activitatea preotului muscelean Gheorghe Cotenescu, singurul cleric român care a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare în patru localităţi din judeţe diferite, două dintre ele, Câmpulung şi Stoeneşti, fiind în Argeş.

Organizatorul evenimentului, dl. Radu Petrescu Muscel, este nepotul celui dispărut şi duce o luptă acerbă pe tărâmul cultural pentru recunoaşterea meritelor bunicului său, eroul Gheorghe Cotenescu.

Era o căţeluşă capabilă de orice sacrificiu dacă datoria i-o cerea. Şi trăia ca o suverană  peste întreaga ogradă a vecinului meu de la ţară, Petre al lui Dumitru Parache. Îi plăcea să fie alintată, iar în afară de mâncare şi apă, nimic mai mult nu vroia. Doar câte-un  un ou din cuibar mai înhăţa şi vreun pui rătăcind prin grădină, încolo niciun rău nu făcea. O întâmplare nefericită în care ea a căzut victimă, m-a determinat să scriu povestea ei. Desnodământul? Un păcat atrage după sine un blestem, iar  blestemul e succedat de o nenorocire.

Parache D. Petre mi-a fost coleg în clasele primare, regăsindu-ne după pensionare – eu mutându-mă la casa părintească după anii petrecuţi prin lume, el rămânând  în sat, înjghebând o frumoasă gospodărie împreună cu Tanţa, pe care o iubea din adolescenţă.  Cu pensia pe care o primea pentru cât a trudit pe un şantier din Piteşti, făcând naveta,  nu se plângea şi nu cerea nimic nimănui, nu se împrumuta, nu vindea, nu cumpăra. Din când în când le mai călca pragul singurul fiu, Laurenţiu, prosper om de afaceri, patronul unui magazin de pompe funebre. E-ntotdeauna îmbrăcat elegant, în nuanţă cu luxosul său autoturism.

Când ajungea la casa părintească, îmbrăţişările mamei nu mai conteneau,  alăturându-se bucuriei şi sentimentala Crina. La ultima întâlnire a fiului cu părinţii, din nefericire  ultima,   atât de extaziată s-a manifestat drăgălaşa fiinţă, că sărindu-i musafirului în braţe, i-a udat impecabilul costum.
    – Ce mai ţineţi, mă, javra asta, daţi-o dracului cuiva, omorâţi-o, faceţi ceva cu ea…Şi-aşa e bătrână… Vedeţi ce mi-a făcut?  s-a înfuriat cel care, uitând că „javra asta” l-a găsit  când se rătăcise, copil fiind, în pădure.

   – S-o dai, Petrică, s-o dai, dacă băiatul zice! – încuviinţase şi Tanţa.
Biata căţeluşă s-a retras în cuşcă, înţelegând parcă pericolul care o aştepta.   Observând eu întrega scenă peste gardul nu prea înalt care ne despărţea casele, mă gândeam: cum să fie ei, oameni cu frică de Dumnezeu, împinşi spre un aşa mare păcat?  Cât de mult se schimbase Laurenţiu! Devenise prea înrăit copilul bun şi drăgălaş odinioară.

La puţină vreme, tocmai trecând un ţigan cu căruţa în căutare de fier vechi, Petre i-a vorbit  acestuia la ureche ce plănuise, iar răspunsul a fost prompt:
    – Ţi-o iau, mânca-ţi-aş, de ce să n-o iau? Vino cu ea !
    – Măi vecine, am strigat eu, înţelegându-i hotărârea, ce dracu-ţi veni, vinzi acest suflet unor străini?
    – Lasă-mă, Gheorghe, aşa a zis fi-miu şi nevast-mea,  aşa fac…
  Parcă turbase Petre. Ce demoni îi înfierbântaseră mintea, nu ştiu. A legat-o pe Crina de căruţă, cu greu lăsându-se biata căţeluşă ademenită.  Când căruţaşul a mânat caii, lătrau câinii vecinilor a disperare, iar Crina se rostogolea, din ochi ieşindu-i scântei. Totul părea un vis urât şi interminabil, mie venindu-mi să plâng  ca acum, când îmi amintesc calvarul.  Să nu-şi fi amintit ei cum Crina zăcea pe mormântul lui nea Dumitru, care numai cu câtva timp în urmă părăsise răutăţile acestei lumi? Ar fi murit acolo, la cimitir, dacă Tanţa nu ar fi forţat-o să plece. Însoţise şi ea lumea la funeralii. 
Dintr-o dată smucindu-se, draga de ea a intrat în faţa uneia dintre roţi. Şi roata a strivit-o. A dat fuga Petre şi, târând-o prin ţărână, a dus-o acasă şi a îngropat-o. Zadarnic plângea Tanţa, zadarnic tatăl şi fiul se întristaseră. Păcatul se consumase, iar blestemul Crinei nu a întârziat.  A plecat Lixandru în seara aceleiaşi zile, ducând cu el păcatul care avea să-l coste scump. În urma unui stupid accident de circulaţie, medicii au fost nevoiţi să-i amputeze un picior.  Petre şi Tanţa nu au pe cine să aştepte. Iar fără Crina, casa e pustie…

La 82 de ani ai săi, inginerul Constantin Samoilă, artist plastic maestru în modelarea foliei metalice, susține o prelegere exclusiv online, care poate fi urmărită, în această săptămână, pe pagina oficială de Facebook a Centrului Cultural Pitești și pe site-ul oficial www.centrul-cultural-pitesti.ro.

Artistul octogenar le vorbește internauților despre metaloplastie – pasiunea care nu-i dă odihnă de peste o jumătate de secol. Expoziția vernisată în mediul virtual are o temă diversificată, lucrările înfățișând portrete, peisaje, momente istorice, arhitectură românească, folclor și icoane.

Constantin Samoilă: „Metaloplastia, ca mijloc de exprimare artistică, reprezintă pentru mine un dar important, urmat de alte activități cultural-artistice pe care le-am îndrăgit cu pasiune, mai ales după pensionare, fapt ce m-a determinat să fiu tot atât de activ, chiar dacă am depășit vârsta de 82 de primăveri.

Materialul folosit – aramă, printr-un procedeu mecanic, poate fi prelucrat, așa încât piesa finită să fie acceptată ca un element artistic. Metaloplastia este o iubire ce m-a îmbrățișat de peste o jumatate de secol și care nu-mi dă odihnă.”

Zici Grisham, zici thriller juridic. Bun de vândut pe mapamond în milioane de exemplare. Omu` fiind avocat un deceniu. Până s-a luat de condei cu fain rezultat. Așa că nu-i de mirare că are corupția ca temă tratată alert și expert. O lege americană  poate îmbogăți denunțătoru` celor corupți. Astfel ajungând în colimatoru` Biroului de Conduită Judiciară și al FBI o judecătoare rapace. Încârduită rău cu mafioți din zona Floridei. Investigația se lasă cu avertismente dure la adresa celor cinstiți. Ba chiar cu moartea violentă a unuia dintre anchetatori. Însă Lacy Stolz nu se dă bătută și pune capăt afacerii triumfător. Demascând infracțiuni grele, cu prejudicii enorme și autori neșovăitori, cruzi, răuvoitori. Luptă cu ei temerar, cu-ncetineala sau apatia sistemului judiciar al patriei sale. Cu avocați foarte scumpi și aroganți peste poate. Cu neîncrederea și teama ălor supuși cumva la tăcere prin mituire și frica zilei de mâine. Cu proceduri și chichițe diverse. Construind totuși un caz beton, cu procurorii-mpreună. Da` și cu denunțătorii care fac înțelegeri avantajoase, doar ca să scape de pușcărie și capii mârșavi să pice definitiv în abis…

Romanul* e alert, fluent și convingător. Atrăgător, nu mai zic. Pentru juriștii români, cu atât mai interesant. Spre a cunoaște norme și instituții din a mai mare și tare democrație (fără maliție spus) de pe glob. Ori a compara util profesional ce e acolo ș-aici. A înțelege procese și mecanisme, mentalități, implicații. Fincă John se pricepe clar la expunerea și punerea lor în valoare când scrie. Ager o face, cu adrenalină corespunzător. Dozaju`, la fix, în crescendo fain. Acțiunea, mereu mai bogată. Narațiunea, firesc, secvențială. Ca un film sortit succesului neapărat. Cunoscând pe deplin ingredientele genului. Și stăpânind a ficționalului tehnică în chip adecvat…

Personal, n-aș crede că-i numa` fantezie. Imaginație creativă a sa, excelentă. Realități negative existând și-n ţară la el, îndestul. Rămânându-i doar a le prelucra literar. Îi iese treaba deștept și convingător. Ispititor, și nu-n ultimu` rând, moralizator. Construiește personaje, făurește dialoguri, zugrăvește locuri, le asamblează îmbietor și atrage nespus. Concluzia, una rostită cu cap de alții mai buni ca mine-n domeniu: nu te apuci la lectură diseară dacă mâine te scoli dimineață la lucru să mergi. Cu alte cuvinte, Grisham novelistu` merită nopți de nesomn și bani pe lumină, că are ce spune, cu rost, lumii-ntregi…

Adrian SIMEANU

 *John Grisham, Informatorul, ED. RAO, 2018

Să nu vă deruteze titlul, nu mă refer la mine, nici măcar la vreun prieten apropiat ca să se creadă că umblu cu laude. De aceea, încă de la început precizez că este vorba despre un viguros scriitor rus al zilelor noastre. Evgheni Vodolazkin, pe care l-am descoperit de puţin timp şi care, dacă nu mă înşel, a fost în România anul trecut dar eu am ratat întâlnirea nefiind în Bucureşti, îmi produce o surpriză magnifică cu romanul său „Aviatorul” (Editura Humanitas, 2017). Creaţie literară exemplară, cartea dezvoltă o temă grea, aceea a raporturilor dintre om şi timp, a temerarei tentative a omului de a învinge timpul. Pe neobservate, peste profilurile tuturor personajelor, centrale ori secundare, se conturează trăsăturile unui medic desăvârşit – Timpul. Singurul capabil, se pare, să vindece totul, mai bine zis aproape totul. Astfel, criogenarea deţinutului Innokenti Petrovici Platonov, arestat pentru o crimă asupra căreia planează mereu o ţesătură de mister, îl salvează pe acesta din iadul unor suferinţe inimaginabile, transbordându-l, cel puţin iluzoriu, în spaţiul unor speranţe, inclusiv pe tărâmul medicinii. Dar congelarea, care înseamnă timp şi ţine decenii la rând, se petrece din prima parte a secolului trecut până aproape de finele acestuia, nu pune capăt suferinţei lui Innokenti. Odată cu dezgheţarea, când memoria începe să reînvie, apare şirul traumelor etico-morale.

Am intrat în subiect contrar obiceiului meu. Nu fac din principiu asta convins fiind că un povestitor prost poate ucide oricând o carte deşteaptă, dar cred că în acest caz şi subiectul contribuie mult la izbânda creatoare. Ce m-a determinat să mă opresc, însă, astăzi asupra acestei cărţi este, în primul rând, felul în care autorul îşi distribuie şi întrebuinţează potenţialul novator. Construcţia uimitoare a frazelor, crearea unei atmosfere cuceritoare prin simplitatea, cel puţin aparentă, a mijloacelor utilizate, dozarea atentă a efectelor şi distribuirea minuţioasă a acestora precum ingredientele de bază într-o mâncare sofisticată, conexiunile cele mai neaşteptate sunt câteva dintre elementele beletristicii care fac diferenţa. De altfel, este relevant, pentru cititorul interesat de a pătrunde în bucătăria creaţiei, sublinierea pe care Vodolazkin o face în finalul tulburătorului său roman. El este convins că „…adevărata artă este exprimarea inexprimabilului, a ceea ce, dacă lipseşte, ştirbeşte plenitudinea vieţii”.

În al doilea rând, am scris acestea din cauza unei coincidenţe cu plenitudinea vieţii. Deznodământul cărţii care are, din punctul meu de vedere, o anume abrupteţe, e rezolvat prin Deus ex machina. Cam aşa e cu realitatea pandemică a zilelor noastre. Conducătorii noştri nu că nu s-ar pricepe, ci vor să facă artă, pură artă.

L-am cunoscut pe dl. Radu Petrescu, istoric cu origini în Câmpulung, cu ocazia simpozioanelor pe care le-a organizat în Argeș și l-am admirat pentru meticulozitatea sa exemplară și pentru argumentele aruncate în lupta sa dusă cu autoritățile din Argeș și din Câmpulung pentru cinstirea memoriei bunicului său, eroul preot prof. Gheorghe Cotenescu, luptător anticomunist. Dar niciodată nu am crezut că poate fi un om atât de frumos sufletește…

Textul de mai jos ilustrează această frumusețe, la aniversarea a 40 de ani de căsnicie.

M.Miliare

La Echinocțiu, când lumina și întunericul se așază în balanță dreaptă, caut întotdeauna „geana” aceea de lumină în plus, zvâcul de speranță, dramul de emoție mierie, care să gireze așezarea verii pe drumul ei. Echinocțiul, anul ăsta, a trimis semne mult mai subtile (încă). Văzute – și mai ales trăite – de cei aleși.

Sunt, prin definiție, căutător de povești. Așa cum alții sunt căutători de comori. Nestematele pe care le adun eu sunt oamenii. Oameni exemplari – printr-un gest, printr-un cuvânt, printr-o trăire.

Pe Georgeta și Radu Petrescu-Mușcel (numele de condeier al lui Ion Gheorghe Petrescu) i-am întâlnit cu ani în urmă, la alt Echinocțiu (atunci când se pregătea primul concert „Suflet în culori” pentru copiii de la Help-Autism). Nu știu ce ne-a adus împreună. Nu-mi mai amintesc. Poate picăturile de sânge mușcelean care curg și prin venele mele. Poate istoria preotului Cotenescu, din Stoenești Mușcelului (bunicul lui Radu) preotul-căpitan, fost secretar al lui Iorga, profesorul a doi patriarhi, care avea să cunoască ororile din temnița comunistă de la Pitești… Poate, pur și simplu, de vină a fost lumina unei alte primăveri… Sigur e că i-am simțit atunci aproape de mine, aproape de cauza copiilor cu autism, generoși și calini, dăruind speranță…

Aș vrea să le-ntorc, măcar prin aceste puține cuvinte, darul făcut atunci. Dar îmi dau seama că tot ei sunt cei care-mi dăruiesc. Îmi dăruiesc credința că dragostea e fără de sfârșit și că ea va salva lumea. Lumea fiecăruia dintre noi.

Lumea mea e mai frumoasă pentru că lumea lor mustește de iubire. Necondiționat și fără temeri. Iubire pură!

Pe 22 martie, într-una dintre încăperile Hospice-ului „Casa Speranței” din Parcul Plumbuita, Geta și Radu și-au schimbat din nou inelele, într-o ceremonie intimă, la împlinirea a patru decenii de viață împreună. A fost acolo, alături de ei, cu ei – și poate nu e o simplă coincidență – unul dintre cei mai frumoși oameni (sufletește, spiritual, vorbind) pe care i-am cunoscut în anii de când lucrez/colaborez la/cu Radio România Antena Satelor: preotul misionar Mihai Păcuraru. Le-a binecuvântat înnoirea jurămintelor, pentru toate aniversările care vor veni (și pentru cele care nu vor mai veni), fiindcă iubirea și credința sunt fără de margini. Mai erau de față două cadre medicale. Mai puțini, deci, decât cei 8 participanți la un eveniment, admiși prin ordonanță militară.

Într-o zi de primăvară, imediat după Echinocțiu, și-au declarat iubire și sprijin. El i-a adus parfumul ei preferat. În buzunar avea două cravate, cele pe care ea i le cumpărase, demult. A rugat-o să aleagă una, pentru ziua aceea, lăsând-o apoi să o îndrepte, cu grija cu care orice femeie din lumea asta îndreaptă cravata omului pe care-l iubește.

Nu  știu dacă pot spune mai multe despre ei. Doar să le dea Dumnezeu zile însorite. Trecem, fiecare, prin îndoieli și temeri, primăvara asta. Ei au o certitudine: se iubesc.

La mulți ani, împreună, cu lumină, pace și iubire, Georgeta și Radu!

Text preluat din Carnete, de Simona LAZĂR

P. S. Din păcate, ne scrie colaboratorul nostru Radu Petrescu Muscel, iubita lui soție a pierdut lupta cu viața. Dumnezeu să o aibă în pază, pentru că în sufletul său va rămâne mereu! „Un om bun și modest, ale cărei calități treceau neobservate. Un om care și-a făcut mereu datoria fără să ceară, fără să aștepte și fără să primească vreodată mulțumiri – așa o descrie publicistul pe iubita lui soție.

Drum lin printre ingeri!

ARGEȘUL

Scriitoarea Silvia Petre Grigore a debutat, în 1995, în Săgetătorul, publicând doi ani mai târziu primul volum de poezii „Imposibilul din suflet”. Au urmat „Fâșii de suflet” (2010), „Suflet în zbor” (2012) și „Pe Facebook și în altă viață” (2019). A fost inclusă în edițiile bilingve ale Antologiei Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume, Starpress (2011, 2012 și 2013) și a fost premiată la concursuri de poezie la Festivalul Internațional „Lucian Blaga” și Concursul Internațional de Poezie Starpress, în Canada. De asemenea, a primit Diploma de Excelență din partea Consiliului Local Pitești pentru contribuția adusă culturii argeșene. Pasionată de spiritualitate, a parcurs, pe jos, ca pelerin, 113 km pe sub Calea Lactee, urmând drumul Sfântului Apostol Iacob până la catedrala Santiago de Compostella, în nordul Spaniei. A lansat la Centrul Cultural Pitești volumul Pe Facebook și în altă viață. Am lăsat timpul să decanteze și am invitat-o să vorbim despre poezie, spiritualitate și viață în rândurile care urmează.   

Silvia Petre Grigore

Pentru mine scrisul înseamnă libertate, iar libertatea și curajul sunt cele două mari valori în care m-am format și în care mă exprim”.

  • Când te-ai apropiat pentru prima oară de poezie? Care a fost fiorul care te-a impulsionat să scrii?
  • Nu am amintiri dinainte de poezie și de povești. Am ştiut întotdeauna despre mine că pot face și una și alta. Poate de aceea nici n-am fost foarte perseverentă în ale scrisului, pentru ca n-am avut niciodată nevoie de confirmare. E vorba de o zestre ancestrală de care am fost tot timpul conştientă. Am vorbit în versuri de mic copil și toată lumea se minuna de asta. Mi-au spus că asta însemna poezie și, la început, și eu am crezut. Astăzi, poezia are pentru mine alte valenţe. Ea nu poate exista în afara metaforei și nici în locuri comune. În adolescență am încercat să țin un jurnal, însă aveam o mare teamă că-mi va fi descoperit și-atunci am recurs la acest subterfugiu, îmi scriam memoriile în versuri și atribuiam trăirile mele unor personaje. Le mai am, sunt delicioase! Apoi, pe măsura ce citeam sute de cărți de poezie, am învățat anumite tehnici și pînă la a scrie cu adevărat poezie, n-a mai fost decât un pas.
  • Ai frecventat vreun cenaclu literar și, dacă da, cum te-a influențat participarea la serile de cenaclu?
  • Am frecventat Cenaclul Liviu Rebreanu. Regretaţii Marin Ioniţă și Nicolae Badi, precum și poeta Mona Vâlceanu m-au făcut să am încredere în mine. Au fost primii care mi-au spus că ceea ce scriam merita publicat. Am debutat în Săgetătorul, suplimentul literar al ziarului Argeşul. La scurt timp, în 1997, mi-a apărut primul volum. Mai târziu, poetul Virgil Diaconu organiza nişte seri de poezie la Centrul Cultural. Am mers acolo cîțiva ani, în fiecare joi. Pot spune că acolo m-am şlefuit cu adevărat, acolo am fost sfătuită să particip la concursuri, am făcut-o și m-am ales cu nişte premii.
  • De ce trecerea de la poezie la proză? Simțeai nevoia unei schimbări în viața ta literară?
  • Nu ştiu dacă a fost chiar o trecere, eu dintotdeauna am vrut să scriu proză. Am scris poezie că n-am avut încotro, că n-am avut timp să scriu proză, sau, pur și simplu, pentru că am avut talent, dar, pentru mine, a fi scriitor înseamnă a fi romancier. Voi iubi poezia până la moarte și cine ştie, poate chiar voi mai scrie, dar marea mea fascinaţie este proza. Mă ajută foarte mult imaginaţia, stilul e treaba criticilor, iar criticii nu sunt treaba mea. Pe mine mă interesează cititorii! În afara lor nu există scriitori. 
  • De unde ideea unei astfel de cărți? Cât de importantă este comunicarea pe rețelele de socializare? Este ea reală?
  • Părerile sunt împărțite în ceea ce priveşte reţelele de socializare. Eu am acest dar de a vedea mereu partea bună a lucrurilor. E tot un fel de anturaj care te urcă și te coboară în funcţie de cât eşti de naiv sau de pregătit pentru viață. Pe mine, Facebookul m-a ajutat foarte mult. Mi-am format o reţea cu oameni de la care am de învățat, am cunoscut oameni minunaţi, am făcut schimb de cărți. Aşadar, Facebookul seamănă cu cel care îl foloseşte. În legătură cu ideea unei astfel de cărți, trebuie să spun că la început am vrut să scriu o carte motivaţională, să povestesc oamenilor ideile și crezul spiritual la care am ajuns, se ştie că sunt fascinată de spiritualitate. Mi s-a părut, totuşi, că piaţa de carte motivaţională a ajuns la saturaţie și atunci am recurs la acest subterfugiu, acela de a-mi reda interesul motivaţional prin intermediul unor protagonişti seducători. Și pentru că astăzi reţelele de socializare au devenit interfaţa întâlnirilor private, nu le puteam ocoli nici eu. Nici n-aș fi avut cum, o carte motivaţională poate vorbi doar despre paradigma spirituală a zilelor noastre, iar în zilele noastre Facebookul este un drog.
  • Cât este relitate și cât este ficțiune în cartea ta?
  • O întrebare frumoasă și obsesivă, toată lumea e curioasă în legătură cu asta și asta din cauză că personajul principal feminin este o scriitoare. Dar putea fi altceva, din moment ce avea de expus un mesaj motivaţional? În legătură cu personajul principal masculin, ei bine, cine n-ar vrea să-i semene? E un bărbat frumos, talentat și deştept, cum numai în cărți găseşti. Povestea este în mod cert rodul imaginaţiei mele.
  • Te gândești la o continuare, la un nou volum, sau lași cititorul să creeze propriul scenariu?
  • O continuare ar duce cartea în derizoriu. Repet, cartea are în primul rând un mesaj motivaţional, iar pe mine m-a interesat să-i fac pe cititori să înțeleagă că oamenii nu se întâlnesc întâmplător și că rostul întâlnirilor karmice este evoluţia și nu neapărat aspectul domestic al vieţii.
  • Ți-ar plăcea să fie ecranizat?
  • Foarte mulţi cititori m-au întrebat asta, actriţa Luminiţa Borta a fost prima care mi-a spus-o. Sigur că mi-ar plăcea. Și nu am niciun dubiu că ar ieşi un film minunat.
  • La un moment dat, autoarea, prin vocea personajului principal feminim, dă niște sfaturi de viață omului întâlnit pe rețeaua de socializare. A fost acesta un mod de a te exprima d.p.d.v. spiritual, negăsind o altă cale de comunicare, de exteriorizare?
  • Pentru omul care căuta întâlnirea cu sine și cu Marea Creaţie, vine o vreme a cunoaşterii și implicit a împărtășirii cunoaşterii. Modurile și căile de exprimare sunt multiple, dar eu am ales scrisul, pentru că mă reprezintă cel mai bine. Pentru mine, scrisul înseamnă libertate, iar libertatea și curajul sunt cele două mari valori în care m-am format și în care mă exprim.
  • Se regăsește în carte câte ceva din viața piteșteană, din lumea literară? A fost un mod de transpunere a acestei lumi?
  • Au fost cititori care au făcut asemănări cu anumite personaje din lumea culturală reală a oraşului. Amfitrioni culturali există în fiecare oraş, însă cei din cartea mea sunt speciali în ceea ce priveşte profesionalismul și nobleţea sufletească. Trebuie să recunosc faptul că, în realitate, nu am întâlnit oameni de asemenea calibru, ci că, mai degrabă, am scris despre cum mi-aș fi dorit să fie cei cu care interacţionez.
  • Ce reprezintă spiritualitatea în viața ta?
  • Astăzi reprezintă totul. Căutarea spirituală a fost cea mai frumoasă aventură a vieţii mele, iar răspunsul a fost cea mai frumoasă poveste de iubire, în sensul cristic al cuvântului.
  • Consideri că un om se poate autodepăși indiferent de vârsta pe care ar avea-o?
  • Vârsta e o noţiune valabilă în plan social și este o iluzie ca și socialul. Vârsta este un atribut al trupului, însă oamenii sunt ființe de lumină, iar lumina este veşnică. Un om se poate autodepăşi ori de câte ori crede că poate face asta. Trebuie doar să-și dorească și să creadă că poate, iar acţiunea să-i fie consecinţa gândului îndrăzneț!
  • Am văzut că ai parcurs, ca pelerin, pe jos, 113 km. Cum ai aflat de acest drum și ce te-a determinat să-l parcurgi?
  • A fost o revelaţie aflarea despre drum. Pur și simplu am visat că am un drum de făcut. Am încercat să nu dau importanță visului, dar mă obseda oarecum. Ştiu să deosebesc un vis de premoniţie față de cele fără un mesaj aparte. La scurt timp mă aflam într-o librărie și pur și simplu mă atrăgea o carte, parcă mă striga. Am luat-o de pe raft și i-am citit titlul. Se numea El Camino, pelerinaj către sine. Era clar că era o carte de dezvoltare personală, iar intuiţia îmi spunea că trebuie sa o cumpăr. M-am apucat de citit imediat ce am ajuns acasă și, citind, am înțeles care era drumul pe care trebuia să-l parcurg. Peste două zile aveam biletul de avion cumpărat. Cartea vorbea despre drumul pe sub Calea Lactee, din nordul Spaniei, drum pe care l-a străbătut prietenul lui Iisus Hristos, apostolul Iacob, atunci când a mers să încreștineze poporul spaniol. Apostolul s-a oprit în fiecare localitate, vorbindu-le oamenilor despre Iisus și mesajul său și doar moartea l-a oprit din drum. A picat istovit, iar localitatea în care a fost găsit mort a primit numele de Santiago (în spaniolă, Sfântul Iacob). În cinstea lui a fost ridicată Catedrala Santiago de Compostella (în spaniolă Sfântul Iacob al câmpului cu stele), având în vedere că drumul este pe sub Calea Lactee. Astăzi, drumul este în patrimoniul UNESCO și este străbătut anual de aproape trei mii de pelerini din toate colțurile lumii. A fost drumul vieţii mele! Despre satele medievale din nordul Spaniei, despre ospitalitatea și căldura spaniolilor, despre cultul lor pentru pelerini, despre pelerinii cu care am intrat în contact, de la călugări budişti până la americani exploratori spirituali, despre adăposturile de dormit, despre pădurile de eucalipt, despre fântâni, despre senzaţiile, durerile fizice, dar  și fericirea trăite acolo, aș putea să vorbesc ore și zile în șir. Aș  putea, desigur, vorbi și despre revelaţiile și dovezile personale primite pe drum, dar mi-ar fi mult mai greu pentru că acestea se produc în alt registru de comunicare. Oricum, m-ar putea crede doar cei care, la rândul lor, au parcurs drumul. Eu am învățat acolo cam cât aș fi citit sute de cărți. Am învățat libertatea nomadului a cărui singură avere este rucsacul din spate, am invățat de la rănile infernale de la picioare, de la toate toate pericolele pe care le-am întâlnit și depăşit. Când am ajuns la catedrală am prezentat credentialul, adică un certificat pe care aveam sute de ştampile puse la bisericile și adăposturile pentru pelerini, dovada că parcursesem drumul pe jos. În baza lui, am primit o diplomă și apoi am participat la slujba religioasă care se face în fiecare seară pentru pelerinii sosiţi în ziua respectivă. Când la microfon s-a anunţat că în ziua aceea sosise Silvia din România, a fost unul din momentele de măreție ale vieţii mele. Aşadar, eu am fost pe Camino, iar Camino va fi cu mine mereu!

Mihaela FULGEANU MATEI

Piața Cărții bibliotecile publice și numeroase biblioteci dintre cele personale s-au pricopsit, cred, de câțiva ani, cu două asemenea tipărituri moștenite de la Nicolae Iorga, scrise și publicate de marele istoric la începutul secolului XX. Aplecat cu statornică și conștientă răspundere intelectuală și pedagogică, îndeosebi asupra însemnătății tinerelor femei în istoria Țării, în viața de societate, de familie și în aceea intelectuală, precum și într-a educației, savantului îi succed în posteritate, printre cele 1500 de cărți scrise și tipărite,  două miniaturale lucrări despre femei: SCRISORI DE FEMEI, apărută în 2011 la editura Vremea, și respectiv FEMEILE ÎN ISTORIA NEAMULUI NOSTRU, la editura Cartex, în anul 2015. Argumentele ilustrului autor sunt tranșante, fără echivoc. Spicuiesc esențe:

          „Învățământul istoriei pentru fete se face și azi pe manuale în care nici nu e vorba de ceia ce au isprăvit în viața țerii, ca muncă, economie, înțelepciune și iubire de familie, devotament față de moșie, înaintașele lor, care nu odată au sprijinit în lupte grele și în mari suferinți pe soții lângă cari au stat. (…) Am pornit de la începutul secolului al XVI-lea și am înaintat până la regina Elisabeta, de la care am căutat ce e mai simplu, mai sincer, mai puțin «literar», pentru a fi în notă” (Din Prefața la „Scrisori de femei”).

          „În 1910 strângeam o parte din articolele și studiile mele privitoare la istoria noastră și la cultura noastră veche, mai ales în legătură cu partea pe care femeile au avut-o în trecut, și le publicam sub titlul «Viața femeilor în trecutul românesc». Adăugam felurite ilustrații menite a face mai bine primită această carte care era să fie întrebuințată și în școli” (Din Prefața la „Femeile în istoria neamului nostru”). 

mde

          Oprindu-mă la ce de a doua carte, observ menționarea orașului Pitești, pe la mijlocul capitolului 8 – „Învățământul public al fetelor în epoca Regulamentului Organic”, formulată de autor la pagina 150: „Legea din 1847 a lui Bibescu prevedea întemeierea Pensionului oficial, pentru 12 bursiere, pe socoteala Eforiei, ca și a bisericii Sf. Spiridon, pomenind și gândul de a se mai face astfel de așezăminte și în alte părți ale Principatului. Anul 1848 apucă însă școli de fete numai în Craiova, Slatina și Ploiești, și nu se pare că s-ar fi întemeiat altele după restabilirea liniștii. Dorința revoluționarilor de a mai face în București câte o școală de fiecare culoare, afară de școala «Doamnei cetățene Știrbei», și de a da câte o școală de fete fiecărui județ, rămase zadarnică. Mai târziu, singură Primăria din Buzău face o școală de fete românească. În Brăila era numai cea grecească, întemeiată de binefăcătorii Peneti și Zurmali, prin anii 1840. Abia în 1859, din fondurile brâncovenești cinci școli de fete în trei orașe oltene (Cerneți, Târgu-Jiului, Râmnicu-Vâlcii), precum și în Pitești și Târgoviște”.

          Finalul Prefeței atinge adâncimea sensibilității semnatarului ei, Nicolae Iorga, asupra căreia m-am oprit tulburat: „Această carte (…) ne îngăduie, mai mult decât și scrisoarea cea mai intimă și mai sinceră, să vedem cel mai desăvârșit adevăr al sufletelor”.

Scriitorul Mihail Ghiţescu, născut la 9 ianuarie 1921, a păşit în al 100-lea an de viaţă. Instituţia de cultură care a găzduit celebrarea evenimentului a fost Centrul Cultural Piteşti, în Sala „Ars Nova”, aceasta dovedindu-se neîncăpătoare pentru public. Invitaţii, cei care au ţinut să-i fie alături, prieteni, oameni de cultură cărora dl. Mihail Ghiţescu le-a dăruit o parte din viaţa şi priceperea sa, au vorbit emoţionant, fiecare în felul său, despre „OMUL care bate veacul”.

Viaţa sa – despre care se spune că „este un roman” – s-a desfăşurat în două ipostaze: ca pilot (comandor) de avion, participant activ la cel de-Al Doilea Război Mondial, în prezent veteran de război, şi om de cultură, cu o carieră impresionantă: fondator (împreună cu soţia sa, Ludmila Ghiţescu) al Cenaclului literar „Liviu Rebreanu” din Piteşti, în prezent preşedinte de onoare al Fundaţiei Culturale „Liviu Rebreanu”, fost consilier-şef al Secţiei de Cultură a Regiunii Argeş, director al Casei Creaţiei Populare Argeş, al Cinematografului Bucureşti, scriitor-memorialist, poet, publicist, autor al cărţilor „Lidia” – roman (2 volume), „Pagini alese” – memorialistică, „Destine în derivă” – roman, „Popas în memorie” (în pregătire), publicând deja câteva episoade în revistele „Carpatica” şi „Cuvântul Argeşean”. A avut numeroase colaborări la revistele de cultură ale vremii, la ziare şi alte publicaţii.

Venerabilul nostru sărbătorit a vorbit publicului, cu aceeași luciditate cu care ne-a obișnuit, despre viața sa, iar ceea ce ne-a uimit pe toți – a făcut față cu brio acestui eveniment, destul de solicitant de altfel. La final, cupa de şampanie şi tortul aniversar dăruit de prieteni au completat atmosfera prietenească, emoţionându-i pe toţi cei prezenţi. Ecourile manifestării nu s-au stins nici azi. Redăm mai jos două dintre cele mai emoţionante postări pe facebook ale persoanelor martore la eveniment:

Denisa Popescu: „Omul din veac și veacul din om. A fost sărbătorit aseară, la Centrul Cultural Pitești, prozatorul MIHAIL GHIȚESCU. Domnul Ghițescu s-a lăsat îmbrățișat de suta de ani. Cu mintea luminată, cu bucurie și cu dorința de a i se îngădui să mai fie în lumea văzută. Multă putere în trup, domnule Ghițescu!” 

Silvia Grigore: „Aseară, la Pitești, s-a scris istorie. La Centrul Cultural a fost sărbătorit un OM! Colonel în rezervă, fost comandor de aviație, veteran de război, profesor, scriitor, prietenul tuturor, Seniorul MIHAIL GHIȚESCU a intrat în an centenar.
Flori, bomboane, tort, șampanie, luări de cuvânt în spirit empatic și festiv, diplome… Comandorul român Mihail Ghițescu a trecut în cel de-Al Doilea Război Mondial prin Ungaria, Cehoslovacia și Austria, făcând parte din Escadrila 13. Un singur avion a rămas întreg, un singur avion s-a întors în țară din escadrila respectivă, cel pilotat de eroul Mihail Ghițescu! Pe timp de pace a înființat Teatrul „Al. Davila” din Pitești și a fondat Cenaclul literar „Liviu Rebreanu”, locul unde s-au șlefuit mulți tineri talentați. Pentru mine a fost și este o onoare să fi trecut pe acolo… O viață fascinantă, despre care vom mai vorbi. Am eu un secret cu prietenul meu drag, Mihail Ghițescu…”

Mihail Ghiţescu a primit anul trecut Premiul de Excelenţă al ziarului Argeşul pentru întreaga carieră

Maria MILIARE

Nu poţi strânge mâna cu cineva, dacă ţii pumnii încleştaţi.” – Indira Gandhi

Astăzi, în Noul An câştigat pentru viaţă, mă gândesc la prietenii pe care i-am pierdut, la cei care au mai rămas din vechii mei prieteni şi la cei puţini pe care i-am dobândit recent. La prietenie mă gândesc, la iubirea sufletelor, la cei care luptăm în această viaţă. În luptă oamenii se asociază, leagă prietenii care au specificul celor care alcătuiesc acest nucleu al prieteniei. Prietenia trebuie să aibă un caracter de sfinţenie, să fie curată, sinceră şi ideal ar fi să rămână veşnică.

E un lucru minunat să simţi că ai energie pentru a lupta, a persevera în idealul tău, alături de unul sau mai mulţi prieteni din familie sau din afara ei. Unii luptă pentru putere, alţii pentru bogăţie, alţii pentru carieră, unii pentru a înfrumuseţa lumea prin munca lor şi alţii fără de scop luptă doar pentru a le distruge altora ţelurile, a le pune piedici în realizarea lor. Ei sunt acei oameni invidioşi, egoişti, iar defectele caracterului îi determină să stabilească relaţii trecătoare, în folosul interesului propriu, atâta timp cât acest interes există şi are nevoie de ajutor. Aceşti indivizi stânjenesc progresul întregii societăţi.

Oamenii sunt înzestraţi cu sensibilitate, pe care unii o dispreţuiesc şi fac tot posibilul să înlăture idealurile şi visele lor, ajungând nişte umili roboţi distrugători ai binelui. Şi mai mult, oamenii sensibili poartă în gând credinţa în Dumnezeu, conştienţi că, într-adevăr, nimic bun nu se înfăptuieşte fără ajutorul Lui, că Dumnezeu ne este prietenul cel mai bun, căruia îi putem mărturisi orice, fiindcă El ne va înţelege şi ne va acorda ajutorul necesar. Expresia latină „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) a fost instituită ca decoraţie regală, în România, prin ordinul Majestăţii Sale Regelui Mihai I, în anul 2009.

Un alt citat precizează că „poţi sta 40 zile fără mâncare, 3 zile fără apă, 8 minute fără aer, dar nu poţi sta o secundă fără Dumnezeu”.

Orice om sensibil, lipsit de egoism simte nevoia unui prieten, căruia să-şi deschidă sufletul, să-i ceară sfaturi şi ajutor la nevoie şi la rândul său să i le ofere.

Când pornim la o acţiune, luptăm pentru realizarea ei, şi este bine să ne punem mai întâi întrebarea ce urmărim prin respectiva lucrare, asigurându-ne că mergem pe calea binelui.

Prietenia este o virtute iubitoare de alte virtuţi; este legătura dintre suflete asemănătoare. Este o legătură puternică între sufletele care prin firea lor, de multe ori, au tendinţa să fie despărţite. Prietenia îndură orice, te fereşte de multe pericole, prin compasiune şi solidaritate. Platon spunea: „Prietenia este armonia în cuget, cât priveşte cele bune şi drepte, alegerea aceluiaşi mod de viaţă, a aceluiaşi fel de gândire în ceea ce priveşte opţiunile de viaţă şi faptele, unirea în cuget în ceea ce priveşte împreună-vieţuirea în respect, părtăşia atât la bine, cât şi la greu„. Aristotel considera că „prietenia este un suflet care locuieşte în două trupuri….

Prietenia impune deprinderi morale precum fidelitatea, bunătatea şi statornicia, sinceritatea şi claritatea în cuvinte, judecată corectă şi sfaturi folositoare.

Referitor la cât de puternic este acest sentiment al prieteniei, Sf. Nectarie spune că este mai puternic decât iubirea născută din înrudire, fiindcă iubirea din înrudire este rodul necesităţii, pe când prietenia aparţine liberei alegeri. Cultul prieteniei este cultul păcii, liniştirii şi înfrăţirii. Fără ea viaţa pare lipsită de bucurie, fiindcă prietenii ştiu să aducă bucurie în sufletele celor de lângă ei.

Fiecare om are nevoie de un punct de sprijin. El nu poate rămâne singur, el este „o trestie”. Şi crengile copacilor, deşi mai puternice, caută şi ele câte o creangă a unui alt copac pentru sprijin… Avem nevoie unii de alţii pentru a ne sprijini. Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii şi boala cea mai gravă a unei societăţi. Acţionăm după cum gândim şi acţiunile ne sunt bune şi drepte numai dacă au la bază gândul bun. Un prieten adevărat este cea mai mare avere pe care am dobândit-o. Sfântul Grigorie spune că „prietenul este o comoară cu suflet care ţi se deschide şi căruia te deschizi.

Aniversăm prietenii prin scrisori, telefoane, organizăm mese, întruniri, toate fiind sărbători ale iubirii de prieteni. Iar Dumnezeu este şi rămâne supremul şi veşnicul prieten al omului. Simţim că El este iubire şi izvor de iubire; prietenie şi izvor de prietenie. „A avea un prieten, este ca şi cum ai avea alt EU, spunea Cicero.

Într-o prietenie se instituie adevărata egalitate: înţelegi şi eşti înţeles. Spune Biblia: „Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate”. De ce prietenia nu este totuşi atotcuprinzătoare? Şi de ce exisă trădarea? Dacă prietenul te-a trădat, înseamnă că la alegerea lui, cântarul inimii tale nu a funcţionat. Căci este scris în Biblie: „Alege prieteni dintre cei ce iubesc pe Domnul şi care au inimi curate.

În concluzie, alegerea unui prieten nu este o treabă uşoară. Greutatea alegerii se extrapolează şi în sfera ţărilor care trebuie să-şi cunoască bine prietenii aleşi, pe bază de antecedente şi încredere, pentru a nu avea surpriza trădării.

Aş asemui prietenia cu un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ţi arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede şi liniştită…

Scroll Up